„Poporul român a fost un popor cultivat, instruit. Acum a rămas doar un popor deștept”

2

Se pare că toți știm cine este Academicianul Răzvan Theodorescu. Ajunge să răsfoim enciclopedii, manuale de istorie, precum Despre prima modernitate a românilor, Istoria văzută de aproape, Trei ierarhi, Picătura de istorie, Arta din România. Din preistorie în contemporaneitate, vol. I-II, Cele două Europe, România în patrimoniul UNESCO, Civilizația românilor între medieval și modern. Orizontul imaginii (1550-1800), ca să enumerăm doar câteva dintre titluri… Vom găsi un noian de informații, diplome, cărți publicate, conferințe și discursuri, titluri și distincții primite… Dar, mai presus de toate, multe adevăruri incomode.

Academicianul Răzvan Theodorescu se află în prima linie a intelectualilor care au reprezentat și continuă să reprezinte cu strălucire cultura română în Europa. Numele său are drept carte de vizită numeroasele lucrări publicate în reviste științifice, volumele tipărite de-a lungul deceniilor. „Răzvan Theodorescu este intelectualul a cărui ființă s-a clădit pe două modalități de expresie. Erudiția este rodul unor cercetări îndelungi, temeinice, al unor lucrări fără margini, căpătând în scris expresii stilistice. Toate aceste înzestrări reprezintă deopotrivă valențele comunicării sale verbale. Aș adăuga spontaneitatea cuvântului rostit. Așa cum spuneam, la București, sau în deceniul trecut, când am participat la colocviile din Palermo, Atena și Paris, acolo unde s-a ținut cel de-al zecelea Congres Al Asociației Internaționale de Studii Est-Europene, Răzvan Theodorescu, secretar general al acestui organism științific, a fost o prezență științifică de prim rang. Intervențiile sale, care au fost apoi validate, cum este aceea a coridoarelor culturale în zona Balcanilor, au fost deosebit de apreciate. Și, în același timp, a întruchipat întotdeauna personalitatea cărturarului care și-a reprezentat țara cu demnitate și prestanță intelectuală”, afirma Academicianul Valeriu Râpeanu.

Academicianul Răzvan Theodorescu este istoric de artă, doctor în științe istorice, Preşedintele Secţiei de Arte, Arhitectură şi Audiovizual a Academiei Române, Secretar general al Asociaţiei Internaţionale de Studii Sud-Est Europene, membru titular al Academiei Române. Printre altele, este laureat al Premiului Herder și a fost distins cu Ordinul Național «Pentru Merit» în grad de Comandor.

Intelectual de marcă al unei generații care s-a bucurat de o solidă pregătire universitară și culturală, istoric și cunoscut specialist al artei epocii medievale, de-a lungul carierei sale științifice, Răzvan Theodorescu a pledat dintotdeuna pentru patrimoniul cultural național.

„Din 1890, până în 1914, fiecare sat din județul Iași avea bibliotecă”

– Domnule Academician, cum apreciați cultura în vremurile în care trăim?

– Cultura românilor, a poporului român, a suferit incontestabil o cădere în ultima vreme. Nu aș spune în ultimele decenii, ci în ultima vreme. Noi, românii, eram un popor instruit. Fac o paranteză – când am fost senator de Iași, s-a dat numele meu unei biblioteci comunale din localitatea din care venea familia mea de boieri. Cu ocazia aceasta, mi s-a trimis o listă a tuturor bibliotecilor comunale din județul Iași. Din 1890, până în 1914, fiecare sat avea bibliotecă. Era limpede că acolo, la nivelul cel mic, al comunei, cu preotul, cu învățătorul, se făcea cultură, se citea. Am rămas impresionat de acest lucru. Este lumea lui Spiru Haret.

