Urme româneşti: Vlahii, stăpânii Munţilor Tatra

0

Argumente pentru o idee

Mergând, cum o face cu consecvenţă de-atâţia ani, în căutarea urmelor româneşti din lumea largă, «Formula AS» a descoperit, în mijlocul Europei, la graniţa dintre Cehia, Slovacia şi Polonia, puternice comunităţi de valahi, ce îşi revendică strămoşii în ciobanii care, veniţi din Carpaţii noştri, au colonizat cele mai înalte piscuri ale Munţilor Tatra, la mijlocul mileniului trecut.

Încet-încet, vreme de sute de ani, păstorii porniţi de pe teritoriul actual al ţării noastre (unii cercetători spun că dinainte de anul 1000, în orice caz, nu mai târziu de secolul XIV), au dus tradiţia şi civilizaţia lor peste tot, în munţii Bătrânului Continent.

Istorici, antropologi, etnografi, ghizi turistici şi, cel mai important, oamenii simpli, cei care se consideră, cu mândrie, valahi, la mii de kilometri de graniţele României – cu toţii sunt de acord, în aceste ţări din centrul Europei, că marea civilizaţie montană a continentului li se datorează ciobanilor veniţi din România şi temerarelor lor expediţii de colonizare a zonelor montane nelocuite, mai întâi din apropierea Carpaţilor, iar apoi, pas cu pas, a altor munţi, tot mai îndepărtaţi de locul lor de obârşie.

Exodul progresiv al ciobanilor valahi până la capătul Carpaţilor, în zona Moraviei (Cehia din zilele noastre), cu opriri succesive, vreme de generaţii, prin munţii Ucrainei, apoi prin cei ai Poloniei sau ai Slovaciei este, azi, recunoscut oficial de istorici, la fel ca şi influenţa puternică pe care civilizaţia montană a păstorilor veniţi din Carpaţi a avut-o asupra populaţiei băştinaşe, care trăia în zonele joase de câmpie. Tiparele tradiţiei pastorale pot fi văzute, şi azi, peste tot, din Slovacia, Cehia şi până în Polonia, şi anume – nu doar în muzee, ci chiar pe viu, în viaţa de azi a urmaşilor păstorilor vlahi. Această demonstraţie e un argument în plus că urmele vlahilor găsite de «Formula AS», în anii trecuţi, în munţii din Austria, Elveţia şi Italia, în insulele croate sau în alte zone din Balcani sunt veritabile urme româneşti. Ceea ce părea o simplă aventură a unor reporteri-amatori de „iluzii” patriotice, s-a dovedit a fi o realitate istorică.

Iar drumul nostru de anul acesta ne-a adus, iată, dovezile cele mai solide: ceea ce am intuit şi am căutat în toţi aceşti nouă ani este întocmai ceea ce azi, specialiştii din Europa Centrală numesc, inclusiv pe baza unor testări ADN de dată recentă, „marea colonizare valahă a ciobanilor veniţi din Carpaţii româneşti”! Da, avem de-a face cu o uriaşă comunitate valahă, despre care, cu excepţia câtorva istorici şi etnografi din trecut, nu ştie nimeni în România şi care, şi mai trist, nu interesează pe cei meniţi să o cerceteze prin profesia lor: istoricii.

„Bine aţi venit în Vallachia!”

