De peste 70 de ani am intrat în era drepturilor omului, dar lumea nu e cu nimic mai pașnică sau mai tolerantă
de Roger Kiska
După atrocitățile petrecute în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, liderii și marii gânditori ai Europei au căutat să smulgă autoritatea din mâinile guvernelor, care de mult prea mult timp tindeau spre tiranie, și s-o dea individului. Zelul cu care filozofii legalității încurajau fix ideile iluministe care culminaseră în Franța anului 1793 cu o vărsare imensă de sânge ar fi trebuit măcar să pună un pic de pauză acestui curent. Dar autonomia personală a devenit între timp un lucru sacru, iar legea naturală a cedat locul pozitivismului moral. În 1948, Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost proclamată la Paris și a început oficial era drepturilor omului.
Pe parcurs, discursul drepturilor omului a evoluat și a adoptat elemente nefaste din gramscianism, populism radical, secularism radical și utilitarism benthamist. Cererea pentru drepturi, pretenția la autonomie personală descătușată și la statutul de victimă au devenit virtuți occidentale. Drept rezultat, năzuința spre binele comun, sentimentul datoriei și cel al responsabilității personale s-au stins cu toatele.
Păcatul, spune o vorbă, are o atracție gravitațională. Cicero, filozoful roman care a trăit înainte de Hristos, depunea mărturie pentru faptul că unul din principalele neajunsuri ale condiției umane este voia omului de a-și da la schimb mântuirea pentru confort și distracție:
Nu pâinea și circul în sine erau răul, ci faptul că oamenii se arată doritori să-și vândă drepturile lor de oameni liberi pentru un pântec îndestulat și înfrigurarea jocurilor cu gladiatori, care să le abată gândul de un alt fel de foame a sufletului omenesc, pe care pâinea și circul nu vor putea nicicând s-o ostoiască.
Au trecut peste 2000 de ani de atunci, dar nu s-a schimbat mare lucru. Istoria omenirii e plină de exemple ale unor mari civilizații care s-au prăbușit în uitare după ce s-au lăsat devorate de cultul idolatriei de sine și al libertinismului moral. În acest moment frământat din istorie a devenit o întrebare relevantă dacă civilizația occidentală, așa cum o cunoaștem noi astăzi, va reuși să aibă o soartă mai bună decât civilizațiile din vechime.
Multe s-au schimbat în urma revoluției sexuale. Lord Denning, într-un discurs pe care l-a ținut în 1952, același an în care regina Elisabeta a II-a a Angliei a depus jurământul la încoronare, făcea următoarea observație:
Un lucru cu totul semnificativ, după părerea mea, este acela că un judecător ar putea acum să-și extragă principiile nedreptății din porunca creștină a iubirii (falsificându-i înțelesul – n.n.). Eu nu știu unde altundeva ar putea judecătorul să le găsească. Dreptul civil necodificat al Angliei a fost modelat timp de secole de judecători crescuți și educați în spiritul credinței creștine.
După aproape 70 de ani de la această declarație, cultura morală a Regatului Unit a devenit în mare parte de nerecunoscut, față de cum era altădată. Câteva date statistice foarte simple dezgolesc nemilos schimbările radicale petrecute în societatea britanică.
În 1952, numai 4,8 la sută din copii se nășteau în afara căsătoriei. Procentajul acela a ajuns acum la 46,8 la sută. În 1952, divorțul era ceva rar, afectând doar 33.922 de cupluri. În 2019 au fost 107.599 de divorțuri. Creșterea numărului de divorțuri între 2018 și 2019 a fost cea mai mare din ultimii 50 de ani. În loc să încerce să readucă la viață o cultură sănătoasă a căsătoriei și chiar în timpul unei perioade de restricții din cauza coronavirusului, în care ceremoniile nupțiale ca atare au fost interzise, parlamentul a introdus legi ale divorțului prin înțelegerea părților, făcând ca obținerea unui divorț să fie mai facilă ca niciodată.