De atunci, s-a mers din rău în mai rău. Totuși, perioada comunistă a fost o perioadă în care încă se făcea, la nivelul acesta mic, al satelor, al comunelor, al micilor orașe – pentru că acesta este nivelul care contează – încă se făcea cultură. Acum, lucrurile acestea au început să dispară din cauza faptului că tirajele sunt cum sunt, cărțile sunt colosal de scumpe, televiziunile au ca scop ratingul, cu orice preț. Radioul încă mai face câte ceva.

– Ați fost Președinte al Radioteleviziunii Române. Cum este promovată cultura la nivel de stat?

– Incultura este și la nivelul Parlamentului. Pentru că am fost parlamentar, vă pot spune. Deja în epoca în care eram eu parlamentar, în anii 2000, era o cădere față de Parlamentul de după 1990. S-a mers din rău în mai rău, la nivel guvernamental.

La televiziune, de pildă, vreau să vă spun că, în momentul în care eram Președinte și am avut o întâlnire cu mai mulți omologi ai mei din Europa, a venit vorba despre emisiuni longevive. Am dat atunci exemplul Teleenciclopediei. Eu sunt și colaborator al Teleenciclopediei, din 1966. Mi-au cerut detalii despre această emisiune și, la sfârșit, țin minte, Președintele Televiziunii poloneze mi-a spus: „Domnule, o țară în care televiziunea publică are o asemenea emisiune nu poate să fie decât o țară cultivată.” A rămas nișa aceasta.

– Înafară de emisiunile dumneavoastră, erau cele ale lui eminentului Ioan Grigorescu, ale lui Iosif Sava, ale Ruxandrei Garofeanu…

– A fost o perioadă… Sigur, și repet. Chiar și minus propaganda deșănțată care era înainte de 1989, vedeți bine, cultura de divertisment din epoca lui Bocăneț, de pildă, era de mare calitate. Toate acestea nu mai există. Cultura noastră este acum într-o stare de colaps.

Pare că, acum, cultura mall-ului a luat locul culturii reale.

Românul nu mai citește, nu mai merge la cinema, nu mai merge la teatru. Cultura a rămas, sigur, în marile orașe – Bucureștiul, Clujul, Iașiul, Timișoara – unde, la nivelul elitelor, se poate spune că este o cultură de tip european. Dar pe mine mă interesează ce este dedesubt. Uneori, mai ai gene de lumină. Vă dau un exemplu care m-a impresionat foarte mult și care, sociologic, spune mult. Am fost invitatat la radio, la o emisiune despre istoria culturii europene, foarte specială. Cei de la radio sunt niște buni oameni de carte. Tema emisiunii era reforma lui Luther și reforma lui Calvin. Deci, un subiect mai pretențios. Pe lângă emisiune era un concurs în cadrul căruia se puneau câteva întrebări legate de aceste evenimente, de aceste personalități. La care, le-am spus realizatorilor: „Nici studenții mei din anul III nu pot să răspundă”. Au răspuns, însă, imediat, ascultători din Țăndărei, din Dorohoi. Intelectuali, evident. Sunt intelectuali care stau acolo, în cochilia lor, și mai ales radioul îi leagă de restul țării. Asta este bine. Televiziunile fac mai puțin pentru cei din provincie.

Vedeți, poporul român a fost un popor cultivat, instruit, acum a rămas doar un popor deștept. Spuneam public, de pildă, că regret că domnul Băsescu este deștept, dar nu este instruit. Băsescu l-a întrebat pe Blaga și pe alții de acolo ce vreau să spun. I-au explicat, până la urmă.

– Dacă vorbim acum de instruire, domnule profesor, ce părere aveți despre „educația internetului”, care ia amploare din ce în ce mai mare în vremurile noaste, în rândul tinerilor?

– Eu văd la studenții mei, pentru că am în continuare cursuri: față de generațiile trecute, datorită internetului, ei sunt mai informați în date. Ce nu au, nu fac sinapsele, nu fac legăturile între ele. Asta trebuie să îi învețe profesorul: să facă legăturile.

„Înainte de a face istorie națională, trebuie să scrii istoria regională.”

– În această Europă unită, mai este nevoie de istorie națională?