Un Vlaho-morav din Brumov, Moravia, 1787

Era pe la mijlocul secolului al XIX-lea când distinsul domn D. P. Marţian trecea, prima oară, prin orăşelul Meziriciul valah (Valasske Mezirici sau Valahisch-Mezeritsch, cum îi ziceau hărţile în limba germană). Se grăbea spre Roznov, îngrijorat şi nerăbdător, căci acolo, în Moravia (Cehia de azi), se făceau cele mai bune cure de zer din lapte de oaie, care l-ar fi putut ajuta să-şi amelioreze boala ce nu-i mai dădea pace. Era prea prins cu ale sale ca să dea mare atenţie detaliilor din jur. Nu era în vacanţă, ci la capătul unui istovitor drum, spre băile de sănătate din Roznov… Dar, chiar şi aşa, unele lucruri i-au rămas, cumva ciudat, lipite de suflet. Întâi de toate, forma aceasta stranie, a numelui localităţii, «Valahisch – Valasske», care l-a trimis de îndată cu gândul la strămoşii săi valahi de acasă. Apoi, casele din bârne groase, de lemn, îi păreau atât de familiare, de parcă nu se afla în mijlocul Imperiului Habsburgic. Erau, pur şi simplu, aidoma celor din munţii noştri! Ce să fi căutat valahii prin Munţii Moraviei, s-a mirat, o mirare care a devenit şi mai mare, atunci când, ajuns în Roznov, a fost întâmpinat cu cuvintele: „Bine aţi venit la noi, în Vallachia!”. „Cum se poate una ca asta? Cum se face că am nimerit în Vallachia, că doar de acolo vin?”, s-a mirat domnul Marţian. Răspunsul l-a uluit: e cât se poate de firesc ca ţara în care a ajuns să se cheme Vallachia, de vreme ce ei se numesc valahi şi sunt stăpânii acelor locuri din capătul de sus al Carpaţilor, de sute şi sute de ani, de când ciobanii din părţile României au venit şi s-au oprit acolo cu oile şi cu caprele lor… Întors acasă, impresionat de extraordinara experienţă trăită în călătoria sa, de întâlnirea cu vlahii moravi, despre care nu se ştia nimic prin ţările române, D. P. Marţian avea să scrie, într-un număr din 1864 al foii «Buciumul», o emoţionantă relatare despre frumuseţea Valahiei Morave şi despre oamenii minunaţi pe care i-a întâlnit acolo. Publicul larg afla, după nedrept de multă vreme, despre existenţa în Munţii Tatra a unei mari comunităţi de fraţi valahi ce se consideră, cu mândrie, urmaşi ai păstorilor din Carpaţii româneşti.

Descoperirea lui D. P. Marţian e imediat preluată de lumea ştiinţifică internaţională şi face, doi ani mai târziu, obiectul unor valoroase cercetări, semnate de eminentul specialist Hyde Clarke, în «Jurnalul Societăţii de Antropologie» din Londra. Fabulosul drum prin Carpaţi al ciobanilor români, din Ardeal până în Moravia, şi felul în care ei şi-au conservat, vreme de sute de ani, obiceiurile şi stilul de viaţă originare, în ciuda slavizării lor treptate, primeau, în fine, recunoaşterea internaţională.

Cu «Doina» printre ciobani

Teodor Burada avea 25 de ani când poveştile extraordinare ale lui D. P. Marţian vedeau lumina tiparului. Le-a citit pe nerăsuflate şi şi-a promis chiar atunci că, dacă Dumnezeu îl va ajuta, va ajunge şi el, negreşit, prin Moravia, să-i vadă cu ochii lui pe fraţii valahi de acolo. Aveau să treacă trei decenii până când, în 1893, entuziastul etnograf şi muzicolog ieşean refăcea traseul lui D. P. Marţian, într-una dintre nenumăratele sale călătorii pe urmele lăsate de români în lume, din Rusia şi Asia Mică, până departe, în insulele croate. Convins de spectaculoasele însemnări ale lui Marţian, Burada s-a documentat temeinic înainte de plecarea spre Moravia. Aşa a aflat că, la vremea aceea, se găseau în regiune nu mai puţin de 150.000 de valahi, din totalul unei populaţii de 2 milioane de locuitori! Mari erudiţi ai Europei acelui timp, dr. Franz Miklosich, H. Jiricek, Fr. Bartose, aduseseră, deja, contribuţii ştiinţifice importante privind originea românească a slavilor moravi.

La rândul său, B. P. Hasdeu scria, la 1892, că „astăzi nimenea nu se mai îndoieşte că valahii din Moravia sunt adevăraţi români”, venirea lor din Carpaţi suprapunându-se „din punct în punct” cu năvălirea ungurilor în Panonia (sfârşitul secolului IX).

