Istro-românii. Să-i salvăm, măcar în ultimul ceas!

Două afișe enorme de pânză flutură, legănate de briza mării Adriatice, pe zidurile fastuosului palat Constanzi din centrul orașului Trieste: „Salvate istro-romeni!”, „Salvați istro-românii!”. Dedesubt, în conturul că o inima al peninsulei Istria, se văd doi țărani, un bărbat și o femeie. Fota, ițari, laibar, opinci, asemeni țăranilor noștri din Carpați. Și cuvintele marelui lingvist român Sextil Pușcariu, scrise cu litere mari în limba italiană: „Că o inima se profilează Istria pe albastrul Marii Adriatice. În această inima curge sânge românesc”. Rămâi uluit, privind. E amiază, e miezul verii, soarele arde orașul imperial, pustiu, de piatră albă. În față palatului Constanzi se deschide, largă, piață Unită. O piață enormă, ce se sfârșește direct în apele marii. Acolo, într-o sala din pântecul unei clădiri ce înaintează mult în valurile Adriaticii, un grup de oameni vorbesc despre România. Sunt o sută, cel mult două. Toți așezați pe scaune, cu spatele spre o ușa larg deschisă, prin care nu se vede decât albastrul cerului și al marii, împreunate. Doar câțiva dintre ei sunt români. Cei mai mulți sunt italieni, sloveni și croați. Organizator e un italian get-beget, Edvino Curtis. Vorbesc despre istro-români, o străveche populație românească, care mai trăiește acum doar în sudul peninsulei-inima, în Istria croată.

Despre niște „români vechi” de-aproape un mileniu, ori poate chiar dintotdeauna, rămășițe din vremea Daciei Mari. Acești „străvechi” au azi una dintre cele mai rare limbi de pe pământ. Doar vreo două sute de suflete o mai „cuvântează”. Dacă nimeni nu întreprinde ceva foarte urgent, peste 30-40 de ani nu o va mai vorbi nimeni. Graiul acesta va muri. Străinii adunați la Trieste se-ntreabă cu patimă ce s-ar putea face pentru istro-români. Cum s-ar putea salva limba și cultură lor, „o adevărată comoară”, „un muzeu viu al limbii române vechi și al întregii Europe”.

Altădată au fost mii, ocupau aproape întreagă peninsula, până aici, la Trieste, în acest mare oraș italian. Azi îi găsești doar în jurul a două sate croate din sud, sărace și uitate de lume – Jeiani și Susnievita. Deși nici un om de acolo n-a fost vreodată în România, ei vorbesc încă o limba română ancestrală, că-n Evul Mediu, sau poate chiar a primilor români răsăriți din daci. Părășiți de toată lumea, fără școală, biserica, televiziune sau presă în limba lor, fără nici o știre sau ajutor „de acasă” din România, ei încă reușesc să vorbească. „Bire ați verit la noi! Nu va fie rusire de limba voastră, nu va prăpădiți pre cale. Va cuvintati cu ai voștri feciori, în selistele (satele) voastre. Doar așoa neica limba nu se pierde și fi-va apărată în veac. Domnu v-ajute!…”. Așa sună cuvântul de deschidere a conferinței de la Trieste, al domnului Emil Petru Rațiu, în cea mai curată limba istro-română.

Auditoriul îl privește fascinat. Sărmanul domn Rațiu… El nu e istro-român, e „român nou”, de-al nostru, de azi, medic la Roma, plecat de zeci de ani din România. Tot de atâția ani se luptă singur, cu încăpățânare, pentru drepturile acestei etnii urgisite. Că un cercetător amator, a bătut din poartă-n poartă pe la casele istro-românilor, încurajându-i necontenit, studiindu-le limba, implorându-i să n-o uite și s-o vorbească împreună cu feciorii lor, mai departe. A protestat cu succes la cele mai înalte foruri europene, așa cum n-au făcut-o toți savanții și oamenii politici din țară laolaltă. Niciun oficial român nu e astăzi la conferință asta. Niciun ambasador, niciun politician. Niciodată, în cei 17 ani de la Revoluție, n-a călcat nimeni pe-aici. Nimeni nu i-a ajutat vreodată pe istro-români, măcar cu o vorba bună. Doar acum, la Triste, le-au sărit în ajutor „frațîi” lor din înălțimile Alpilor: reprezentanți ai friulanilor, ai bellunezilor, ai romanșilor. Minorități la fel de primejduite, dar care au știut să-și păstreze graiul și identitatea. Au venit aici că să-i ajute pe frații lor istro-români, să-i învețe ce trebuie să facă. Cercetători străini ii studiază „cu lupa”. Echipe de la Discovery îi filmează și-i urmăresc atent, acasă la ei. Se miră de fiecare dată că această limba se păstrează de atâtea veacuri, poate de milenii, vorbind de „un adevărat miracol”. E inexplicabil, zic toți. Niciun grai nu se poate menține atâta vreme, sub presiunea atâtor limbi care-l înconjoară și fără absolut niciun sprijin din patria-mama.

