Pe 26 ianuarie, Dulles i-a trimis noului președinte (John Fitzgerald Kennedy) un raport despre situația franceză care părea să-l pregătească pe Kennedy pentru iminenta eliminare a lui de Gaulle, fără a oferi niciun indiciu despre implicarea proprie a CIA în complot. „O atmosferă pre-revoluționară domnește în Franța, iar armata și forțele aeriene sunt ferm opuse lui de Gaulle”, a informat Dulles pe JFK, exagerând întinderea opoziției militare, ca și cum ar fi prezentat apropiatul deces al președintelui francez ca fiind un fapt împlinit. „Cel puțin 80% dintre ofițeri sunt incitați împotriva lui, deoarece nu au uitat că, în 1958, generalul și-a dat cuvântul de onoare că nu va abandona niciodată Algeria. Cu siguranță, De Gaulle nu va rezista dacă încearcă să renunțe la Algeria. Probabil că totul se va termina pentru el până la sfârșitul anului – va fi fie destituit, fie asasinat”, își continua spymasterul pledoaria către președintele SUA din acea vreme. Deși știa într-un mod clar mult mai multe, nu dorea să le împărtășească cu Kennedy.
Când lovitura împotriva lui De Gaulle a început trei luni mai târziu, Kennedy se afla încă în întuneric, needificat asupra problemelor majore care se desfășurau în Franța. A fost o perioadă tumultuoasă pentru tânăra administrație. În timp ce continua să se lupte cu consecințele crizei din Golful Porcilor, JFK a fost brusc asediat de urletele de indignare ale unui aliat major, care-i acuza propriile servicii de securitate de activitate sedițioasă, instigatoare.
Kennedy s-a dezis de asemenea intrigi și a solicitat, prin intermediul ambasadorului Herve Alphand, ajutorul guvernului francez, cu scopul de a-i găsi și a-i deconspira pe oficialii americani din spatele loviturii de stat, promițându-le politicienilor de la Palatul Elysee că vinovații vor fi pedepsiți. O situație total ingrată pentru noul președinte american, care era programat să zboare la Paris pentru o vizită de stat în luna imediat următoare puciului.
Sprijinul CIA pentru lovitura de stat a fost încă o manifestare disprețuitoare îndreptată nu numai către de Gaulle, ci și către Kennedy. JFK s-a străduit să asigure Parisul că sprijină cu tărie președinția lui De Gaulle, apelând încă o dată la Herve Alphand, ambasadorul francez la Washington, pentru a-i comunica direct aceste asigurări. Dar, potrivit lui Alphand, respingerea de către Kennedy a implicării oficiale a SUA în lovitură de stat a venit cu un addendum special, întrucât președintele american nu a putut garanta neimplicarea propriei agenții de informații. Anumite înscrisuri oficiale ale istoricilor francezi, pe care le-am parcurs în documentarea mea spre a putea desluși mașinațiunile desfășurate în culisele unui asemenea eveniment, au expus amănunțit faptul că președintele Kennedy ar fi declarat ambasadorului Alphand că „CIA este o mașină atât de vastă și atât de slab controlată, încât manevrele ei cele mai puțin probabile ar putea fi adevărate”.
Această admitere a impotenței prezidențiale, pe care Alphand a raportat-o la Paris, a fost un moment uimitor în relațiile externe ale SUA, deși rămâne, în mare parte, necunoscută astăzi.
„Kennedy este capabil să ia toate măsurile necesare în interesul unor bune relații franco-americane, indiferent de rangul sau funcțiile persoanelor incriminate”, a scris Alphand ministrului francez de externe Maurice Couve de Murville.
În urma crizelor din Cuba și Franța provocate de proprii săi agenți de intelligence, Kennedy a început să se împotrivească din ce în ce mai mult și să devină din ce în ce mai agresiv acțiunilor CIA. În vederea consolidării propriului sprijin pentru de Gaulle, Kennedy a ordonat ambasadorului SUA James Gavin să ofere liderului francez „orice ajutor” de care ar avea nevoie, indicând, fără ezitare, că trupele americane vor deschide focul asupra forțelor rebele din Algeria, dacă acestea ar încerca să aterizeze la bazele militare americane din Franța. De Gaulle a refuzat cu mândrie oferta, spunând că deși „e bine intenționată, rămâne totuși nepotrivită”, cu siguranță oripilat de perspectiva sumbră și inadmisibilă ca americanii să-i ucidă pe soldații francezi pe pământul națiunii lor.
Dar Kennedy a ordonat comandanților bazelor americane să ia măsuri pentru camuflarea locurilor de aterizare, în cazul în care avioanele rebelilor ar fi încercat să le folosească.
Oficialii agenției i-au asigurat însă pe liderii loviturii de stat că președintele american va fi prea absorbit de afacerea cubaneză pentru a acționa decisiv împotriva complotului. Dar JFK a reacționat rapid la criza franceză, punându-l în alertă pe ambasadorul Gavin, comandant de parașutiști decorat în cel de-Al Doilea Război Mondial, pe care s-a putut conta în acele momente spre a menține forțele NATO pregătite să intervină. De asemenea, președintele SUA și-a trimis purtătorul de cuvânt, vorbitor de limbă franceză, Pierre Salinger, la Paris, pentru a comunica direct cu oficialii Palatului Elysee. În presa franceză, responsabilitatea loviturii de stat nu a fost conferită lui JFK, ci CIA, care funcționa ca „stat reacționar în cadrul unui stat” (deja „statul paralel„ – deep state – își făcea simțită prezența) în afara controlului lui Kennedy.
