Nu putem să nu ne întrebăm, în vreme ce urmărim miile de refugiați din țările musulmane care-și croiesc drum prin Europa într-o paradă aparent nesfârșită, dacă unii dintre ei nu vor ajunge să locuiască lângă noi și în ce fel ar putea acest aspect să ne afecteze tuturor în viitor viața de zi cu zi. Toate acestea au, firește, un punct de plecare, iar ceea ce au făcut puterile coloniale în țările musulmane este bine cunoscut. Dar mai puțin cunoscute sunt mașinațiunile lui Allen Dulles și ale CIA într-una dintre aceste puteri coloniale, Franța.
Fără știrea sau consimțământul președintelui John F. Kennedy, Allen Dulles a orchestrat eforturile generalilor în rezervă francezi, ale francezilor de dreapta și ale simpatizanților naziști pentru a-l răsturna de la putere pe Charles de Gaulle, care dorea să-i redea Algeriei independența. Dulles se temea că o Algerie independentă va deveni comunistă, oferind sovieticilor o bază militară în Africa.
De altfel, a existat un alt motiv pentru a se agăța de Algeria: resursele sale naturale. Potrivit Administrației pentru Informații Energetice a SUA, aceasta este principalul producător de gaze naturale din Africa, al doilea cel mai mare furnizor de gaze naturale către Europa în afara regiunii și se numără printre primii trei producători de petrol din Africa.
De asemenea, observăm cu mare interes că uneltirea în vederea doborârii lui Charles De Gaulle – genul de persoane implicate, rolul lui Allen Dulles, motivul din spatele acestuia – toate au o asemănare stranie cu circumstanțele din jurul asasinării lui John F. Kennedy.
Treaba lui Dulles a fost să deturneze guvernul SUA pentru a aduce beneficii celor bogați, în vreme ce acoperirea sa s-a extins profund în guvernul Franței.
Cuba a fost cea care a creat prima fractură între Kennedy și lanțul său de comandă din cadrul securității naționale. Dar, în timp ce Golful Porcilor domina încă primele pagini ale mass-mediei, CIA și-a trasat drumul într-o altă criză internațională care a necesitat atenția urgentă a președintelui.
Invazia din Cuba aproape că a șters din istorie această a doua criză. Dar evenimentele ciudate care au avut loc la Paris în aprilie 1961 au întărit senzația tulburătoare că președintele Kennedy nu deține controlul asupra propriului său guvern. Parisul se afla în frământări. În dimineața zilei de sâmbătă, 22 aprilie, un grup de generali francezi în rezervă au preluat puterea în Alger pentru a-l bloca pe președintele Charles de Gaulle să hotărască războiul lung și sângeros ce-ar fi vizat independența Algeriei.
Izolată în desele convulsii din timpul domniei sale coloniale, Franța s-a pregătit pentru o confruntare dezastruoasă. După ce de Gaulle a fost ales președinte, în 1958, a încercat să curețe guvernul francez de elementele sale legate de CIA. Dulles a făcut o incursiune grea în cercurile politice, culturale și de informații ale Franței în anii postbelici. Amenințarea la adresa democrației franceze s-a produs fără prea mare întârziere, deoarece încă din seara de sâmbătă (22 aprilie 1961), două unități de parașutiști, numărând undeva la peste două mii de oameni, s-au înghesuit în Pădurea Orleans și Pădurea Rambouillet, aflate la mai puțin de o oră de Paris. Parașutiștii rebeli au fost pregătiți în scopul a se alătura unităților de tancuri din Rambouillet pentru a se îndrepta împreună spre capitală, având drept țintă preluarea Palatului Elysee și a altor posturi cheie ale guvernului.
Vestea că lovitura de stat a fost condusă de admiratul pe scară largă Maurice Challe, fost șef al forțelor aeriene și comandant al forțelor franceze din Algeria, a uluit guvernul de la Paris, începând cu însuși de Gaulle. Challe era cunoscut drept un om liniștit, fusese erou în cel de-Al Doilea Război Mondial și părea un gaullist loial, numai că sălbăticia războiului din Algeria îl afectaseră profund și îl lăsase vulnerabil la convingerile ofițerilor francezi mai zeloși. El le-a promis coloniștilor francezi din Algeria și musulmanilor pro-francezi că nu vor fi abandonați, asumându-și responsabilitatea de a-și susține jurământul, ca și obligația de a onora memoria militarilor francezi care și-au pierdut viața în război.