– Este nevoie, dar, înainte de toate, trebuie să adâncim istoriile regionale. Faci istorie națională, dar înainte de asta trebuie să scrii istoria regională. Cred că de istorie este nevoie întotdeauna. Istoria este singura ce oferă un orizont larg cultural și de aici vine și restul pe care noi, istoricii mediatizați, îl trezim în mase.

– Cum ar trebui să ne prezentăm noi, ca europeni?

– Noi suntem foarte europeni. Eu am sentimentul de european și, atunci când sunt cu intelectuali străini, bat monedă pe lucruri pe care știu că noi le știm, iar ei nu le știu. Îmi place uneori să îi pun în dificultate.

– Să revenim la societatea românească de după 1989. Cum o apreciați?

– Este puternic fracturată și mahalagizată. Este o mahalagizare și o mitocănizare a României cum nu s-a mai întâmplat. Și, din păcate, mass-media și televiziunile au avut un rol enorm în această mahalagizare. Televiziunile au fost nevoite ca, pentru rating, cum spuneam, să dea tot mai mult divertisment de proastă calitate, în loc să promoveze și să descopere talente, și să se bizuie mai mult pe rolul lor cultural. Omul de cultură nu contează, acum, la noi.

Intelectualii nu sunt iubiți. Nici măcar Academia nu mai este iubită, pentru că dă complexe teribile.

Niciodată noi nu am știut să ne recunoaștem valorile, care, în cele din urmă, au plecat din țară.

Spun întotdeauna, absolutizând puțin, că România, poporul român, are multe valori. Dar valorile fundamentale ale românilor sunt poetul național, istoricul național, dramaturgul național. Aceștia trei sunt, pentru mine, Luceferi. Unul a murit cum a murit la Spitalul Șuțu, pe Plantelor, al doilea a murit asasinat la Strejnic, și al treilea a plecat la Berlin, scârbit de țara lui. Asta spune tot. Asta spune tot despre destinul vârfurilor vârfurilor. Eminescu, Iorga și Caragiale. Desigur, pot să adaug și ale nume, precum Enescu, Cioran, Eliade… Care, tot așa, s-au exilat.

Au plecat din România, și nu numai din România de astăzi, sau din cea comunistă. România, chiar și cea din epoca ei bună. Iar epoca bună a României a fost cea a lui Carol I, ca să spunem real.

„Românii nu au un cult al trecutului”

– Scriați undeva că românii nu au sentimentul trecutului.

– Nu au acest lucru pe care îl au unii occidentali, și unii balcanici, precum sârbii sau grecii. Totul este datorat acestui bistum care suntem noi, unic, de latini ai Răsăritului, individualiști, gregari, oameni de turmă, aparținând Răsăritului. Această combinație ne face să nu avem un cult al trecutului. În momentul în care trecutul a fost exploatat, el a fost exploatat în moment de autoritate regală – Carol al II-lea – sau de autoritate partinică – Nicolae Ceaușescu -, din niște motive care erau istorice. Întâlniri cu Burebista, întâlniri cu Decebal, întâlniri cu Ștefan cel Mare și așa mai departe. Dar poporul nu este pătruns de aceste sentimente, monumentele istorice nu îi spun absolut nimic.

Vă dau un exemplu: ca ministru, mi se striga faptul că, în Transilvania, ungurii își refac castelele. Bonțida, de pildă, sau alte locuri, în care sunt acum marile concerte, sunt castele ungurești refăcute de unguri, de companii ungare, sau de unguri din România. Pentru că, pentru ei, aceste monumente reprezintă istoria lor, viața lor. Pot să vă spun că aproape toate marile distrugeri de conace românești, de pildă, nu s-au petrecut în vremea comunistă. S-au petrecut după 1990. În momentul libertății, atunci când românul s-a putut desfășura. Și el s-a desfășurat distrugând. Avem alte calități, însă.

– Care ar fi acele calități pe care le apreciați la români?