În 1967, când s-a legalizat avortul, s-au făcut 21.400 de întreruperi de sarcină. În 2016, în ciuda intrării contracepției în curentul principal al obiceiurilor sociale, s-au făcut 208.553 de avorturi – de aproape 10 ori mai multe decât în 1967 (și în ciuda – sau poate chiar din cauza! – orelor de educație sexualăă în școlile engleze – n.n.). Iar situația se înrăutățește, nu devine mai bună: în anul 2019 am înregistrat cel mai mare număr de avorturi efectuate vreodată în Anglia și Țara Galilor. De la dezincriminarea avortului în 1967, peste 9 milioane de copii au fost avortați, făcând din uterul matern cel mai periculos loc în care se poate afla un copil din Marea Britanie. Guvernanții au mers chiar atât de departe încă să introducă posibilitatea avorturilor „cu mâna ta, la tine acasă”, pentru care nu ai nevoie de nicio consultație în persoană cu un medic sau alt membru al branșei medicale. De asemenea, au impus cu forța liberalizarea avortului în Irlanda de Nord.
„Pentru a pune din nou binele comun deasupra dorințelor personale, trebuie să recunoaștem că teoriile actuale ne-au dus pe o cale greșită.”
Nici în privință stabilității familiei nu stăm mai bine. Conform Serviciului de Sprijin și Consiliere pentru Familie și Minori, în Regatul Unit existau 102.000 copii instituționalizați. Numărul copiilor preluați de sistemul de îngrijire instituțonală a crescut în fiecare an, din 2010 încoace, și doar în ultimii 5 ani a crescut cu peste 10 la sută.
Cazurile de confuzie de gen la copii au atins și ele nivelul unei crize de sănătate publică. Conform statisticilor Sistemului Național de Sănătate (NHS), în 2009, anul dinainte ca legea egalității să intre în vigoare și credința în identitatea de gen să înceapă să fie predată la școală, nu erau cu totul decât 97 de copii trimiși spre clinicile specializate în identitatea de gen. În schimb, numai anul trecut, în ciuda pandemiei, numărul acestora era de 2.519 copii. Statistic vorbind, acești copii se automutilează și încearcă să se sinucidă într-o proporție exponențial mai ridicată decât alții copii de vârsta lor.
În Regatul Unit am asistat, de asemenea, la un număr suprinzător de mare de cazuri intens mediatizate în care instanța a dispus înfometarea și deshidratarea până la moarte a unor ființe umane, în numele „compasiunii”. Lumea a privit cu sufletul la gură cum, în primăvara anului 2018, părinții lui Alfie Evans au încercat să-și scoată copilul de 2 ani dintr-un spital britanic și să-l ducă într-un spital italian, pentru îngrijire alternativă, după ce judecătorii dispuseseră ca ventilarea, hidratarea și hrănirea copilului să fie oprite. În ciuda intervenției Papei și a intervenției guvernului italian, care i-a acordat lui Alfie cetățenia italiană, poliția britanică a stat de pază la ușa rezervei copilului, ca să se asigure că nimeni nu poate lua nicio măsură pentru a-i prelungi viața.
Și mai recent, de Crăciun, pe numele unui polonez care a suferit un atac de cord în timp de trăia și muncea în Regatul Unit, a fost emis un ordin judecătoresc pentru stoparea alimentării și hidratării, până când omul a murit. În ciuda intervenției guvernului polonez, care i-a acordat pacientului statutul diplomatic pentru a-l putea aduce acasă în Polonia, guvernul britanic a rămas neînduplecat, iar omul a murit până la urmă, din cauza lipsei de îngrijire medicală.
Ca sistem cultural, noi definim acum individul în funcție de capacitatea lui de obține plăcere de la viață, în locul oricărui barometru spiritual. Valoarea omului în interiorul spectrului de utilitate politică se definește prin caracteristicile sale ca membru al unei minorități. Avanpostul filozofic al acestei noi stări de fapt cuprinde intersecționalitatea, teoria sexualității ca produs al studiilor feministe și LGBT, teoria critică rasială, politica bazată pe identitate și socialismul democratic.
