Eugen Alimănescu, justițiarul de fier

0

Eugen Alimănescu s-a născut pe 26 iulie 1916, în vreme ce data decesului este necunoscută. A fost un comisar de poliție, ulterior maior de miliție din România.

America l-a avut pe Elliot Ness, incoruptibilul justițiar al cărui nume se leagă iremediabil de căderea temutului Al Capone. Italia l-a avut pe Cesare Mori, nemilosul prefect fascist care a condus, la ordinele lui Benito Mussolini, cea mai de succes campanie antimafiotă din istorie. Circa două decenii mai târziu, în România celui de al doilea Război Mondial, se năștea un alt nume de legendă în lupta contra crimei și a infracționalității. Un personaj la fel de controversat precum cei doi celebri precursori ai săi, un justițiar al cărui nume s-a vrut șters pentru totdeauna din memoria oamenilor dar care a reapărut de fiecare dată când violență și crimă au împânzit străzile. Un nume, un om, un mit… Eugen Alimănescu.

Eficiența legii talionului

„Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte” a fost dictonul care a însuflețit cele mai multe dintre vendettele mafiote din toate colțurile lumii. Legile guvernanților păreau perimate, în toată modernitatea lor, în fața unui crez de milenii. În Italia, Statele Unite și alte țări greu încercate de flagelul mafiei, populația începea să creadă că eficientă grupărilor mafiote nu va fi nicicând egalată de cea a magistraților, iar urmarea acestei convingeri a fost o reticență extremă față de măsurile impuse de stat. În fond, una dintre legile de aur ale grupărilor criminale era interferență cu structurile polițienești și coruperea pe scară mare a celor care ar fi trebuit să îi prindă. Judecători, ofițeri cu grad înalt din cadrul polițiilor, chiar și mărunții agenți de stradă, medici, avocați, procurori sau senatori, cu toții împărțeau uriașă „plăcintă” a afacerilor murdare.

Criminalii stăteau la aceeași masă cu autoritățile, sfidând masa mare a populației și reducând la tăcere pe oricine ar fi încercat să demaște tenebroasele relații de tip mafiot. Într-un asemenea climat nu se mai impunea decât o singură măsură… ochi pentru ochi și dinte pentru dinte.

Primul a fost prefectul italian Cesare Mori. Fascist, apropiat al lui Benito Mussolini, Mori nu s-a dat înapoi de la nimic pentru a reduce mafia siciliană la zero. A fost numit în funcția de prefect al orașului Palermo la 20 octombrie 1925, chiar de către dictatorul italian. În scrisoarea de învestire, Mussolini îi cerea omului său de încredere să distrugă mafia prin orice mijloace posibile, „iar dacă legile îl împiedică, să nu se teamă. Alte legi aveau să fie făcute în locul celor vechi”.

În numai două luni, Cesare Mori efectuase peste 500 de arestări, iar până la finalul mandatului său, în anul 1929, numărul celor închiși se ridica la peste 11.000. Nu existau procese, nu există birocrație, nu existau negocieri. „Prefectul de fier”, așa cum fusese poreclit Mori, a declanșat un veritabil război cu toate clanurile mafiote. Sub aripa protectoare a regimului fascist italian, el a folosit orice măsură pentru a-i prinde pe răufăcători. Tortura, execuțiile, luarea de ostatici, chiar asediile militare asupra orașelor și satelor fortificate de către mafioți, într-un cuvânt, aceleași arme pe care mafia le folosise dintotdeauna împotriva celor care i se opuneau. În plus, Mori avea de partea lui presa. Orice acțiune în forță era redată pe prima pagină a ziarelor, iar oamenii înțelegeau că justiția este mai presus chiar și de Mafie. După numai patru ani, Benito Mussolini decreta în Parlamentul de la Roma: „Mafia a fost eradicată!”. Se înșelase de puțin. Tocmai membrii partidului fascist ascunseseră o mână de capi mafioți, iar aceștia aveau să facă din Mafie, odată cu încheierea războiului, o organizație de zeci de ori mai puternică decât fusese până atunci.