– Inteligență, deșteptăciune nativă. A existat o inteligență a elitelor sătești, care erau cultivate, la nivelul lor. Negociatori și diplomați foarte buni, fantezie debordantă. Dar nu aș putea să nu amintesc și de defectele lor: prădători, oportuniști, disimulanți. Îmi pare rău, dar românii nu își termină niciun proiect. Asta vine din combinația noastră de latini răsăriteni.

„Dumneata ești citat de Mircea Eliade, și ai acceptat să fii ministru?”

– Îmi aduc aminte că, acum câțiva ani, ați susținut o conferință extraordinară la Vatican, unde ați fost îndelung aplaudat și apreciat de nenumărații ambasadori acreditați în Italia. Cuvintele din titlu, „Acesată poartă a creștinătății”, tălmăceau un faimos pasaj dintr-o versiune italienească a scrisorii trimise de la Suceava de către Șetefan cel Mare puterilor creștine, la două săptămâni după răsunătoarea victorie de la Podul Înalt. Ele indicau cu limpezime nu doar o gândire europeană, ci și deschiderea occidentală a principelui român. „Această poartă a creștinătății” desemna o țară așezată la confluența ariilor de cizvilizații majore ale continentului, cea a ortodoxiei bizantine balcanice și cea catolică, gotică și apoi renascentistă, între est și vest, ca singură latinitate ortodoxă și singură ortodoxie latină a lumii vechi și noi. Am avut bucuria de a fi cu dumneavoastră acolo, la Vatican, în acea vizită oficială. Unde se află România acum, în ceea ce privește ortodoxia și latinitatea, raportat la modul la care Occidentul înglobează această perspectivă?

– România se află foarte departe. Ortodoxia noastră are niște valori incontestabile. Suntem singura ortodoxie latină și singura latinitate ortodoxă din lume. Eu asta am subliniat. Să vă spun dedesubturile momentului Vaticanului, pentru că sunt interesante. Am fost primit de Papă, acolo, ca Ministru, după care am avut o întâlnire mai amplă – era anul 2004, momentul Ștefan cel Mare – cu cardinalul Paul Poupard, care era Ministrul Culturii la Vatican, omologul meu.

Eu nu știam – ulterior am aflat – că acest cardinal are doi idoli: Papa Ioan Paul al II-lea și Mircea Eliade. Se întâmplă că eu sunt, și în momentul de față, singurul român citat de Mircea Eliade în Istoria Religiilor. Poupard, care primise CV-ul meu, îmi spune: „Spuneți-mi, numele Theodorescu este un nume curent?”. „Da, sigur”, i-am răspuns. „Dar R. Theodorescu? Sunteți dumneavoastră?”. Îi spun: „Dacă vă referiți la Istoria Religiilor, da, sunt eu”. „Dumneata ești citat de Mircea Eliade și ai acceptat să fii ministru? Spune-mi, ce dorești”. „Eminență, dacă doresc ceva – nu știam că ajungem aici – este să fac o expoziție la Vatican, pentru că sunt 500 de ani de la moartea domnitorului Ștefan cel Mare”. „Spune-mi, acest prinț al vostru a avut vreo legătură cu vreun Papă?”. Spun: „Da, cu Sixt al IV-lea, care l-a numit Atletul lui Christos”. „Vă dau Saloanele Sixtine”, care stau chiar înaintea Capelei Sixtine.

Atunci a fost și o conferință despre singura ortodoxie răsăriteană. „Am dus-o” pe Maria de Mangop, de pildă. Puține, zece piese, dar în atmosfera Vaticanului și a saloanelor Sixtine a fost ceva de vis.

Bineînțeles că la București a trecut ca și cum nu ar fi fost. Nu a fost o exaltare. Era, totuși, o expoziție la Vatican. Sau, anul trecut, s-a făcut la Luvru o expoziție a Broderiilor Medievale Românești. Am fost și eu implicat, ca vicepreședinte al Academiei. Au fost voci importante care au dorit să nu se facă această expoziție. Să nu ducem lucrurile noastre la străini, spuneau… Da. Ăștia suntem noi.