Dialectul istro-român e trecut în Cartea Roșie a Unesco pentru limbi pe cale de dispariție, cu specificația „grav periclitată”.

Despre toate astea se vorbește azi aici, la Trieste, în sala cu ușa care da spre neantul albastru, către mare și cer. Undeva, în spate, suntem noi, singurii jurnaliști români. Suntem patru. Patru reporteri de la «Formulă As».

„De sute de ani vă așteptăm să veriți.
S-aveți a noastră grije”

Cauza istro-românilor e susținută de străini

Soarele asfințește lin peste Adriatica. Oamenii de la conferință ies împreună pe chei. Stau laolaltă, grupați, vorbesc aprins între ei. Sunt altceva decât lumea obișnuită care trece prin Trieste, decât acei vilegiaturiști eleganți ce se plimbă tihnit pe țărm, cu mâinile la spate, printre yahturi albe. La conferință au fost invitați și câțiva istro-români. Îi văd. Cinci bărbați, țărani din Jeiani, din cel mai important sat al istro-românilor. Oameni puternici, cu musteți viguroase, brațele încrucișate pe piept și privirea hotărâtă. Petru Rațiu îi îmbrățișează pe toți, nu știe pe care să-l prindă în brațe mai întâi. Ochii îi sunt luminoși, râzători, tremurând de lacrimi. De-o jumătate de an n-a mai fost pe la ei. Le împarte câte-o revistă «Scrisoare către frații rumeri», singura revista istro-română scoasă vreodată-n istorie, pe care el, bătrânul medic, o scrie singur și-o tipărește la imprimantă din biroul său, apoi o trage la xerox. Și abia atunci când îi aud pe țăranii aceia rostind serioși cele dintâi cuvinte, cu glasurile lor groase și bărbătești, abia atunci simt, cu adevărat… șocul!

„Da` când veriți la noi acoașa? Veriți mare (mâine)? Poate veriți și cu ceată de jurnaliști. Noi tot înțelegem tot ce ei cuvântă în românește…”. Noi, „ceata” de jurnaliști, rămânem pur și simplu cu gurile căscate. Dacă îl schimbi pe „n” în „r” (inima-irima, bine-bire, întocmai că-n Maramureș) și câteodată pe „a” în „oa” (casă-coasă, așa-așoa, carne-coarne), înțelegem și noi aproape tot ce cuvântă. Ne năpustim asupra lor, cu mii de întrebări. Abia acum ne dăm seama cu-adevărat cine sunt țăranii pe care-i avem în față. Oameni care au supraviețuit veacurilor. Nici ei, nici bunicii, nici străbunicii lor n-au fost vreodată în România. Nu știu nimic despre țară aceea stranie de unde venim noi, despre Bucureștiul aflat la peste 1.500 de kilometri depărtare. Încă de copii, n-au auzit niciodată vorbind un român „adevărat”, afară de acest domn Rațiu și alți doi-trei entuziaști ca dansul, care au trecut pe la ei prin sat de vreo cinci-șase ori în ultimii 17 ani. Și totuși, acum ii auzim, cu urechile noastre.

Pornim împreună, înapoi, spre palatul Constanzi, acolo unde se va deschide prima expoziție închinată vreodată istro-românilor, având că tema istoria, tradițiile, limba acestor oameni fabuloși. (Toți banii necesari acestei expoziții, cheltuielile pentru închirierea sălilor, cazarea și masa participanților, banii pentru afișele ce împânzesc orașul, toate au fost suportate de un singur om: italianul Edvino Curtis, împătimit de istro-români. El a realizat expoziția și a organizat totul, fără absolut niciun sprijin, măcar moral, din partea statului român).

