Atunci când mai scriu câte ceva despre corectitudinea politică, un personaj simpatic care se simte nevoit să reacționeze e liberalul centrist sau centro-stângist de treabă care vine și mă trage de mânecă spunându-mi: hai măi Alex, nu te mai ambala așa, că la noi lucrurile nu stau în nicun caz așa de rău, ba chiar se poate spune că noi mai degrabă ducem lipsă de corectitudine politică.
Din start, trebuie precizat că lucrurile stau diferit pentru oameni diferiți. În timpul crizelor economice, în timp ce unii se zbat în șomaj, afacerile altora duduie. În regimurile totalitare, în timp ce unii mureau în chinuri în lagărele de concentrare, nivelul de trai al multora se îmbunătățea. Așa și cu corectitudinea politică: firește că lucrurile nu stau așa de rău pentru amatorii de corectitudine politică sau stau rău în sensul în care încă n-au destulă și ar vrea.
Nu stau foarte rău nici pentru ăia care nu se simt vizați, sau cel puțin trăiesc cu iluzia securității, pentru că spre deosebire de cei ca mine, nu sunt în linia întâi. Până când le vine și lor rândul. Și abia atunci se trezesc și ei să spună că parcă a mers totuși prea departe această corectitudine politică. Adică se trezesc să spună că a mers prea departe atunci când a ajuns într-atât de departe încât degeaba te mai trezești, că nu se mai poate face nimic.
Revenind, firește că în România lucrurile nu stau la fel de rău ca în Vest, deși deja stau mai rău pentru mine decât pentru amicii centriști care se simt nevoiți și îndreptățiți să mă tragă prietenește de mânecă. Iar dacă nu stau încă la fel de rău, bine ar fi să și rămână așa. Dacă Pronia mi-a acordat șansa de a vedea roadele delirante ale unei mișcări vestice înainte ca ea să prindă rădăcini în mica mea țărișoară periferică, atunci aș fi prost să nu trag concluziile de rigoare și să nu iau măsurile de rigoare cât încă se mai poate face ceva. Iar prostia, după cum sublinia Nicolae Steinhardt, e un păcat. De altfel, pentru activistul hristofob și pentru tovarășii săi de drum, singurul „bun / adevărat creștin” – în afară de creștinul mort – e creștinul prost.
În rest, dacă cei care consideră, uneori justificat, că România mai degrabă duce lipsă de corectitudine politică, sunt capabili să propună metode de susținere a grupurilor defavorizate și de îndreptare a abuzurilor evidente, fără ca prin asta să mă agreseze pe mine și pe cei ca mine, sunt gata să ascult, iar acolo unde este cazul să întind mâna. Dar chiar nu sunt dispus să plătesc eu factura pentru lipsa lor de imaginație și / sau de bună credință.
În fine, cineva ar putea să formuleze și următoarea obiecție: oare nu este posibil ca frica de excesele corectitudinii politice din centrul imperiului să genereze o reacție anti-PC la fel de (sau poate chiar mai) excesivă la periferia sa? Pericolul există, iar materializarea lui nu e de dorit. Într-o anumită măsură, lucrul ăsta s-a și întâmplat în Estul Europei, în ultimii ani, și era de așteptat să se întâmple așa. Și cei care trebuiau să se gândească la asta înaintea mea sunt chiar cei care au declanșat jihadul progresist în campusurile americane pentru ca ulterior să purceadă la exportarea revoluției mondiale.
Închei, așadar, această scurtă intervenție reacționară cu o trimitere la una dintre observațiile făcute de cel mai talentat scriitor reacționar din epoca modernă, Joseph de Maistre, care spunea că excesele conservatorului care se apără trebuie trecute tot în contul progresistului care l-a atacat, in the first place, și care ar fi putut să le prevină dacă pur și simplu ar fi stat locului și l-ar fi lăsat pe primul în pace.
Altfel spus, despre excesele reacțiunii are dreptul să comenteze doar cel care a făcut mai întâi efortul de a se comporta el însuși decent. În niciun caz cel care le-a stârnit prin niște excese cel puțin la fel de mari. Reciproca e și ea valabilă, lucru pe care de Maistre nu îl mai spune. Căci sunt și destui creștini care caută paiul din ochiul progresiștilor, dar bârna din ochiul lor nu o văd, și se plâng de excesele corectitudinii politice, deși comportamentul lor, incorect politic, care alimentează respectivele excese numai creștin nu e.
Între cele două extreme, eu am încercat, pe cât mi-a stat în putință, să adopt poziția corectă. Poate că nu mi-a ieșit întotdeauna. Dar de judecat o să mă judece Dumnezeu. Nu centriștii de treabă, și cu atât mai puțin demenții de la extreme care și-au pierdut orice urmă de judecată.