Eu am o mare admirație pentru felul în care ungurii sau polonezii, mai ales țările ce fac parte din sistemul Vişegrad, din Europa Centrală, își cultivă trecutul, își cultivă prezentul. Sigur, nu întotdeauna în acord cu Bruxelles-ul. În timp ce noi suntem, aici, chiar rușinea rușinilor, pentru că acceptăm chiar absolut orice.

„Esența ortodoxiei noastre este calmul, lipsa de ostentație”

– Unele dintre teritoriile studiate de dumneavoastră, Domnule profesor, sunt legate de religie, de ortodoxie. Afirmați că bisericile mari, unele dintre ele, nu au spiritul românesc.

Da, nu au spiritul românesc, și prin acesta înțeleg: calm, echilibru și dimensiuni la scară umană legate de om, cum au Voronețul, sau Rădăuțiul, de pildă. Sunt cele care reprezintă regula, estetica spațiului nostru. Ceea ce nu înseamnă că o catadrală, cum e Catedrala Mânturii Neamului, nu era necesară. Dar ea nu este în spiritul românesc. În România, imediat după 1918, în Ardeal, ortodoxia și-a construit mari monumente, ca să rivalizeze cu monumetele celorlalți. Dar nimeni nu s-a gândit că totuși esența ortodoxiei noastre este calmul, lipsa de ostentație. Mai este ceva: cei care sunt în jurul nostru, toți, descind din migratori, din popoare slave, sau fino-ungrice, păgâni ce s-au creștinat, care au avut nevoie de mari monumente care să îi impresioneze. Românii sunt singurii sedentari, care erau de aici, erau vechi creștini, creștini latini. Nu au avut nevoie de așa ceva.

În unele lucruri, noi suntem niște excepții în acești pași, avem niște trăsături care sunt ale noastre. Latinitatea și statalitatea. Noi suntem singurii care ne-am păstrat statul când ceilalți și-l pierdeau, devenind pașalâcuri: ungurii, bulgarii, sârbii, albanezii, toți deveneau pașalâcuri. Noi ne-am păstrat statul. Cum? Negociind. Este motivul pentru care am creat conceptul pe care l-am expus la intrarea mea în Academie, mentalitatea tranzacțională a românilor. Românii tranzacționează. Și pentru că tranzacționează, sunt foarte buni negociatori, foarte buni diplomați, mari oportuniși, dar de un oportunism necesar. Sunt momente în care trebuie să fii oportunist și să știi, pentru binele țării, să conduci barca aceasta printre oportunități. Asta a făcut Ionel Brătianu, asta am încercat și mai târziu să facem… Intrarea noastră în Uniunea Europeană a fost bine condusă. Din păcate, în momentul în care am intrat, am devenit niște vasali ai Bruxelles-ului. Noi avem, după mine, la nivelul cel de sus, al Președenției, al Guvernului, cel mai mare grad de vasalitate din toată Uniunea Europeană.

– O altă caracteristică, nu prea flatantă, spuneați, este aceea că românii au fost și trădători. „Am negociat, am trădat, am vândut. Și ne-am aplecat”, spuneați.

– Da. Cu toate acestea, am păstrat statul. Dacă mă întrebați așa, la 23 August, noi am trădat Germania, dar a fost în avantajul nostru. Tot așa, în Primul Război Mondial, au fost momente care nu sunt foarte luminoase. Dar, până la urmă, am știut – cum spunea un mare politician, cel mai mare pe care l-am avut noi, și care a fost Ionel Brătianu – am reușit să supraviețuim.

„Oameni politici am avut și înainte, și acum. Dar oameni de stat nu am mai avut, de la moartea lui Maniu”

– Ați sesizat o cultură istorică la oamenii politici contemporani?

