Din criză-n criză, până ne crizăm cu totul…

0

De vreo 30 de ani stăm sub semnul crizelor de tot felul: crize economice globale, criza tranziţiei postcomuniste, crize sociale, crize politice, crize guvernamentale, criza forţei de muncă, criza sanitară, criza preţurilor la energie, criza alimentară, şi cine ştie câte alte crize va mai contabiliza efemera noastră existenţă. În afară de crizele ale căror cauze sunt plasate oarecum în exteriorul fiinţei noastre, avem şi crizele personale, familiale, materiale sau morale care ne fragilizează echilibrul psiho-emoţional, aducându-ne adesea în zona disperării, anxietăţii, depresiei şi chiar a dispariţiei fizice.

Tranzitia spre crizaJacques Attali, eseist, doctor în economie, sfătuitor al preşedintelui francez François Mitterand, fondator al Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, invită la coabitarea cu crizele de tot felul. După ce trec prin evenimente dramatice, oamenii cred/ speră că au scăpat definitiv de nenorociri (crize) şi că viitorul înseamnă o „eternitate fericită”. Atalli constată pe bună dreptate că este greu de trăit cu ideea că după o criză mai urmează alta şi tot aşa mai departe. După ce ai trecut printr-o intervenţie chirurgicală dificilă, nu te mai gândeşti că există riscul pierderii locului de muncă sau că, în viitorul apropiat, pândeşte o criză economică globală în urma căreia nu vei mai putea achita ratele de la creditul ipotecar contractat atunci când erai „pe val”.

Mai toate crizele globale au avut la bază cauze economice şi financiare, factori de influenţă sociopolitici, consecinţe militare, geopolitice şi socioeconomice. Banul este ochiul dracului, iar lipsa banilor constituie sursa crizelor şi conflictelor de tot felul. Cel puţin aşa arată istoria sex. XX şi XXI. Prima mare criză pomenită în lucrările de specialitate este The 1907  Bankers’ Panic apărută pe piaţa bursieră şi în sistemul bancar american. Această criză a determinat Trezoreria SUA să aloce miliarde de dolari pentru a rezolva retragerile masive de numerar din bănci ca urmare a panicii depunătorilor. Atunci soluţia a fost crearea Federal Reserve – un fond federal de rezervă care să poată fi accesat de băncile confruntate cu solicitări masive şi intempestive de retragere a banilor.

Declanşarea Primului Război Mondial este asociată şi cu cea de-a doua criză financiară internaţională (1914), când guvernele SUA, Marii Britanii, Franţei şi Germaniei au decis vânzarea titlurilor (valorilor mobiliare) emitenţilor străini pentru a cumpăra echipamente militare. În acel context, pieţele mondiale şi naţionale s-au prăbuşit, unele ţări cu bănci centrale puternice au reuşit să atenueze şocul prin injecţii masive de capital. După încheierea Primului Război Mondial (1918) a urmat criza din anii 1920-1922, cauzată de deflaţia postbelică şi de crizele valutare şi bancare din mai multe ţări. Toţi aceşti ani învolburaţi au însemnat pierderi enorme de vieţi omeneşti, sărăcie, foamete şi durere pentru supravieţuitori.

Despre Marea Depresiune Economică din perioada 1929-1933 s-a scris cât nu putem citi într-o viaţă de om. Această criză interbelică s-a declanşat în „joia neagră” (24 octombrie 1929): zeci de milioane de dolari au dispărut de pe bursă, consumul s-a prăbuşit, investiţiile au îngheţat, acţiunile s-au devalorizat cu peste 80%, producţia industrială a SUA a scăzut cu 46%, cea a Marii Britanii cu 24%, în Germania cu 41%, în Franţa cu 32%. Milioane de şomeri s-au înregistrat în toată lumea. România nu a fost afectată prea mult de această criză economică globală deoarece era subdezvoltată, puţin industrializată. Nici bine nu şi-a revenit lumea după această perioadă de pauperizare că a trebuit să intre în cel de-Al Doilea Război Mondial: milioane de morţi, localităţi distruse, sărăcie, extremism, „cortina de fier”.