De altfel, după decesul președintelui american, Alphand a vorbit amical și cu căldură despre legăturile dintre Kennedy și Franța: „El a crezut că relațiile armonioase dintre SUA și Franța sunt un element fundamental al echilibrului mondial, cunoscând și înțelegându-i pe francezi inclusiv prin intermediul soției sale Jacqueline, solicitând la un moment dat, destul de insistent, să-i citească memoriile generalului de Gaulle”.
Suportul puternic al lui Kennedy pentru de Gaulle a contribuit, fără îndoială, la rezolvarea momentului critic îndreptat împotriva generalilor rebeli. În mijlocul crizei, președintele american a transmis un mesaj public către de Gaulle, spunându-i: „În aceste ore grave pentru Franța, vreau să vă asigur de prietenia și sprijinul meu neîntrerupte, precum și de acelea ale poporului american. Fascismul nu va câștiga!”.
Dar la ora opt, în acea seară, un de Gaulle sfidător a ieșit în mass-media televizată, deoarece aproape toată Franța se afla adunată în jurul televizorului, strângându-și la un loc națiunea cu cel mai inspirat discurs din lunga sa carieră publică. Arăta epuizat și încercănat. Dar își îmbrăcase uniforma de soldat pentru acea ocazie și vocea lui era extrem de intensă. De Gaulle a început prin denunțarea generalilor rebeli. Țara însăși fusese trădată „de oameni a căror datorie, onoare și rațiune de a fi era să slujească și să se supună. Acum era datoria fiecărui cetățean francez să protejeze națiunea de acești trădători”. „În numele Franței” – a strigat de Gaulle, lovind masa din fața lui, „ordon ca toate mijloacele – repet toate mijloacele – să fie folosite pentru a-i bloca pe acei oameni!”. Ultimele cuvinte ale lui De Gaulle au fost un strigăt de luptă. „Francaises, Francais! Aidez moi!”. Și în toată Franța, milioane de oameni s-au grăbit să vină în sprijinul națiunii lor. A doua zi a fost organizată o grevă generală pentru a protesta împotriva puciului. Condus în primul rând de stânga, inclusiv sindicatele și Partidul Comunist, protestul în masă a câștigat un sprijin politic larg. Peste zece milioane de oameni s-au alăturat demonstrațiilor la nivel național, sute de mii mărșăluind pe străzile Parisului, purtând bannere care proclamau „Pace în Algeria” și strigau: „Fascismul nu va trece!”. Chiar și asociațiile de ofițeri de poliție și-au exprimat solidaritatea deplină cu protestele, la fel ca și Confederația Romano-Catolică, care a denunțat actele criminale ale liderilor loviturii de stat, avertizând că vor arunca țara într-un război civil.
Sute de oameni s-au repezit pe aeroporturi, pregătindu-se să blocheze pistele cu automobilele personale, dacă avioanele lui Challe ar fi încercat să aterizeze. Între timp, la imensa fabrică Renault, situată la periferia Parisului, muncitorii au preluat controlul asupra complexului extins și au format miliții, cerând guvernului să-i înarmeze, astfel încât să se poată apăra de atacurile rebelilor.
Apelul sonor a lui De Gaulle către cetățeni și răspunsul masiv al publicului au avut un efect extraordinar asupra armatei franceze. Sprijinul lui Challe a început să se diminueze rapid, chiar în rândurile forțelor aeriene. Între timp, de Gaulle s-a mișcat rapid arestându-i pe ofițerii militari implicați în lovitura de stat. Lipsiți de conducătorii lor, unitățile insurecționale au început să se disperseze, iar Challe și-a dat seama că lovitura de stat a eșuat. A doua zi s-a predat, dovedindu-se un individ meschin și blamabil din moment ce a crezut că, prin intermediul sprijinului SUA, îl va putea înlocui pe marele de Gaulle. Challe se aștepta să fie executat, dar Tribunalul Militar al lui De Gaulle s-a dovedit surprinzător de milostiv, condamnându-l la cincisprezece ani de închisoare.
Citește și:
Nu putem să nu ne întrebăm, în vreme ce urmărim miile de refugiați din țările musulmane care-și croiesc drum prin Europa într-o paradă aparent nesfârșită, dacă unii dintre ei nu vor ajunge să locuiască lângă noi și în ce fel ar putea acest aspect să ne afecteze tuturor în viitor viața de zi cu zi. Toate acestea au, firește, un punct de plecare, iar ceea ce au făcut puterile coloniale în țările musulmane este bine cunoscut. Dar mai puțin cunoscute sunt mașinațiunile lui Allen Dulles și ale CIA într-una dintre aceste puteri coloniale, Franța (Citește mai departe…)