Domnul Rațiu se bucură de bucuria cu care-i ascultăm pe istro-români. Înalt, subțire, elegant, în costumul său alb, cu părul întins pe spate și chip de actor englez, trece de la unul la altul și-i ia pe după umeri, de parcă ar vrea să-i strângă pe toți, din mers, lângă inima sa. Ne zice mereu că acești oameni ar trebui să fie numiți eroi, un tezaur național, că nu poate pricepe nicicum nepăsarea și indolența deplină a „trădătorilor” de la București. „Uitați-vă de pildă aici, în piața Unita, în 1996 a fost o uriașă manifestație numită ‹Salvați istro-românii!›. Peste tot în piața asta erau tineri întinși pe jos, italieni, americani, australieni… Strigau toți: „Salvați-i! Nu lăsăți acest neam să moară!”. Toate străzile din Trieste erau pline de afișe cu un chip uriaș de țăran istro-român din Jeiani. Te copleșeau încă de când ieșeai din gară. Ei bine, ambasadorul nostru la Zagreb a adormit în sala de conferințe. A ieșit de la dezbateri, s-a dus să bea ceva la o cârciumă, apoi s-a întors și a adormit. Vă dați seama? Străinii ăia, etnografi, lingviști, cercetători, se strofocau acolo să găsească soluții pentru istro-români, iar ambasadorul nostru dormea. Un om gras, gușat, care asudă mult. Se uitau la dânsul și nu le venea să creadă…”.

Următorul ambasador, Constantin Ghirda, avea să declare că-n satele istro-române nu mai sunt „decât vreo doi moși”, care nu merită mare atenție. „L-am auzit chiar eu declarând asta, la un dineu oficial în Veneția. De unde știa? Cică ii spusese lui ‘cineva’ de pe-acolo. Habar n-avea de tratatul bilateral româno-croat din 94, ce prevede școli, schimburi culturale și toate drepturile pentru minorități. Croații sunt toleranți, ne-ar lasă să facem ceva pentru acești bieți oameni, este cadru legal, totul mură-n gură. De ce nu i-a chemat nimeni în România pe oamenii ăștia, cu folclorul și costumele lor? De ce nu s-au gândit să le facă măcar o grădiniță în sat, că să nu se piardă limba chiar de tot? De ce nu le-au trimis măcar câteva abecedare? Oamenii le-au cerut, s-ar citi pe rupte, cu disperare s-ar citi, chiar și de către adulți. De ce n-au adus câțiva studenți filologi, să studieze cel mai vechi grai românesc din lume, care acum dispare? De ce n-au venit ei înșiși, fie doar să-i vadă pe românii ăștia uitați? Să le zică doar atât: „Fiți mândri de limba asta”. Atât. Sunt lucruri foarte simple… Am fost acolo, sunt multe case goale, oamenii mi-au spus că le-ar dona bucuroși, gratis, dacă ar ști că-n ele se va face o grădiniță. La noi, croații carașoveni se bucură de toate privilegiile, având grădinițe, școli, până și liceu în limba maternă. Nu de la croați pleacă astăzi necazul. Totul pleacă de la ticăloșii aia din țară…”. Ambasadoarea de azi, Oana-Cristina Popa, nici nu s-a obosit să treacă vreodată prin satele istro-române, în cei trei ani de când stă la Zagreb. Petru Rațiu a implorat-o în scrisori sa meargă măcar puțin, măcar să-i salute pe oamenii aceia, căci asta ar însemna enorm pentru dânșii. În 2006, ea a ajuns până la Pola, un oraș croat din sud, trecând chiar prin inima ținutului istro-românesc, la numai câțiva kilometri de satele Jeiani și Susnievita. Nu s-a deranjat însă să se oprească. „Cine ii alege, Dumnezeule, pe diplomații ăștia? Asta-i o diplomație a lașității, a indolenței! Cum să ne mai mirăm, așadar, că doamna Popa nu este astăzi aici, la una din cele mai importante manifestări dedicate unor români străvechi din țară de care ea răspunde?”.