În Lumea Nouă, într-o situație socio-economică asemănătoare celei din Sicilia, se năștea mitul unui alt justițiar de notorietate, „Incoruptibilul” Elliot Ness. Într-un oraș Chicago terorizat de bandele mafiote irlandeze și italiene, în plină eră de aur a Prohibiției, într-o lume ruptă parcă din filmele de acțiune, un agent al Biroului Prohibiției era însărcinat cu prinderea și condamnarea temutului Al Capone. Probabil că nimeni nu își imaginase că el va reuși, cu atât mai mult cu cât primele sale tentative de capturare a unor transporturi ilicite de alcool se finalizaseră cu eșecuri umilitoare. Se părea că gansterii erau tot timpul cu un pas în față autorităților. A fost momentul în care Elliot Ness a înțeles că nu se poate baza pe poliția convențională. Era prea coruptă și prea mânjită cu banii negri ai mafiei. La inițiativa sa se năștea corpul „Incoruptibililor”, organizație legală din care făceau parte cadeți, tineri aspiranți la funcția de polițist, oameni care nu apucaseră să pice în plasa corupției și pentru care visul unui Chicago eliberat de fărădelegi putea fi încă realizat. Înarmați până în dinți ei au răspuns gangsterilor prin aceleași metode prin care crima organizată își făcuse loc în mijlocul oamenilor. Violența, moartea, intimidarea au fost armele justițiarilor conduși de Elliot Ness. Și au reușit. În anul 1932, Al Capone a fost încarcerat, iar temuta sa bandă a fost redusă la tăcere. Legea talionului se impusese din nou.

Bucureștiul ultimului Război Mondial – Chicago-ul balcanic

Războiul își pusese puternic amprenta asupra Bucureștilor, așa cum făcuse cu mai toate marile orașe ale Europei. Din pricina puternicei crize economice, alimentele și produsele de bază deveniseră peste noapte adevărate bunuri de lux, numai bune pentru operațiuni de contrabandă. Restricțiile la energie electrică transformaseră capitală într-un veritabil crater pe timp de noapte, un loc ideal pentru acțiunile răufăcătorilor. În plus, amnistierea deținuților din închisori nu putea decât să întărească un fenomen al criminalității deja extrem de dezvoltat. Într-un atare mediu, nașterea unor grupări criminale după model american nu mai a fost decât o problemă de timp. Gangsteri îmbrăcați și înarmați asemenea celor de peste ocean împânziseră Bucureștiul, epatând prin lux și prin comportamente extravagante în mijlocul unei populații subjugate de lipsuri și sărăcie. Fiefurile lor erau reprezentate de cele mai rău famate cartiere ale vremii: Ferentari, Rahova, Petre Ispirescu sau Sebastian, adevărate fortărețe ale crimei în care până și polițiștii cu experiență se temeau să mai între.

Corupția atinsese cote inimaginabile, timidele tentative ale poliției de a prinde unii dintre criminali finalizându-se rapid cu eliberarea acestora sub pretexte care mai de care mai ridicole. În schimbul unor sume de bani, a unor bunuri sau favoruri, avocații, judecătorii, procurorii, medicii sau polițiștii făceau scăpat aproape orice răufăcător. Probele incriminatoare dispăreau fără urmă, martorii erau uciși înainte de a putea depune mărturie în fața justiției, iar cei care scăpau cu viață își retrăgeau subit afirmațiile. În rarele situații în care un gangster ajungea în spatele gratiilor, acesta era eliberat din cauza „gravelor probleme medicale”, „pentru bună purtare” sau, pur și simplu, pentru că pedeapsa dată era prea mică în comparație cu gravitatea faptelor. Vă sună cunoscut?

Părea că nimic nu se mai poate face dar, totuși, în România acelor vremuri existau încă oameni care nu puteau fi cumpărați. Iar unul dintre ei a fost comisarul Eugen Alimănescu.

Născut la Slatina, în anul 1916, tânărul Alimănescu opta pentru o existență pașnică, urmând cursurile școlii care l-ar fi ajutat să devină contabil. Războiul este cel care schimbă radical opțiunea viitorului comisar, iar Eugen Alimănescu, după ce ia parte activ la luptele de pe frontul sovietic, este decorat și, la întoarcerea în țară, este numit în funcția de comisar-șef la Prefectura Bucureștiului. În aria sa de acțiune intrau atunci cele mai rău famate cartiere ale Bucureștiului. După primele eșecuri, Alimănescu realizează că nu va putea nicicând să reușească în inițiativele sale. Corupția era prea puternică și cuprinsese prea adânc structurile statului.

