Capra reclamase, și avea dovezi,
că un lup nemernic i-a mâncat doi iezi.
Revenind, voioasă, de la magazin,
l-a găsit în casă numai pe mezin,
care se pitise într-un separeu,
de unde, săraca, l-a extras cu greu.
Adus în Instanță, el a povestit
cum a venit lupul, cum i-a păcălit
să deschidă ușa, cum i-a mursecat
pe iedul cel mare, strecurat sub pat,
și pe mijlociul care, sub cherșin,
tremura ca varga, cuprins de leșin.
Când tăcu ieduțul, vulpile în robe
îi cerură caprei să aducă probe.
– Onorată Curte, în acest dosar,
citați-l pe Creangă, martor ocular,
care, într-o carte scrisă chiar de el,
are amănunte despre-acest măcel!
– Nu se poate, dragă! Dumneata glumești?
Creangă ăsta umblă numai cu povești!
Pentru ca ședinței să îi punem punct,
vă aduc aminte doar un amănunt
de care, se pare, voi nu țineți cont,
fiind încă proaspăt. Deci, vă vând un pont:
Începând de mâine, lupii acuzați
de astfel de fapte vor fi grațiați,
fără a mai cere asta în Instanță.
Așa se prevede într-o Ordonanță…
Morala:
Când lupul își face lege pentru sine,
caprei, niciodată, n-o să-i fie bine!