Acolo, în mijlocul uriașei piețe din Trieste, Petru Rațiu ridică pumnul spre cer. Un pumn delicat, cu degete subțiri, fără putere. Țăranii de Jeiani merg mai departe, cu privirea în pământ. Au înțeles aproape tot ce-am vorbit. Ei însă au renunțat de mult să se mai revolte. Au și uitat ce-nseamnă să-ți fie dor atâta timp de cineva care nu te vrea, care nu te iubește. „De sute de ai (ani) v-am așteptoat pre voi să veriți, să ne zbăviți, s-aveți a noastră grije…”. Așa zice Mauro Doricich, bărbat cu chipul roș, fruntea înaltă și mustață că argintul, un fel de căpetenie negrăită a tuturor jeianenilor. Singurul oficial român a venit la ei în sat în anul 1995 – un ambasador. Se pregătiseră cu toții, „ca de-un mare praznic (sărbătoare)”, cu mese întinse, cu cântece, cu „pare și soare” (pâine și sare). S-au primenit, au îmbrăcat costumele vechi, au tras clopotele la biserică. Aveau emoții. Era pentru ei, fără exagerare, un eveniment istoric, epocal. Ambasadorul a stat doar o jumătate de oră, în picioare. Zicea mereu că e grăbit, c-o să mai vină el. La plecare, le-a făcut niște promisiuni tuturor, strigăte din ușa mașinii. Promisiuni pe care nu și le-a ținut niciodată.

Zvonciarii din Jeiani

Trebuie neapărat să mergem la Jeiani. Să-i vedem pe istro-români acolo, acasă la ei. Pornim a două zi. De la Trieste, că să ajungi în satele acelea, trebuie să treci două frontiere: cea slovenă și cea croată. Ne îndreptăm spre Monte Maggiore, singurul munte de pe întreagă peninsula a Istriei. Unde se puteau ascunde mai bine păstorii vlahi (așa li se mai zice și azi istro-românilor) decât în aceste locuri? Muntele Mare… De-o parte și de altă a lui încă mai trăiesc, uitați, puținii noștri frați „rumeri”. La Jeiani ajungi greu, chiar dacă acum este aproape de marea autostradă spre Rijeka. Cincisprezece kilometri de drum întortocheat, fără indicatoare, printr-un codru neîntrerupt. Parcă tot izolați se încăpățânează să trăiască și astăzi vlahii aceștia, departe de restul croaților. La piciorul muntelui, într-o poiana îngustă, înconjurată numai și numai cu păduri sălbatice de fag. Acolo și-au pitit satul, din stravechime. Case mari, albe, de gospodari lipiți de locul lor. Multe din ele în ruină, moarte odată cu ultimii oameni. „Cârciuma” cu câțiva „batari” șezând la mese de tablă, cu pahăruțe în față, punând alene țara la cale. Bărbații tineri ne așteaptă la capătul satului, aliniați în față clădirii școlii. Cei cinci pe care i-am cunoscut la Trieste sunt printre ei. Cu toții își frământă palmele mari, aspre, emoționați că niște feciori. Stăm față în față, noi și ei, români și istro-români. Puțin rușinați, neștiind ce să zicem mai întâi. Vorbele parcă nu se lasă rostite. „Bire ați verit, frat, în obcina noastră!”, sparge tăcerea unul, Radu Stancovici, zis Garjinca, și atunci începem toți a zâmbi. „Na, haideți nuntru…”. Nu va pot descrie bucuria pe care-o simt în ochii lor, atunci când ne poftesc să ședem și ne „răstignesc” (întind) masă. Da, se poate spune că acești oameni ne așteptau. De o viață întreagă ne așteptau, că pe niște rubedenii dragi, care-au întârziat un pic la un prânz în familie, dar pe care ei îi iartă, blajini, bucurându-se că totuși au venit, fie și în ultimul ceas. Bem „vîr” (vin) și vorbim relaxați, mereu râzând, de parc-am face interviuri cu cine știe ce ciobani de-ai noștri, din Bucovina sau din Apuseni. Sunt azi în sat vreo 130 de vorbitori de istro-română. Acum 50 de ani erau de șase ori mai mulți. Peste 30-40 de ani nu va mai fi niciunul.