Urmând modelul american al lui Elliot Ness, Eugen Alimănescu apelează la recruți, tineri aflați încă pe băncile Academiei de Poliției, și aspiranți la un post în Poliția Bucureștiului, pentru a înființa organizația «Fulger». 22 de membri, aleși personal de către comisar, antrenați și pregătiți de acesta, urmau să între într-un război nemaivăzut cu crima organizată din capitală. Asemenea omologului său din Statele Unite ale Americii, Alimănescu își formează o veritabilă rețea de informatori din rândul gangsterilor, crează rubrici permanente în presă vremii prin care să își etaleze victoriile și dă startul unor veritabile lupte de stradă cu infractorii. Știa că, odată arestați, ei vor scăpa din fața justiției uzând de influența pe care o aveau în rândul magistraților. Soluția aleasă de Alimănescu? Exterminarea crimei și a criminalilor. Puțini au fost cei care au sfârșit în spatele gratiilor.

Cei mai mulți dintre răufăcătorii locali au căzut secerați sub tirul gloanțelor de revolver sau de pistol-automat ale membrilor echipei «Fulger». De fiecare dată, un reprezentat al presei se afla de față în momentul confruntărilor iar comisarul se asigura că, în fotografii, alături de cadavrele infractorilor, va apărea o pancartă prin care lumea să știe că Brigada Alimănescu își făcuse datoria. Extrem de atent, el își motiva de fiecare dată acțiunile prin deschiderea focului de către infractori, refuzul lor de a se preda sau încercarea acestora de a fugi din arestul poliției. Cazul era finalizat și nimeni nu îl putea acuza de moartea criminalilor. În fond, cine ar fi vrut să o facă?

Evident, astfel de măsuri neortodoxe au stârnit reacții diferite în rândul mafioților locali. Dacă unii alegeau să părăsească în grabă Bucureștiul, sperând în van că Alimănescu nu îi va urmări în alte orașe, alții încercau să îl reducă definitiv la tăcere pe incomodul om al legii. Comisarul, deși refuzase escorta, era protejat zi și noapte de membrii echipei pe care o înființase. Astfel, tentativele de a-l ucide au eșuat pe rând. Iar Brigada Alimănescu continua să dea lovitură după lovitură bandelor criminale din țară. Evident, vocile magistraților și ale polițiștilor corupți care criticau măsurile lui Alimănescu au răsunat zgomotos. Pentru oamenii de zi cu zi, însă, comisarul era o legendă vie, o speranță, iar asta era cel mai important în ochii autorităților. Ultimul lucru care mai lipsea în București era o revoltă a populației.

Moartea vine de la ruși

În decursul a numai câțiva ani, Alimănescu și agenții «Fulger» au reușit, practic, imposibilul. Lumea își făcea din nou curaj să iasă din case după lăsarea întunericului, fără teamă unui atac armat sau a bandelor de tâlhari care bântuiseră Capitala. Sub gloanțele comisarului a căzut temutul Petre Silberschmied, poreclit Argintaru, liderul unei bande de spărgători în care activau mai mulți dezertori nemți din corpul de armată Dirlewanger, corp creat, la cererea expresă a lui Himmler, din condamnați la moarte sau la închisoare pe viață. A urmat banda lui Gică Cioc, poreclit Balaurul, și cea a rivalului acestuia Sandu Moise, zis Hitler, datorită mustății asemănătoare cu cea a dictatorului german; infractori din Ferentari specializați în contrabandă cu bunuri furate, jocuri de noroc, prostituție și spargeri de locuințe.

