Biserica, în ciuda iluziilor omiletice, este o instituție umană

1

Dacă nu te speli, evident că primii care te vor critica că ești un împuțit vor fi dușmanii tăi.

Dar ce prieteni sunt totuși aceia care, în loc să te sfătuiască să mai faci un duș, vor sări să explice altora că de fapt tu nu puți, ci au ei nasuri răutăcioase, că de fapt jegul de pe tine e o cremă de corp pariziană, etc.?

Biserica Catolică s-a făcut că nu are o problemă când au apărut primele cazuri de pedofilie.

Ca să păstreze „liniștea în Biserică”, au mituit victimele, au mituit autoritățile, au acuzat pe cei care denunțau abuzurile că sunt dușmani ai credinței și apostați.

Asta nu a rezolvat problema, ci a agravat-o. Pentru că, în loc să fie îndepărtat cu fermitate răul, de fapt a fost tolerat. Crezând că protejează imaginea Bisericii, s-au protejat degenerați sexual și pedofili, „pedepsiți” prin mutări disciplinare și uneori chiar prin promovări.

Efectul? La un moment dat fosa septică pusă sub presiune a explodat. Și, deși numărul pedofililor și degeneraților sexual din Biserică a fost tot timpul unul mic, faptul că Biserica nu i-a eliminat din corpul ei a dus la punerea unei amprente peste întreaga instituție.

Și chiar și acum, la zeci de ani, nu se termină de spălat rufele murdare și lăsate să se împută și mai tare, pentru că era risc de imagine…

Altfel da, dacă nu faci singur curățenie, nu te aștepta ca adversarii să te ierte. Dacă la Trinitas TV nu se revine din orgasmul admirativ al tuturor realizărilor Bisericii Ortodoxe române și a geniului carpatin al patriarhului și nu se face nici cea mai mică critică, nici cea mai timidă anchetă a problemelor interne, evident că se vor ocupa oameni ca cei de la Recorder sau Să fie lumină, care nu vor rata ocazia să atace.

Biserica, în ciuda iluziilor omiletice, este o instituție umană. Divină, dar mai ales umană. Și în cele două milenii de istorie a sa, a făcut atâtea păcate, atâtea crime, atâtea desfrânări, încât nu mai putem avea dubiu asupra umanității ei.

Iar simplul fapt că, în ciuda acestei istorii a decăderii și degenerărilor, Biserica încă rezistă e dovada dimensiunii sale divine. Însă niciun creștin, că e papă, patriarh, cardinal, arhiepiscop, mitropolit sau ce o fi, nu trebuie să uite că la sfârșit vor fi judecați inclusiv pentru că, profitând de Biserică, au făcut din Casa Tatălui peșteră de tâlhari și desfrânați…

Și că, paradoxal, atei de pe la Recorder se vor mântui că la momentul oportun au ajutat Biserica la pocăință, în timp ce oameni evlavioși vor fi judecați aspru pentru că au crezut că fac lucrarea lui Dumnezeu slujind minciuna….

Autor: Bogdan Alexandru Duca

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

  1. Cred că prin rândurile sale, Bogdan Duca ar fi trebuit să facă distincția între „fides” și „ratio” în orizontul religiilor monoteiste, deoarece credința ar putea fi ajutată de rațiune să devină mai curată, iar rațiunea ar putea fi provocată de credință să se deschidă spre orizonturi mai largi, dincolo de rufele murdare și riscul de imagine. Credința coborâtă-n rațiune poate influența opțiunile morale și, în general, comportamentul uman până la nivelul de atitudine sau stil de viață, cu atât mai mult cu cât există dimensiuni multiple ale gândirii logice, ale raționamentului.
    A atins un subiect extrem de interesant, dar l-a maculat aducându-l la nivel laic, eliminând credința-încredere și credința-adevăr de crezut, adică „fides qua creditur” și „fides quae creditur”

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.