Spectrul unui nou război mondial – Cuban Missile Crisis – s-a ivit pe 14 octombrie 1962 şi a durat 38 de zile. Întreaga lume a tremurat în timpul confruntării dintre SUA şi URSS în legătură cu rachetele nucleare sovietice amplasate în Cuba. Apoi, lumea s-a mai relaxat câţiva ani, până prin 1973, când a izbucnit Criza petrolului. Pe 15 octombrie 1973, ţările arabe exportatoare de petrol au decis să stopoze livările de petrol către SUA şi ale state dezvoltate pe motiv că au acordat sprijin Israelului în războiul de Yom Kippur. Pentru prima dată în relaţiile internaţionale a fost folosită ca armă o  resursă naturală (petrolul). De atunci statele şi oamenii s-au tot luptat pentru controlul resurselor naturale.

Au urmat crize cu amplitudine regională şi intensităţi locale, cum ar fi Black Monday sau criza bursieră din SUA (19 octombrie 1987), criza deficitului bugetar şi a dezechilibrelor economice din Mexic (1994), criza asiatică (1997) când valutele mai multor ţări din Asia s-au devalorizat, investitorii s-au retras, Thailanda aproape că a intrat în faliment. Recent, am experimentat efectele crizei economice din perioada 2009-2012, generată de bula speculativă imobiliară din Statele Unitete, care a dus la o criză de lichidităţi financiare, apoi injecţii masive de capital ale Trezoreriei SUA, ale Băncii Angliei şi a Băncii Centrale Europene. Această criză economică a afectat sever economia şi societatea românească. Salariile au fost reduse drastic, oamenii au pierdut locurile de muncă, unii s-au salvat cât de cât financiar emigrând ulterior în alte ţări pentru salarii mai bune, cu riscul destrămării familiilor şi cu afectarea copiilor.

După prăbuşirea regimului comunist, România a trecut dintr-o criză-n alta. În primii ani după 1990, am fost martorii crizei generată de tranziţia la democraţie şi economie de piaţă. Mii de întreprinderi au fost închise, restructurate, privatizate. În anul 1991 a fost demarată reforma fondului funciar – restituirea proprietăţilor naţionalizate de regimul comunist -, care continuă şi astăzi cu toate procesele şi chinurile părţilor implicate în dosarele civile şi/ sau penale aflate pe rolurile instanţelor de judecată. Cu sau fără „terapie de şoc”, oamenii şi-au pierdut locurile de muncă, sănătatea şi optimismul. O rază de speranţă s-a ivit odată cu aderarea României la UE (2007), dar criza economică globală din 2009-2012 a diminuat încrederea oamenilor într-un viitor mai bun. Când părea că am trecut şi peste acest hop, a venit peste noi pandemia de Covid-19. Acum trăim efectele unei veritabile crize sanitare cu mii de infectări şi decese zilnice. Peste tot dezastrul sanitar se profilează spectrul crizei preţurilor din energie.

De prin 2018, Jeffrey Sachs, considerat de revista Time cel mai mare profesor de economie din lume, avertiza în legătură cu posibilitatea izbucnirii unei crize alimentare globale, printre cauze fiind şi aceea a calităţii din ce în ce mai slabe a liderilor politici. În România, pare că ne-am lămurit în privinţa calităţii clasei politice. Crizele politice ca urmare a incapacităţii liderilor de a avea un minim consens asupra politicilor publice exasperează populaţia. Cum se instalează o nouă guvernare, hop şi criza: criza guvernului FSN – Petre Roman, criza guvernamentală din perioada „patrulaterului roşu” (1992-1994), criza guvenării CDR şi a partenerilor săi (1995-1999), criza executivului (dintre preşedinte şi premier) din 2007-2009, reluată în perioada 2012-2014. Formulele guvernamentale devin disfuncţionale, prim-miniştrii demisionează sau sunt demişi, reformele stagnează, bunăstarea se amână, balamucul e aproape. Şi noi nu ne mai facem bine…

Preluare: Ziarul de Iași / Autor: Ciprian Iftimoaei

Ciprian Iftimoaei este director adjunct la Direcţia Judeţeană de Statistică Iaşi şi lector asociat doctor la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.