Din păcate, aproape niciunul dintre oamenii politici ai ultimului sfert de veac nu are o cultură istorică. Chiar și în perioada comunistă au fost oameni politici intersanți, oportuniști, trădători, dar care jucau politic: Petru Groza, eseistul, Nicolae Titulescu, diplomatul Mihai Ralea, Ion Gheorghe Maurer. Îmi aduc aminte de ceea ce afirma dramaturgul Victor Eftimiu: „M-am săturat de lichele, dați-mi o canalie”. Canaliile din politica comunistă au fost extrem de interesante.

Am scris de curând un articol pe tema asta. Noi am avut trei mari proiecte de țară: 1859, Mica Unire, 1877, Independența, 1918, Unirea cea Mare. Aceste trei proiecte au fost realizate de oameni de stat. Întâmplător – dar, de fapt, nu întâmplător – aproape toți, membri ai Academiei Române: Ion Ghica, Kogălniceanu, Cuza, bătrânul Brătianu. După aceea, venind încoace, Nicolae Iorga, Goldiș, Ionel Brătianu, Minculeț, Maniu și așa mai departe. Toți, oameni de stat. Sau, cum spunea Churchill, pe care îl citez mereu, „oameni care se gândeau la generațiile viitoare”.

Oamenii politici sunt oamenii care se gândesc la alegerile viitoare. Din aceștia am avut și înainte, și acum. Dar oameni de stat nu am mai avut, după părerea mea, de la moartea lui Maniu, la Sighet. Maniu a fost ultimul om de stat pe care noi l-am avut.

Eu eram dat afară din facultate în vremea lui Petru Groza și, nu mai puțin, când i s-a dărâmat statuia, am protestat. Și atunci Octavian Paler m-a atacat foarte dur pentru acest lucru. Și mi-a luat apărarea Dan Amedeo Lăzărescu. A spus: „Da, grozav, o fi făcut el 1.000 de lucruri, dar grație lui am avut nordul Ardealului, pentru că s-a dus și a tratat cu Stalin”. Un om politic interesant a fost Ion Iliescu. Un om politic interesant a fost Radu Câmpeanu. Sau Adrian Năstase, sigur că da. Oameni politici, dar nu oameni de stat. Oameni de stat, după asasinarea lui Iorga noi nu am mai avut. Asta este deosebirea pe care o fac.

Bizanț, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale românești (secolele X-XIV)

– Ne puteți spune numele pe care dumneavoastră le-ați admirat în politica românească?

– Cei pe care îi iubesc eu sunt Nicolae Bălcescu și Alexandru Ioan Cuza. Sunt eroii mei preferați.

„Generația Unirii, sau Generația Unirii Mari, sau Generația lui Cuza nu mai există”

– Cum sunt intelectualii de astăzi? Sunt ei aplecați către cultura europeană?

– Nu mulți. În primul rând, să ne înțelegem. Intelectualii, elita intelectuală, este, la noi, divizată în două tabere. Aceste tabere s-au acutizat tot mai mult. Și unii, și alții, aplecați spre Europa, și cu relații în Europa. Asta este incontestabil. Dar, partea cea mai proastă este aceea că suntem în halul ăsta de împărțiți. Ceea ce a început după 1990. În loc să se panseze aceste răni, ele s-au infectat, s-au cangrenat și, în momentul de față, suntem de o parte și de alta intelectuali români cu deschideri europene, și unii, și alții, dar nu suntem cum era pe vremuri, în Generația Unirii, sau Generația Unirii Mari, sau Generația lui Cuza. Nu. Asta nu mai există.

– Cum apreciați elitele și rolul lor în societate?

– Elitele nu sunt sociale, ele sunt intelectuale, pentru mine. Rămân la aristrocrația spiritului. În elitele intelectuale i-aș alătura pe un fiu de mocan, ca Andrei Oțetea, un fiu de boier, ca Mihai Perju, un fiu de ceferist, ca istoricul Emil Condurachi, sau un nepot de beizadea, ca Gogu Cantacuzino. Toți, la un loc, formează elitele. În această lume eu m-am format. Vedeți, pentru mine elitele sunt numai intelectuale. Altfel, ele nu există.