Nerăbdător să lase deoparte munca de bibliotecă şi să descopere pe viu această veritabilă enclavă valahă din centrul Europei, Teodor Burada a pornit spre Ostrava, înarmat cu recomandări primite de la înalţi funcţionari ministeriali de la Bucureşti. Gazdele l-au îndrumat, dintru început, spre un mic muzeu găzduit de şcoala din localitate. Acolo se găseau, din belşug, obiecte lucrate, în vechime, de valahii moravi: bâte ale „pastirilor”, frumoasele „fuiare” ciobăneşti, cum li se spuneau pe acolo fluierelor, fuse, vârtelniţe, cosoare, toate foarte asemănătoare cu cele din România. Apoi, în Meziriciul valah, capitala Valahiei Morave, Burada găseşte şi el casele acelea munteneşti care îl uimiseră, câteva decenii în urmă, pe D. P. Marţian. „Intrând în acest oraş, ce m-a impresionat mai mult au fost casele de bârne de lemn, cu prispe şi cu fereştile mici, cu ogrăzi îngrădite, unele cu zaplaz de scânduri, altele cu gard, având şi portiţă, întocmai ca şi casele românilor noştri de la munte. Întrebând în limba germană pe hamalul ce-mi ducea bagajele că ce case sunt acele, el mi-a răspuns că sunt casele vechi ale valahilor. Mergând tot înainte înspre centrul oraşului, casele nu mai aveau aceeaşi construcţie; ele erau de zid, fără prispe şi cu ferestre mari, de o arhitectură modernă. În acele case locuiau străinii”, povesteşte Teodor Burada, care, pe timpul şederii sale în regiunea Vallachia din Moravia, a strâns cu acribie o sumedenie de detalii legate de portul, obiceiurile, tradiţiile şi stilul de viaţă al valahilor din acele locuri. A stat zile întregi în mijlocul lor, i-a însoţit duminicile, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, la biserică, i-a căutat în zile de târg, le-a povestit despre strămoşii lor, români şi, la insistenţele lor, le-a cântat la vioară doinele noastre, horele, bătutele şi învârtitele româneşti. A înmuiat Burada, cu doinele sale, inimile atâtor străini, mulţi dintre ei reprezentanţi ai unor autorităţi duşmănoase, prin toate părţile Europei pe unde a umblat, cum să nu-i atingă la suflet pe valahii din Mezirici, uimiţi să descopere, la rândul lor, ce mult aduceau cu cântece lor doinele valahilor „de acasă”, din România!…

Surpriza din Munţii Tatra

Am pornit, la rândul nostru, după mai bine de 100 de ani, prin Vallachia Moravă, bătută de D. P. Marţian şi Teodor Burada. Aveam, cumva, inima îndoită. Făcuserăm acelaşi lucru, cu doi ani înainte, în insulele croate, locuite înainte vreme de păstorii valahi. Burada mai găsise acolo, el însuşi, vagi urme vlăheşti, la finele secolului al XIX-lea. Pe când am ajuns noi, planul de anihilare a identităţii vechilor vlahi fusese pus în faptă cu desăvârşire. Doar rânduri ascunse prin arhivele din biblioteci, câte o fotografie răzleaţă prin muzee, doar câte o şoaptă temătoare a vreunui savant şi doar mormintele vlăheşti, cu cruci semeţe, pe care nici vremea şi nici vremurile nu le-au putut îngenunchea, mai aminteau de urmele paşilor fanaticului căutător de români Teodor Burada. Ne temeam că va fi la fel şi în Cehia de azi. Ne temeam ca nu cumva, ceea ce la 1890 era „marea comunitate valahă din Moravia” să fie azi doar o amintire trecută la indexul vreunei istorii triumfaliste, fără nuanţe, pe modelul noilor istorii naţionaliste din Balcani.