Inamicii lui De Gaulle de la Paris și din Washington erau convinși că pașii incomozi ai președintelui francez, către acordarea independenței algeriene, conduceau la crearea unei baze militare sovietice în zona strategică a Africii de Nord bogată în petrol.
De Gaulle a ajuns rapid la concluzia că Challe trebuie să fi acționat cu sprijinul serviciilor secrete americane, iar oficialii de la Elysee au început să răspândească acest zvon în presă. Cu puțin timp înainte de a-și da demisia din armata franceză, Challe a ocupat funcția de Comandant Șef al NATO și a dezvoltat relații strânse cu un mare număr de ofițeri americani de rang înalt, stabiliți în sediul Fontainebleau al Alianței militare.
Bătrânelul încăpățânat, în vârstă de 70 de ani, o adevărată sursă puternică a naționalismului francez, a fost privit ca un obstacol în calea ambițiilor SUA referitoare la NATO, deoarece a refuzat să încorporeze trupele franceze sub comanda aliaților și a insistat să construiască o forță nucleară separată, care să nu poată fi controlată de către Washington.
În Parisul cuprins de panică, rapoartele despre implicarea SUA în lovitura de stat au umplut paginile ziarelor din întreg spectrul politic, principalul vinovat fiind considerat Allen Dulles. Oficialii ministerului au mai dezvăluit că americanii care aveau diverse legături cu grupuri extremiste au apărut la Paris în timpul loviturii de stat, unul dintre ei fiind identificat ca și consilier politic al unui grup ce activa în cadrul mass-mediei, care ar fi fost auzit spunând: „Se pregătește o operațiune în Alger care să pună capăt comunismului și nu vom eșua, așa cum am făcut în Cuba”.
Poveștile despre intrigile CIA în administrația franceză au început să se transmită în curând în presa americană. Un corespondent din Paris pentru «The Washington Post» a raportat că Challe și-a lansat revolta „pentru că era convins că are sprijin american ce provenea chiar de la președintele Kennedy”. Dulles a fost obligat să nege puternic implicarea CIA în puci, zicând: „Orice rapoarte sau acuzații, potrivit cărora Agenția Centrală de Informații sau orice alt membru al personalului său ar avea vreo legătură cu revolta generalilor au fost complet false”. Pe de altă parte, spymasterul a acuzat Moscova de răspândire a acuzațiilor. Sulzberger, un editorialist al «New York Times» și apropiat al CIA, a preluat apărarea agenției, repetând negarea indignată a lui Dulles. Ani mai târziu, reporterul de investigație Carl Bernstein a dezvăluit legăturile dintre Sulzberger și CIA, relatând că lui Sulzberger îi plăcea să coopereze. În schimb, Scotty Reston de la «New York Times», care se bucura de încrederea lui Kennedy, a raportat că CIA a fost într-adevăr „implicată într-o legătură jenantă cu ofițerii anti-gaulliști”. Reston a comunicat furia crescândă din interiorul cercului lui JFK asupra comportamentului necinstit al CIA, atât în urma fiasco-ului din Golful Porcilor (Cuba), cât și al escapadei franceze, sporind astfel sentimentul în Casa Albă că CIA a depășit limitele unei agenții obiective de colectare a informațiilor, devenind o asasină a politicienilor care au deranjat în vreun fel administrația de la Washington.