– Din ce lume considerați că ați făcut parte?

– Eu sunt ilustrarea lumii românești din ultimii 250 de ani. Vin dintr-o familie de țărani, care a devenit familie de burghezi și de boieri mari. În familia mea erau descendenți de cneji, sârbi, răzeși moldoveni și baroni austrieci. O listă de toate neamurile.

„Suntem o lume a pridvoarelor de biserici și a prispelor de case”

– Sacrul și profanul. Este un domeniu pe care l-ați explorat, de asemenea, foarte mult.

– La români există o legătură foarte puternică între sacru și profan. Gândiți-vă că suntem singurul popor din această parte creștină de lume care are în fața bisericii un pridvor. Pridvorul este legătura dintre sacrul bisericii și profanul naturii. Noi avem această intermediere pe care nu o au nici slavii din Balcani, nici ungurii, nici rușii. Suntem o lume a pridvoarelor de biserici și a prispelor de case, care sunt exact același lucru. Legătura dintre sacrul edificiului și profanul naturii.

În continuarea acestei idei, aș spune că, din păcate, azi nu se mai studiază folclorul în Facultatea de Filologie. Îmi amintesc, de pildă, de profesorii Mihai Pop, sau de renumitul Harry Brauner, care avea o plăcere să lanseze nume precum Gheorghe Zamfir. Oameni care cutreierau toate satele. Sau de Lena Constante, cu tapiseriile sale absolut senzaționale, realizate din iile și fotele românești. Media de azi promovează credințe și obiceiuri care nu sunt ale noaste, nu fac parte din moștenirea și folclorul românesc.

Într-adevăr, este invazia aceasta de lucruri anglo-saxone. Ele au rolul lor, dar nu sunt în spiritul nostru. Am vorbit de Profesorul Harry Brauner de curând. Un evreu care mergea prin sate și aduna folclor românesc. Harry a ieșit din pușcărie reabilitat – era perioada în care fusesem și eu reabilitat, fără să trec prin pușcărie, ci trecut la munca de jos, după ce protestasem împotriva dărâmării bisericilor – și ne înțelegeam foarte bine, stăteam în lungi conversații. Apoi, Lena Constante, înjurată, dacă țineți minte, pentru că distruge opere de artă. Sau Maria Tănase. Nu mai avem așa ceva. Dar, poate după acest moment de cădere…

Pe de altă parte, eu spun uneori, cel mai mare dușman al poporului român este poporul român. Aceasta este latinitatea noastră orientală, gregară. Individualismul latin – mă interesează numai de mine -, și gregarismul, participarea la turmă.

– Ca profesor universitar, cum vedeți generația tânără de azi?

– În domeniul meu, foarte bine. Sunt niște tineri care, repet, sunt mai informați decât antecesorii lor. Sunt pasionați de aceste lucruri. Trebuie să îi obișnuiești să facă legăturile. Am avut niște examene, online, și am rămas încântat de lucrările pe care mi le-au trimis. Dar, repet, este o nișă, nișa aceasta umanistă, istoria culturii, istoria artei. Cred că și în alteAtâta tot, m-am înșelat când am spus că va veni o generație tânără în politică. A venit o generație de șacali, dar care nu sunt studenții noștri. Nu știu de unde sunt ieșiți. Este adevărat că sunt formați înafară și vreau să vă spun că și înainte erau formați înafară, se întorceau aici, dar cu plus valoare. Am impresia că acum nu este cazul.

– Ați fost Ministrul Culturii. Dacă ați ocupa această funcție acum, ce ați schimba? Ce ați dori să faceți?