Valahii din Carpatii NordiciCe am descoperit, însă, alături de colegii mei, în Cehia, Slovacia şi Polonia, a bătut cele mai optimiste aşteptări. Spre deosebire de Balcani, în Europa Centrală se vorbeşte cu stimă despre valahii autohtoni şi despre legăturile lor cu spaţiul românesc. În Cehia, lumea e mândră de moştenirea culturală pe care valahii au adus-o cu ei în Munţii Tatra, iar Valahia Moravă, această insulă de spiritualitate şi de tradiţie străveche românească, e printre cele mai căutate obiective turistice ale ţării. Dovadă stă marele Muzeu Valah de la Roznov, care, de la începutul secolului trecut, găzduieşte cele mai importante repere ale vieţii păstorilor din regiunea Vallachia şi cultivă, în continuare, tradiţiile şi obiceiurile pe care ciobanii porniţi din România le-au adus cu ei în Moravia.

Marea capitală valahă

Muzeul valah din oraşul ceh Roznov este o adevărată minune. Găzduit într-un parc uriaş, el reface, cu o acurateţe de excepţie, un sat valah, în mijlocul căruia tronează turla înaltă a unei biserici de lemn. De jur-împrejur, câteva replici ale unor clădiri de pe la 1700, care pot fi văzute şi în zilele noastre, perfect conservate, în satele Cehiei: o primărie, cu magazin şi oficiu poştal, casa primarului şi, cum altfel, crâşma satului. Sus, pe deal, peste drum de Parcul Central, muzeul continuă cu un cătun în toată puterea cuvântului, aşa cum trebuie să fi fost toate cătunele valahe prin partea locului, cu moară pe apă, cu poieţi şi ţarcuri pentru oi şi vite, cu porumbare pentru grâne, cu stupi de albine, cu mici grădinuţe de legume pe lângă casă, cu căpiţe de fân pe răzoare şi cu muşcate vesele în ferestrele, de-abia mijind, ale caselor.

Datând de la 1793, casa primarului vlah e mai semeaţă chiar decât primăria! „Primarul unui sat valah era şi cel mai bun gospodar”, îmi explică ghidul muzeului, arătând spre o mândreţe de casă din lemn cu două etaje. Parterul nu e cu nimic diferit de cel al vechilor case „găzdăceşti” din România. Îmi aminteşte, chiar, de casa în care a copilărit Avram Iancu, din Munţii Apuseni. Un cuptor mare, în centrul camerei principale, care comunică cu bucătăria, laviţe de jur împrejur, făcute în aşa fel încât copiii să poată dormi acolo, un pat mare pentru cei doi soţi şi o masă sănătoasă, de lemn gros, lângă geam. În rest, ciubere, coveţi, ulcele, întreg instrumentarul vieţii domestice de la ţară. Sus, în schimb, la etaj, totul are un aer ceremonios: o cameră pentru oaspeţii care trăgeau peste noapte la casa „primarelui” valah, o cămeruţă pentru bunici şi, întinsă peste încăperea cea mare de jos, o sală de întruniri, unde primarul şi ai lui făceau şi desfăceau treburile aplicând „Jus Valahicum” în satele vlăheşti din Moravia. Potretele străbunilor valahi încojoară pereţii, ca nişte icoane sfinte…

După ce-mi face turul, doamna ghid mă conduce, complice, spre o măsuţă dosită într-un colţ de casă. „O să îţi arăt ceva deosebit”, îmi spune, căutând dedesubt câteva bucăţi de lemn subţire. Le mângâie uşor şi mi le arată. „Vezi lemnele astea? Uite, ele se potrivesc în felul ăsta, unul într-altul, şi astfel sunt acoperite casele valahe. E o tehnică extraordinară, toţi vizitatorii din străinătate sunt uimiţi să descopere acest vechi meşteşug valah”, îmi spune ea, încântată. Îi spun că ştiu despre ce e vorba: e şiţă şi se foloseşte, şi astăzi, prin satele de munte din România. Mă priveşte cumva intrigată, bucuroasă să afle că în România şiţa nu e doar obiect de muzeu, dar şi încurcată, că nu mi-a putut oferi porţia de uimire promisă…