Dintre bărbații strânși în jurul mesei, cei mai mulți sunt „zvonciari”, celebrii clopotari din Jeiani, păstrători ai unei tradiții străvechi, ce se mai păstrează, ca prin miracol, și azi. Jeianenii nu pot trăi fără acești zvonciari. Nu-și pot începe anul nou fără ei. La fiecare 6 ianuarie, zvonciarii colindă întreg satul și „zvonesc” „un an bur”, roditor. Cu „subele” de oaie pe spinare și „baierele” cu talăngi răsunând asurzitor pe șolduri, joacă un dans precreștin, viril, sălbatic, de alungare a iernii și spiritelor rele. Ei sunt unul din cele mai renumite grupuri folclorice ale Croației și ale întregii Europe. Trofeele lor atârnă peste tot pe pereții școlii din acest sătuc rupt de lume. Au fost chemați că invitați speciali, cu mare respect, la cele mai prestigioase festivaluri europene de folclor. Au colindat întreg continentul cu clopotele, dansurile și doinele lor ancestrale. Doar în România nu au fost poftiți niciodată. Ei ar trebui să fie astăzi pentru noi un bun național, o comoară, un „brand” cu care să ne lăudăm peste tot în lume. Dar sunt poate cei mai vechi români, cu cel mai curat sânge românesc, deși doinesc numai în graiul nostru ancestral, jelind „o featp mușată cu negrii ochi”, cu toate astea, nimeni din România nu a auzit de dânșii (ambasadoarea de la Zagreb avea să ne recunoască deschis că nu știe absolut nimic despre respectivul grup folcloric). Și totuși, cineva i-a poftit pe zvonciari în țară-mama. „Mai an”, anul trecut, pentru prima oară. Arman Guță de la București, un cercetător solitar și visător, asemeni domnului Rațiu, a fost cel dintâi om care i-a chemat vreodată pe jeianeni în România, la un festival de folclor pentru minorități, în Constanța. Zvonciarii s-au dus pe cheltuiala lor, cu mașina lor. Urmau să facă doar pe drum șase zile. Să rămână acolo o singură noapte, apoi să se-ntoarcă. Dar ce mai contau toate astea? Important era că, în sfârșit, cineva îi chemase, că cineva făcuse acest gest pentru dânșii. Bineînțeles că s-au dus. Cei aleși pentru deplasarea această începuseră să fie priviți în sat cu mai multă stimă, că niște oameni speciali, adevărați „soli” ai întregii obști. Era pentru prima dată, cel puțin în ultimul veac, când cineva de la nord de Muntele Mare pleca în România. „Să piseiți (scrieți – de la pisanie) tot ce vedeți, să ne spureți când va povarniți (întoarceți)…”, îi rugau cei rămași acasă. Iar acum, zvonciarii ne povestesc și nouă miracolul pe care l-au trăit acolo, în țară mult visată. Se întâmpla în luna mai, anul Domnului 2006. Era primăvară…

