Carol Martel, războinicul care a salvat Europa de la islamizare

0
«Bătălia de la Poitiers», pictură de Charles de Steuben

Bătălia de la Tours a avut loc pe 10 octombrie 732 și adesea este numită „bătălia de la Poitiers”, (în arabă بلاط الشهداء Balâ al-Shuhadâ’, adică Curtea Martirilor). Tours este un oraș aflat în apropierea graniței dintre teritoriul Franc și regiunea independentă Aquitania. Combatanții au fost francii și burgunzii sub conducerea lui Charles Martel împotriva unei armate invadatoare a califatului Umayyad, în frunte cu Abdul Rahman Al Ghafiqi, găvernatorul general al provinciei al-Andalus. Francii au fost victorioși, Abdul Rahman Al Ghafiqi a fost ucis, iar Martel și-a extins influența înspre sud. Detalii legate de bătălie, inclusiv locul exact al desfășurării și numărul de combatanți, nu s-au putut determina din sursele care au supraviețuit.

Cronicarii secolului al IX-lea, care au interpretat rezultatul bătăliei ca fiind rezultatul judecății divine în favoarea sa, i-au dat lui Charles porecla „Martellus” („Ciocanul”), probabil amintind de Iuda Macabeul („Ciocanul”) din revolta Macabeană.

Cronicarii de mai târziu l-au lăudat pe Charles Martel ca fiind „campionul Creștinătății”, iar istoricii secolelor XVIII și XIX au început să se refere la această bătălie ca fiind un moment decisiv în lupta împotriva Islamului.

Carol Martel, războinicul care a salvat Europa de la islamizare

O parte a specialiștilor europeni în istoria Evului Mediu cred că în anul 732 d. Hr. s-a consumat un moment de cotitură în istoria Europei. Însuşi fondatorul istoriografiei modern, Leopold von Ranke, a văzut în evenimentele din 732 un punct de cotitură esenţial în istoria lumii. Maurii, în cazul unei victorii, ar fi pătruns până în regiuni precum Colonia, Londinium sau Iutlanda, înlocuind creştinismul cu Islamul.

Mai precis, un războinic bastard din neamul francilor, un geniu militar, a reușit să stăvilească o invazie despre care se spune că ar fi dus la islamizarea bătrânului continent. Prin victoria repurtată, copilul bastard al majordomului Pepin de Herstal a reuşit să îşi construiască o aură legendară care a durat până în ziua de azi şi totodată a contribuit la fondarea Imperiului Carolingian, care îi poartă şi numele. Nepotul său, Carol cel Mare, a devenit ulterior primul împărat.

În secolul al VII-lea, o nouă forță se ridicase în Peninsula Arabă. Mahomed, un arab născut în centrul sfânt de la Mecca, a dat naștere unei noi religii, Islamul.

Dincolo de aspectele dogmatice, noua religie a reușit să coaguleze toate triburile din Peninsula Arabică și să le transforme într-o mășinărie de război, condusă de emiri.

Armatele arabe au măturat Orientul Apropiat, Africa de Nord și în primele decenii ale secolului al VIII-lea au cucerit Spania, stăpânită de neamul germanic al vizigoților. Trupele înarmate ușor, dar rapide și mai ales foarte determinate ale arabilor, au spulberat aproape orice adversar.

Odată cucerită Spania, emirii din Cordoba se pregăteau în anul 730 d. Hr. să lanseze un atac pe scară largă asupra întregii Europe creștine.

Prima țintă era Franța de astăzi, stăpânită la acea vreme de triburile francilor, un neam germanic care ocupase Gallia romană și pe care o transformaseră în posesiune permanentă mai ales după căderea Imperiului Roman.

Era un moment de cotitură în istoria bătrânului continent.

Așa cum s-au pronunțat o serie de istorici precum Leopold von Ranke sau Edward Gibbon, victoria arabilor împotriva francilor și asigurarea unui cap de pod, dincolo de trecătorile Pirineilor, o barieră naturală ar fi transformat Europa în continent musulman.

În acest moment, un războinic bastard și-a jucat rolul crucial în istorie.

Un uragan declanșat asupra Europei

La începutul secolului al VIII-lea d. Hr., Galia stăpânită de franci se afla în mijlocul unui război civil. Ultimii regi franci din celebra dinastie a Merovingienilor cedaseră de mult treburile administrative și militare în mâna unor prim-miniștri deosebit de capabili din neamul Pepinizilor.

Se numeau majordomi și conduceau, efectiv, regatul franc.

După moartea lui Dagobert I, la mijlocul secolului al VII-lea, majordomii din neamul Pepinizilor au preluat conducerea efectivă a regatului. Dagobert al III-lea sau Chilperic al II-lea, monarhii merovingieni, erau simple obiecte de decor. Regatul franc a fost unificat și controlat de puternicul majordom Pepin de Herstal.

După moartea sa, la începutul secolului al VIII-lea, fiii majordomului, dar și ducii scăpați de sub autoritatea sa, au aruncat regatul franc în război civil.