Rudenie de sânge, cu atestat ADN

Valahii din Moravia erau foarte prosperi după 1600. Au ocupat primii zonele montane, pe care doar ei le ştiau munci, şi, neîngrădiţi de nimeni, vreme de sute de ani, au ajuns la o dezvoltare extraordinară. Aveau oi şi capre, cultivau şi pământul, erau meşteri neîntrecuţi în prelucrarea lemnului, iar poziţionarea în inima Europei Centrale, în apropierea unor mari oraşe comerciale, le-a priit de minune urmaşilor ciobanilor plecaţi din Carpaţii româneşti. Aşa se explică impresionantele clădiri din lemn din parcul Roznovului. În puţine alte locuri din Europa, o comunitate valahă, originară din ţara noastră, a atins un nivel de dezvoltare atât de ridicat! De altfel, forţa şi statutul privilegiat al acestor valahi e dovedit, pe de o parte, prin faptul că aveau primari proprii, se administrau singuri, iar, pe de altă parte, prin aceea că se supuneau propriului set de legi, vestitul „Jus Valahicum”, pe care organizările statale ce încorporau teritoriile ocupate de păstorii valahi îl acceptau ca atare. Bogaţi, independenţi şi puternici, gata, la o adică, să pună mâna pe celebra lor „valaska”, baltagul specific valah, şi să se ridice la luptă împotriva oricui le nesocotea drepturile – aşa erau valahii moravi! Aşa sunt şi azi, independenţi şi mândri, ca Lukas Spitzer, tânărul cercetător care se oferă să ne îndrume prin secţia de istorie a Muzeului din Vsetin. Se declară valah, şi când vorbeşte despre colegii săi praghezi, care vin în vizită în Vallachia sa, îi numeşte „prietenii mei cehi”, subliniind, de fiecare dată, diferenţa dintre cehi şi valahi. „De altfel, vorbim limbi diferite”, îmi explică Lukas. „Deja când a ajuns în Moravia, marea populaţie valahă pierduse, în sute de ani, contactul cu limba română şi adoptase graiul populaţiilor în mijlocul cărora trăise vreme de generaţii. Acum, limba valahă din Moravia are mai multe cuvinte din slovacă decât din cehă, de exemplu. Din română, s-au păstrat doar cele care se refereau la meseria lor de păstori şi la traiul la munte, cuvinte care nu aveau corespondent în slovacă sau în cehă. Acesta e un argument puternic pentru faptul că ne tragem din ciobanii veniţi din România. În plus, avem şi cercetări ADN care certifică asta”, mă lămureşte Lukas.

Dar nu atât informaţiile istorice legate de valahi sau urmele etnografice din muzeele Cehiei impresionează în Vallachia Moravă. Impresionează faptul că vezi la tot pasul valahi vii, în carne şi oase, oameni bucuroşi să afle că eşti român din Carpaţii de unde au pornit strămoşii lor. Tineri bucuroşi să-şi împărtăşească tradiţiile, dispuşi să înveţe unii de la alţii pentru a duce mai departe extraordinara moştenire transmisă de la vechii ciobani români.