Urmași ai „păstărilor” daci

Au intrat în țară pe la Nădlac, Arad. Erau doisprezece. Cât timp au traversat România, niciunul nu a dormit o clipă. Se uitau pe geamurile microbuzului, cu ochii larg deschiși, își notau nume de sate, de orașe, de râuri, se uitau la case, la munți, la oameni… Le era ciudă că nu se pot opri, să vorbească mai mult cu oamenii aceia. Au făcut un popas pe marginea șoselei, undeva aproape de Orăștie. Văzuseră acolo niște ciobani care vindeau caș și s-au dus să întrebe. Acest episod îmi este povestit în detaliu de vătaful grupului, Radu Doricich, om micuț, dar vânjos, cu un țarc de barbă albă înconjurându-i chipul. Mi-l povestește că pe un fapt deosebit de important. Era, în acea călătorie, primul contact al lor cu un român „adevărat”, în carne și oase. „Noi tare ne-am miroat atuncea, în Carpați. Ne-am ustăvit (oprit) la uru (unu) care vindevea caș. Și cu cela păstar (păstor) tot am înțeles ce el cuvîntă. Totu am înțeles! Fost-a ceea o seliște (un sat) din Ardeal, așoa s-o chematu ceea parte. Și cumpăroat-am de oie cașu, foarte bur cumpăroat. Și-am cuvîntat cu cela păstaru și l-am întreboat: ‘Câte oi ai tu?’. Trei sute oi avut-a. ‘Și ioarnă, când îi roace (rece), ce le dai mânca?’. Și el zis-a che ioarna le-o povârni înapoi, jos, în seliște. Și-acuma, veara (vara), cosea iarbă și ioarna le da mânca faru (fanul) și le mulgea și brânză făcea. Tare bire am cuvîntat noi cu cela păstaru. El se miroa de noi, noi ne miroam de el, că știm cuvînta tot una limba…”. Dar nici poveștile jeianenilor nu sunt mai prejos. Aveau să-mi povestească despre marile turme care au fost odată aici, la ei, încă din vremea primilor strămoși. „Batarii” satului încă mai aveau turme de oi și „cireda de vache”, pe care le urcau în „vârhul” Muntelui Mare, lăsându-le peste vara la „stable” (stâne), în seama păstarilor și bacilor, că să le mulgă și să le taie „lara” (lână) lor mușata. „Făcut-a unt și brânză bură și caș o făcut. Vindevea jos, la piață, la Moarea Adriatică. Așoa era atunce, când noi am fost mici…”. Orice lingvist poate confirma: de vrei să afli dacă undeva sunt rădăcini traco-dacice, întreabă-i pe localnici cuvinte despre ciobănie. Ele sunt cuvintele cele mai vechi, singurele care se păstrează, datorită izolării oamenilor pe lanțurile de munți, dintr-o parte într-alta a Europei.

Ceva mai târziu, același Radu Doricich avea să mă pună și mai tare pe gânduri. Avea să-mi spună că ei nu sunt doar urmașii unor emigranți valahi din secolul al XIV-lea (așa cum susțin mulți cercetători), ci niște români mult mai vechi. Că istro-românii au fost primii aici, dinaintea croaților. Că înainte era „un singur mare nărod (popor)”, de la Marea Neagră la Adriatica, iar dânșii sunt numai o rămășiță, o „insulă” din acest norod mare, invadat apoi de slavi. Cei ce-au imigrat mai târziu din Valahia, în veacul Xiv, fugind de turci, cu turmele și caravanele lor, au venit „pe locuri vechi”, știute, locuite deja de frații lor de dinainte. La fel cum a spus în antichitate latinul Titus Livius. La fel cum au spus curajoșii autori croați din veacul al Xvi-lea, Simun Kosic și Ivan Pergosic. Apoi Densușianu, Iosif Popovici, Al. Rosetti, Nicolae Draganu, Ioan Coteanu, cu toții vorbind despre marea masă a tracilor.

O zi înainte, găsisem întâmplător la Trieste, într-o librărie oarecare, o excepțională monografie a comunei Sușnievița, scrisă de… o italiancă (departe de gândul vreunui român așa ceva!).Citând diferiți autori, Nerina Feresini scrie, negru pe alb: „Romeni e istro-romeni (vlahi dell`Istria) erano originari della Dacia”. De unde știe toate astea Radu Doricich din Jeiani? El e, într-adevăr, un fel de învățat al satului, care lucrează la Matulje (oraș în care mai trăiesc azi istro-români) și a citit mult despre originea istro-românilor. Dar oare numai din cărți știe asta?

„Așoa nouă ne-o zis cel mai mare prevtu (preotul) a nost, Max Pelosa”, răspunde Radu. „Ur prevtu ce-a murit demult, după ostă (război). El a piseit (scris) de noi toate ceste lucruri în ale lui cărți. Și ne zicea dumireca în bisearică, în toate dumirecile ne zicea de-a noastră istorie…”. Preotul și scriitorul Max Pelosa, cel care le spunea jeianenilor în toate duminicile că ei au fost dintotdeauna pe acest pământ, era un preot croat. Croat pur sânge. Istro-românii n-au avut niciodată preot istro-român, nici biserică în care să se slujească în istro-română. Max Pelosa îi iubea însă pe oamenii din parohia sa. A simțit datoria să le spună și să scrie în cărțile sale ceea ce considera el că este adevărul. „Dintotdeauna pe acest pământ… Un singur mare norod, înainte de slavi, de la Adriatică și până la Marea Neagră…”.