„Țările occidentale se ocupă acum să facă educația puternic ideologizată să devină obligatorie pentru copiii noștri – viitorul este sumbru”
Apariția acestui fenomen în Europa Occidentală s-a petrecut cu repeziciune și agresivitate. În esență, aceste teorii politizează și prioritizează anumite caracteristici „minoritare”, cum ar fi rasa, clasa socială, orientarea sexuală și religia non-creștină, transformându-le în arme împotriva normelor tradiționale.
Conceptul contra-hegemoniei este adânc înrădăcinat în toate aceste teorii, oricât de diferite, ele căutând să dezmembreze hegemonia culturală existentă prin subversiune și opoziție culturală, contestând instituțiile suprastructurale existente precum familia, religia creștină și puterea politică. Ele încearcă să deconstruiască heteronormativitatea și sexul biologic, cu nu mai puțină râvnă decât popoarele din Orient care au încercat să-și construiască Turnul Babel.
O contra-hegemonie este o viziune etică alternativă asupra societății care caută să conteste, să submineze și să înlocuiască structura de putere existentă a burgheziei. Iată cum vedea această sarcină Antonio Gramsci, unul dintre străbunii intersecționalității de astăzi: „Socialismul este exact religia care trebuie să nimicească prin copleșire creștinismul … în cadrul noii ordini, socialismul va triumfa prin capturarea mai întâi a culturii, infiltrându-se în școli, universități, biserici și mijloacele de informare în masă, și transformând astfel conștiința societății.”
Într-o formulare succintă, animozitatea manifestată acum față de creștini și față de normele culturale iudeo-creștine în Europa Occidentală este produsul înaintării acestor curente diferite, reunite sub forma unei forțe culturale care și-a săpat tranșeele în sânul clasei politice și a celei academice, făcându-și astfel loc în ideile şi opiniile care sunt considerate normale deoarece sunt acceptate de societate.
Aceleași forțe își fac jocul și în instituțiile internaționale, între care Uniunea Europeană și Națiunile Unite sunt probabil cei mai nocivi actori, în efortul lor de a submina suveranitatea națională și de a transforma Europa după chipul și asemănarea lor. În mod ironic, niciuna dintre aceste instituții nu este cu deosebire democratică și mare parte din activitatea lor este efectuată de o clasă adânc înrădăcinată de funcționari și ideologi, care nu au fost niciodată aleși de oameni și nu lucrează pentru oameni.
Statisticile citate la începutul articolului evidențiază o cultură în declin accelerat. Cu atât de multe țări occidentale care fac obligatorie educația puternic ideologizată pentru copiii noștri, bombardându-i cu idei născute din variatele concepții filozofice discutate în acest articol, viitorul este sumbru.
Dacă vrem să readucem la viață o cultură sănătoasă a căsătoriei și familiei, dacă vrem să redăm semnificație termenului de demnitate umană și punem încă o dată binele comun deasupra dorințelor personale, trebuie să recunoaștem că teoriile actuale care călăuzesc legea ne-au dus pe un drum greșit. Au trecut peste 70 de ani de la debutul erei drepturilor omului și nu putem spune că lumea ar fi devenit un loc mai pașnic sau mai tolerant. Ideile acestea nu au rezolvat relele morale care năpăstuiesc fiecare generație, cum ar fi sărăcia, violența, ura, infracționalitatea și nedreptatea. Mai curând, aceste probleme s-au văzut exacerbate și familia umană pare mai disfuncțională decât oricând altădată.
A venit momentul să reevaluăm la modul serios drumul pe care am pornit-o de când a început era drepturilor omului. Dacă n-o facem, ne asumăm riscul de a ne îndepărta prea mult ca să mai putem găsi vreodată calea înapoi spre casă. Dacă nu pentru binele nostru, măcar pentru cel al copiilor noștri, ar trebui să trecem la fapte. Momentul este acum.
Preluare: Reacționarii