Allen Dulles își făcea din nou propria politică, de data aceasta în Franța. Spun din nou, deoarece antecedentele acestuia se întind încă din vremea Germaniei naziste. De-a lungul timpului, a existat o lungă istorie a acrimoniei între Dulles și de Gaulle, datând chiar din Al Doilea Război Mondial, ținând inclusiv de politica internă complexă a rezistenței franceze. În calitate de șef OSS (șef operativ) în Elveția, Dulles a favorizat o fracțiune de extremă dreaptă a Rezistenței franceze, care era opusă lui de Gaulle. Spre exemplu, Pierre de Benouville, un lider de rezistență de dreapta, aflat pe ștatul de plată al lui Dulles, a fost ulterior acuzat că l-a trădat la Gestapo pe Jean Moulin, reprezentantul de frunte al lui Gaulle. Potrivit unor relatări, după ce a fost capturat, Moulin a fost supus unor torturi brutale înainte de a fi bătut până la moarte de către cunoscutul criminal de război Klaus Barbie.
De Gaulle era extrem de hotărât să închidă „armata” secretă pe care Dulles a organizat-o în Franța – o rețea de militanți anticomuniști, cu acces la depozite de armament, care au fost recrutați inițial pentru a rezista unei potențiale invazii sovietice, dar care acum erau aliați cu generali rebeli și cu alte grupuri naziste, complotând să răstoarne democrația franceză. De Gaulle i-a ordonat tânărului său consilier de securitate Constantin Melnik să închidă rețeaua tulbure, care stătea în spatele fasciștilor și care devenise foarte periculoasă pentru securitatea Franței. Numai că Melnik fusese instruit la RAND Corporation, un grup care desfășura o activitate susținută pentru complexul de securitate națională al SUA, fiind un admirator zelos al lui Dulles. Prin urmare, rețeaua subterană a continuat să funcționeze în Franța. De asemenea, Melnik era fiul unui general rus și nepotul medicului personal al țarului Nicolae al II-lea, doctor care a fost executat împreună cu familia imperială, motiv pentru care vederile sale erau profund antisovietice ca și ale colegilor săi de securitate din SUA.
În mai 1958, când de Gaulle a revenit la putere în Franța după o absență de doisprezece ani, Dulles a zburat la Paris întâlnindu-se față în față cu legendarul militar francez, pentru a vedea dacă diferendele lor pot fi rezolvate, știut fiind faptul că spymasterul avea mare încredere în puterile sale personale de convingere. Însă orgoliosul de Gaulle a refuzat să-l vadă pe maestrul spion, predându-l unuia dintre apropiații săi, Michel Debre. A fost organizată o cină oficială pentru Dulles și Jim Hunt, șeful stației CIA din Paris, la care a participat și Melnik. La întoarcerea la hotelul Ritz unde se cazase, Dulles a tras niște concluzii despre De Gaulle, care i-a confirmat practic temerile, anume că urma să fie un partener dur și ostil, care intenționa să pună capăt atitudinii laissez-faire ce caracterizase guvernul francez de atunci. După ce Dulles s-a întors acasă la Washington, rapoartele CIA cu privire la De Gaulle au luat o turnură mult mai ascuțită, astfel încât la o reuniune a Consiliului Național de Securitate, convocată de Eisenhower în septembrie 1958, s-au făcut prognosticuri sumbre cu privire la capacitatea liderului francez de a soluționa criza algeriană spre satisfacția Americii. Posibilitatea de a-l răsturna pe De Gaulle și de a-l înlocui cu altcineva mai în ton cu interesele SUA a fost discutată în mod deschis, dar ideea a fost considerată în acel moment ca fiind prea riscantă. Cu toate acestea, până când Kennedy a preluat funcția, în ianuarie 1961, CIA a fost pregătită în vederea alimentării unei crize politice care să conducă spre o lovitură de stat la Paris.
Citește și:
Intriga asasinării lui John Fitzgerald Kennedy în SUA reflectată în trădarea lui Charles De Gaulle în Franța (II)
În urma crizelor din Cuba și Franța provocate de proprii săi agenți de intelligence, Kennedy a început să se împotrivească din ce în ce mai mult și să devină din ce în ce mai agresiv acțiunilor CIA. În vederea consolidării propriului sprijin pentru de Gaulle, Kennedy a ordonat ambasadorului SUA James Gavin să ofere liderului francez „orice ajutor” de care ar avea nevoie, indicând, fără ezitare, că trupele americane vor deschide focul asupra forțelor rebele din Algeria, dacă acestea ar încerca să aterizeze la bazele militare americane din Franța (Citește mai departe…)