Din sudul Europei, pândea însă o primejdie cumplită: emirul Cordobei, cel care controla proaspăt cucerita Spanie maură, aflase de întrega debandandă care domnea în regatul franc. Așa că în 721 d. Hr. a strâns o armată uriașă cu mauri din Maroc, Yemen și Siria pentru a cuceri Aquitania, cel mai mare ducat din sud-vestul Galiei, aflat până la moartea lui Pepin de Hersal sub controlul regatului franc, dar care, în timpul războiului civil, își afirmase independența sub conducerea ducelui Eudes al Aquitaniei.

Arabii au trecut Pirineii și au început să devasteze sud-vestul Franței. Au ajuns la porțile orașului Toulouse și au început să-l asedieze. Chiar în momentul în care orașul se pregătea să capituleze, Eudes ajungea cu armata sa și reușește în bătălia de la Toulouse să salveze orașul și să stavilească temporar înaintarea musulmană.

A fost însă o victorie neîndestulătoare. Arabii aveau suficiente forțe să distrugă armata vlăguita a ducelui de Aquitania.

În 732 d. Hr., emirul din Cordoba Abdul Rahman Al Ghafiqi a venit cu o nouă forță, inclusiv cu celebra cavalerie Umayada, rapidă și ucigătoare. Eudes al Aquitaniei a suferit înfrângeri zdrobitoare de această dată și a apelat la un războinic care a început să se afirme tot mai mult în lumea francă.

Bastardul care a confiscat averile Bisericii pentru a salva Europa

Se numea Carol și era fiul celebrului Pepin de Herstal, majordomul regatului Franc. Nu era însă un copil legitim. Era conceput cu Alpaida, concubina sa. Carol a crescut ca un copil nelegitim, fără drept la moștenirea tatălui său, însă i-a fost respectat statutul de progenitura a marelui majordom.

Și-a dedicat viața cariereri armelor și a fost un personaj deosebit de curajos, războinic bun, comandant talentat și cu minte foarte ascuțită.

După moartea tatălui său, a fost închis de unul dintre urmașii legitimi ai lui Pepin de Hestal. A reușit să scape și a fost recunoscut ca stăpân de nobilii din Austrasia.

Carol și-a zdrobit toți adversarii, a înfrânt inclusiv puterea lui Chipleric al II lea, regele-marioneta din neamul merovingienilor, în bătălia de la Cologne. După numeroase lupte interne, în care bastardul lui Pepin de Herstal și-a arătat pe deplin valoarea și puterea, regele Chilperic al II-lea îl recunoaște ca majordom legitim și implicit conducător de facto al regatului franc. Victoria sa politică a venit la țanc. Mai precis, chiar în momentul în care arabii se pregăteau să devasteze regatul franc și mai apoi să se împrăștie în Europa.

Carol va ridica armata și se va pregăti să-i înfrunte pe câmpul de luptă. Pregătirile sale au fost asidue. În timpul acestor pregătiri, Carol și-a arătat geniul.

În epoca sa, armatele france, ca, de altfel orice armată barbară, lupta doar în sezonul dintre finalizarea plantărilor și începutul recoltării, adică o perioadă insuficientă pentru antrenamente și campanii îndelungate. Totodată armata francă era formată din contingentele de oameni liberi și cele ale seniorilor feudali.

Carol Martel avea nevoie de o armată bine antrenată pentru a face față forțelor rapide și foarte bine determinate ale arabilor. Tocmai de aceea a luat decizia de a confisca terenurile Bisericii, tocmai pentru a le oferi solde războinicilor săi, pentru a-și întreține familiile, dar și pentru a-și dota corespunzător armata în fața pericolului arab. Aceasta decizie i-a adus aproape excomunicarea.

În acel moment însă Carol și-a atins obiectivul. Plătindu-și soldații a putut beneficia de prezența lor în oaste pe tot parcursul anului. I-a putut antrena și mai apoi arunca în război oricând avea nevoie.

În anul 732 d. Hr., Eudes ducele de Aquitania a lansat un apel disperat la Carol majordomul, după ce a fost zdrobit de armatele arabe. Musulmanii din Cordoba, Maroc,Yemen și Siria luau cu asalt Galia francă.

Venise momentul ca armata lui Carol, bine echipată și antrenată cu fondurile confiscate de la Biserică, să intre în acțiune.

Un nou Termopile, la porțile Europei

Copilul din flori, ajuns prin forța sa războinica, dar mai ales prin inteligență, cel mai puternic om din cel mai puternic regat al vestului Europei, se pregătea să facă față unei invazii cumplite, din sud. Emirul de Cordoba Abdul Rahman Al Ghafiqi venea, după unele surse arabe, cu o armată de peste 80.000 de soldați, iar după alții cu o forță de aproximativ 50.000 de războinici.