Poate cea mai răsunătoare lovitură a dat-o Eugen Alimănescu criminalilor infiltrați în rândul poliției. Este vorba de comisarii șefi Cairo și Voinescu. Foști infractori, aceștia fuseseră recrutați în rândul poliției și numiți chiar comisari în speranța că vor putea da mult mai ușor de urma eventualilor răufăcători. Socoteală de acasă nu s-a potrivit cu cea târg, iar cei doi, odată îmbrăcați în uniformă, și-au reluat un mai vechi obicei… spargerile de bănci. Din Brașov și București, cei doi au reușit în doar câteva săptămâni să sustragă din filialele Băncii Naționale o suma colosală… peste 2 milioane de dolari. Descoperiți de Alimănescu chiar în timpul unui nou jaf, Cairo și Voinescu au ales să se împuște reciproc decât să ajungă din nou în spatele gratiilor. Sau cel puțin așa susține raportul oficial din acea perioadă. Primul hoț din lume căruia i-a venit ingenioasa idee să fure casa de bani cu totul, Lică Ciungu, zis Cap de Fier, a fost capturat tot de comisarul Alimănescu și agenții săi. Mai mult, în urma unei meticuloase operațiuni de filare, „Incoruptibilii” români au reușit să lichideze întreaga bandă a spargătorilor. Nici unul dintre ei nu a scăpat viu.

Printre cei care aleseseră calea fugii din București se numără și Nicolae Purecică, poreclit Nae Chioru, un individ deja dat în urmărire generală în toată țară pentru mai multe crime, jafuri și tâlhării, majoritatea petrecute în Ferentari. De această dată, criminalul alesese Oradea ca viitoare țintă și, la scurt timp, orașul transilvănean intră în stare de șoc. Zeci de atacuri armate asupra oamenilor nevinovați lăsau în urmă o mulțime de victime, dar ceea ce era de-a dreptul sinistru era modul în care victimele erau ucise. Criminalii nu se mulțumeau doar cu tâlhărirea nevinovaților ci, pentru a-i reduce la tăcere, îi tranșau asemenea vitelor de la abator. Omorurile au fost atât de numeroase încât autoritățile orădene s-au văzut nevoite să apeleze la singurul om care putea să pună stavilă ororilor, comisarul Eugen Alimănescu. Deghizat în om de afaceri, omul legii îi dădea de urmă criminalului și se lasă condus în mijlocul întregii bande. Ceea ce părea a fi o nouă tâlhărie urmată de crimă s-a transformat, însă, în măcel. Agenții «Fulger» au deschis focul la vederea răufăcătorilor. În doar câteva minute, din grupul lui Nae Chioru nu mai rămăseseră decât câteva cadavre ciuruite.

Dar totul are un sfârșit. Bucureștiul arată altfel și oamenii înțelegeau că pot să trăiască liber, fără teamă gangsterilor care îi terorizaseră nu de mult. Alimănescu era un nume cu notorietate în rândul criminalilor și toți evitau să și-l pună pe urme. A venit însă „Cazul de la Sinaia”, caz descris de fostul comisar, Traian Tandin, în cartea sa «Jafuri celebre din România». Chemat să investigheze furtul unei cantități impresionante de bijuterii din casă unui aristocrat din Sinaia, comisarul dădea rapid de urmă răufăcătorilor. Era vorba de o întreagă bandă formată din ofițeri ruși. Cum, la vremea aceea, România se afla în plină ocupație sovietică, cazul părea cu atât mai dificil. Obișnuit să nu facă nicio concesie, Alimănescu i-a chemat pe toți cei implicați în casa pe care o jefuiseră de curând. A urmat un schimb rapid de focuri iar ofițerii ruși zăceau într-o baltă de sânge. A fost sfârșitul comisarului Alimănescu.

Ceea ce a urmat este învăluit în mister. Arestat, comisarul a fost condamnat la ani grei de închisoare pentru omor deosebit de grav. O versiune a poveștii spune că ar fi fost aruncat din trenul ce îl ducea către închisoarea comunistă. O altă sursă indică faptul că Alimănescu ar fi fost executat la scurt timp după încarcerare. Cert este că autoritățile comuniste au încercat cu orice chip să îl șteargă din amintirea oamenilor. Rapoartele sale au dispărut în mare parte alături de multe dintre articolele care îi redau acțiunile. Grupul «Fulger» a fost desființat, iar membrii săi și-au pierdut urma. În fond, în lumea comunistă tocmai se instaura un alt fel de Mafie.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.