– O să vă șochez. Primul lucru ar fi să reiau un proiect pe care nu l-am realizat, și care sunt căminele culturale în satele românești. Acesta este. Acolo se face cultura. Acolo se ridică cultura. Dar, sigur, este o chestiune de generații. Asta aș face. Nu o cultură a elitelor, ci o cultură populară, care a pierdut din spațiu, care avea o savoare extraordinară, în secolul al XVIII-lea, în secolul al XIX-lea, aici, la români. Absolut extraordinară lumea aceasta a satelor, arhitectura, literatura. Era, la un moment dat, o formulă pe care am înjurat-o toți fără să ne dăm seama cât e de utilă: Cântarea României. Ieșeau talente, deși era și multă maculatură.

– Înafară de citit, ce vă pasionează?

– Muzica, în continuare, însă nu mai merg în sălile de concerte prea des, o ascult acasă. Din păcate, plimbările pe care le făceam sunt mai dificile, din cauza picioarelor. Cam acestea mi-au rămas. Și scriu. Scriu foarte mult.

Încă avem concerte de excepție. În peste 30 de ani, însă, nu am fost în stare să facem o sală de concerte, înafară de Ateneu, deși construim în continuare stadioane. Sunetul Sălii Palatului, de pildă, este distorsionat, fiind o sală de congrese.

Sala Palatului este o sală în care eu am lucrat ca muncitor necalificat; am mers la munca de jos. Ateneul este superb.

– Ce vă dezamăgește în lumea de azi?

– Eu am scris o carte care a fost foarte bine primită, este la ediția a treia, și înjurată copios, Cele două Europe. Pe vremuri, la dumneavoastră, ca ziaristă, aveam o rubrică: Noi, est-europenii. Ei bine, și azi, după atâta vreme, vreau să se știe că aparținem estului Europei, că suntem o altă Europă decât Europa Occidentală, cu sucursala ei, Europa Centrală, și că suntem o lume a unei ortodoxii creatoare, poetice și așa mai departe. Lucru ăsta la mine în țară nu se înțelege, mergem cu această prostie că trebuie să fim în linia întâi – ceea ce nu vom putea să ajungem niciodată, suntem cu totul altceva. Toată viața mea am pledat pentru această apartenență la Răsăritul Europei, ca să constat că, pe vremuri, Răsăritul Europei m-a condamnat, am fost dat afară din Universitate pentru atitudinea anti-sovietică. Și astăzi, acest Răsărit al Europei îmi este refuzat, într-un fel.

Despre prima modernitate a românilor

– La ce visați, domnule profesor?

– La ce visez? E greu de spus. Visez la perioada tinereții mele, care a coincis cu o tinerețe a României, momentul foarte special de liberalizare a comunismului românesc. ’64 – ’71. Acela a fost un moment la care mă gândesc întotdeauna cu plăcere. Eram în plină putere, fusesem reabilitat. Eram stagiar, soția mea, studentă, și ne permiteam o dată pe săptămână să mâncăm la Coș, iar dimineața să luăm de la bodega din colț icre de Manciuria. După aceea, primele călătorii din străinătate. În perioada aceea aveam sentimentul că lucrez într-o grădină a unei închisori, dar nu vedeam zidurile închisorii, eu eram în grădină. Aceea este perioada la care mă gândesc cu multă plăcere.

– Sunteți un om care ține la eleganță, un creator și un iubitor al esteticului. Ce rol au jucat femeile în viața dumneavoastră?

– Ele au fost fie frumoase, fie și frumoase, și inteligente.

Preluare: cotidianul.ro / Autor: Magdalena Popa Buluc

Loading...
loading...

2 COMENTARII

  1. Bună dimineața, e vorba de același individ care pe vremea când a fost vremelnic ministru al culturii, a intenționat SĂ ÎNCHIDĂ OPSTUL DE RADIO Timișoara, pentru că „băieții buni” ciripeau în principiu contra regimului iliescu.

  2. Sa te lauzi cu pastrarea formei de-a lungul istoriei si sa te vaiti ca ai ajuns sa nu mai ai oameni politici cu cultura istorica in prezent. Numai oamenii superficiali sunt interesati de formă si fug de fond. Daca l-ar fi citit pe Mihail Eminescu nu ar mai afirmat cele de mai sus.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.