Erau luptători experimentați și o forță armată care se baza pe o cavalerie ușoară, dar ucigătoare. Erau trupe din Africa de Nord, Arabia și Siria. De cealaltă parte, Carol aducea o forță de numai 15.000 de războinici franci, spun unele surse. Și oamenii majordomului erau în mare parte veterani care luptaseră alături de acesta în războiul civil. Erau soldați puternici obișnuiți să lupte în rânduri strânse, adevărate ziduri de scuturi, cu arme grele și devastatoare, precum săbiile grele cu două tăișuri și renumitele francisca, topoarele de război ale francilor.

Nu se știe nici astăzi cu exactitate locul unde a avut loc bătălia. Cert este că s-a petrecut undeva în zona orașului Tours. Deși avea mult mai puțini oameni, Carol a luat imediat măsuri și a reușit să-și surprindă adversarul. Practic l-a obligat să lupte acolo unde-i convenea lui Carol cel mai mult. Adică între două dealuri, ceea ce făcea ca armata maură să nu se desfășoare cu lejeritate și mai mult decât atât, anula și din efectele devastatoare ale șarjei de cavalerie arabă.

Și-a ordonat oamenii în linie de bătaie strânsă, un zid de scuturi compact, pe câteva rânduri. Se spune că însuși Carol a intrat în linia de bătaie alături de oșteni, și-i încuraja în permanență. De altfel, armata arabă efectuase raiduri succesive în zonă, dar emirul s-a arătat uimit că în fața sa venise o armată bine organizată.

Totodată, deși Abdul Rahman Al Ghafiqi era un comandant militar experimentat și talentat și-a dat seama că adversarul său, Carol, i-o luase înainte. I-a impus atât locul, cât și condițiile de luptă. Așa cum erau obișnuiți, arabii au lansat valuri ucigătoare cu șarje de cavalerie. De asemenea, războinicii franci erau hărțuiți de arcașii călare mauri.

Șarjele arabilor s-au dovedit total ineficiente. Armata lui Carol era formată din cei mai buni războinici ai Europei de Vest. Zidul de scuturi nu s-a clintit.

„Bărbații din nord stăteau nemișcați acolo, ca un zid. Nici nu crâcneau, deveniseră un fel de curea de gheață prin care nu se putea pătrunde de niciun fel și unde arabii sfârșeau sub sabia creștină”, preciza cronicarul Isidorus Pacensis.

Într-un singur moment, cavaleria arabă, ajutată și de arcașii călare au reușit să străpungă linia francilor. Atunci a intervenit Carol în persoană alături de garda sa. Arabii care au pătruns, au fost ciopârțiți de puternicul majordom și războinicii săi. Din acest motiv, mai târziu, va fi numit „Martel”, adică „Ciocanul”.

În acele clipe a ieșit măcel de ambele părți, dar zidul franc a rezistat. Destabilizați, obosiți și mai ales demoralizați, arabii au aflat că o forță a francilor le-a atacat tabăra din ariengardă. Speriați că pot pierde prăzile de război și fără șanse în fața zidului de scuturi franc, arabii au bătut în retragere.

În acele momente, războinicii înarmați cu topoare au rupt zidul de scuturi și au tăbărât asupra maurilor, măcelărindu-i cumplit. Arabii au reușit să fugă din fața lui Carol Martel și a oamenilor săi.

Cronicarul Fredegar, în „Cronica” sa, scrisă în anul 754, ne spune că francii au avut o poziţie fermă în faţa invadatorilor musulmani. „Cu ajutorul lui   D-zeu, el (Carol Martel) le-a distrus corturile şi i-a urmărit până la capăt, iar când Abd ar-Rahman a pierit în bătălie, le-a distrus trupele, împrăştiindu-i şi alungându-i din faţa ochilor; şi cu puterea primită de la D-zeu, i-a distrus cu desăvârşire”, scrie Fredegar.

Nu au mai invadat niciodată, la asemenea scară, regatul franc. A fost o victorie decisivă, spun istoricii. La sfârșitul bătăliei se spune ca peste 30.000 de arabi zăceau morți pe câmpul de luptă. Tocmai de aceea arabii au numit locul bataliei „palatul martirilor”.

Carol Martel a continuat campania împotriva arabilor care cuceriseră în urma campaniei din 721 d. Hr. teritorii din sud-vestul Franței. Mai precis la Arles și Narbonne, acolo unde a zădărnicit o nouă tentativă de invazie maură. Mai mult decât atât, reușește să zdrobească definitiv armata maură în bătălia de la râul Berre, în apropiere de Narrbone în anul 737 d.Hr.

Carol Martel a murit la 53 de ani și a fost înmormântat în catedrala de la Saint-Denis. A fost considerat salvatorul Europei.

Edward Gibbon, un reputat istoric britanic, spunea că dacă Carol nu ar fi învins la Tours și mai apoi nu i-ar fi izgonit pe arabi din Franța, la Oxford s-ar fi predat și astăzi interpretările Coranului.

La rândul sau Matthew Bennet scria, în lucrarea sa «Fighting Techniques of the Medieval World», că „Despre puține bătălii se vorbește și după 1000 de ani. Dar bătălia de la Poitiers este o excepție. Carol Martel a stopat un raid musulman care, dacă ar fi fost lăsat să continue, ar fi putut cuceri Galia”.

 

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.