Epilog

E zi de mare sărbătoare la muzeul din Roznov. Trei ciobani români din Carpaţi au venit în transhumanţă cu oile după ei, pentru a se întâlni cu ceilalţi ciobani valahi din Cehia, Slovacia şi Polonia, refăcând drumul vechilor valahi de acum 1000 de ani. Întreg cătunul de pe dealul Roznovului vuieşte. Mii de vizitatori sunt prezenţi, în ciuda ploii. În pragul fiecărei căsuţe din sătuc, câte o familie de valahi te întâmpină zâmbitoare. Unii curăţă lâna, alţii tund oile, un bărbat învârte de zor la magiunul de prune. Miroase a pâine caldă şi a brânză proaspătă. Nici muzica nu poate lipsi! Câteva case mai încolo, în faţa cârciumii din cătunul valah, e cântec, joc şi voie bună. Jozef Gulas şi prietenii săi din Terchovej cântă de mama focului o învârtită, mai ceva ca cele de pe Câmpia Transilvaniei. Ritmul se îndrăceşte cu fiecare acord, iar ceteraşii au pe chipuri o bucurie cum rar mai vezi. Din când în când, viorile tac, ca să lase loc vocilor puternice ale celor patru bărbaţi, care cutremură tot satul. Strigăturile lor nu sunt atât de ascuţite ca ţipuriturile maramureşene, dar bucuria cu care sunt spuse te unge la inimă. Rastislav Gulas, un alt ceteraş din grup, acceptă bucuros să stea de vorbă cu noi, într-o pauză de cântat. Moşteneşte, ca şi prietenii săi, o vioară veche de peste 100 de ani, pe care bunicul său i-a pus-o prima oară în mână. De atunci nu s-a mai putut despărţi de ea şi cântă, de câte ori are prilejul, la spectacolele folclorice din Cehia şi Slovacia, la nunţi, botezuri şi alte sărbători ale satelor valahe din regiune. Cântă despre viaţa lor, despre ţara lor, Vallachia, despre tradiţiile lor. Când aud că suntem români, ne oferă pe loc câte un CD cu muzica lor. Vrem să le plătim, dar refuză categoric şi ne spun, veseli şi plini de viaţă, că singura răsplată este să „dăm un rând”, să bem, adică, împreună, la o poveste, un păhărel de şliboviţă. „Şliboviţa ne-a învăţat să cântăm aşa frumos”, glumesc cei patru, la despărţire, apoi ne petrec cu un cântec nostalgic, pe care îl auzim până ne pierdem prin ploaia toamnei.

O lume întreagă într-un cuvânt: „Karpate!”

Urc pe cărare, printre frumoasele case de lemn, ascunse într-un pâlc de stejari, ale căror rădăcini bătrâne sunt scări spre vârful dealului. Sus de tot, îl întâlnesc pe Jozef Vaniek. E dulgher, la fel ca şi tatăl său, şi trage la rindea nişte bucăţi de şiţă, pe prispă, spre încântarea turiştilor, care fulgeră bliţuri spre el prin ploaia deasă. Nu ştie limbi străine Jozef, doar ceha şi valaha, dar insistă, din semne, să mă pună pe locul lui, să mă înveţe munca lemnului, aşa cum bătrânii ciobani valahi i-au învăţat pe băştinaşii slavi, după ce au ajuns în Moravia. Îmi explică pe fugă, din trei mişcări, apoi îşi ia o poziţie profesorală, cu mâinile pe piept şi cu zâmbetul deja mijind în colţul ochilor albaştri. Aşteaptă să mă poticnesc, ca să aibă motiv să mă corecteze. E bucuria lui de fiecare zi asta, să dea mai departe din ce a învăţat din moşi-strămoşi. Încerc să-i explic că sunt din România. Ochii lui albaştri se înseninează şi mai tare. Ar vrea să-mi vorbească, dar nu poate, se poticneşte în jumătăţi de frază, până când, strângându-mă în braţe, îmi strigă, eliberat că şi-a găsit cuvintele potrivite: „Rumunia? Karpate! Karpate! Karpate!”. Un singur cuvânt i-a trebuit acestui om simplu, să mă facă să înţeleg că aceşti Carpaţi din care au venit vechii valahi şi în care trăiesc acum valahii din Cehia reprezintă lucrul cel mai important care ne uneşte pe noi, pe el, dulgherul valah din Roznov, şi pe mine, reporterul român de la «Formula AS»

Preluare: Formula AS / Autor: Ciprian Rus


 

Citește și:

Vlahii din sudul PolonieiNeînfrânţii. Urme româneşti în Slovacia, Cehia şi Polonia. Valahia din inimă

O limbă, o credinţă, un fel de a înţelege lumea, văzută şi nevăzută, puterea de a îmblânzi pământul, de a-l face să te asculte, chiar şi pe cel aspru, sălbatic, nesupus, pământul înălţimilor, al frigului şi al ceţii, pământul pieziş al duhurilor şi al singurătăţii, muntele (Citește mai departe…)

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.