Întâlnirea de la Sochi dintre Vladimir Putin și Recep Erdogan: când relațiile dintre stare sunt gestionate responsabil

1

Decât să-și lase concurența contraproductivă să scape de sub control, de-a lungul anilor, Rusia și Turcia și-au dat seama cu înțelepciune că este mult mai bine ca liderii lor să rezolve diferendele dintre țările lor ori de câte ori este posibil, cu o perspectivă clară spre atingerea unor serii de compromisuri reciproc pragmatice.

Ultimul summit de la Sochi dintre președinții Putin și Erdogan pare să fi fost un succes la toate nivelurile, în ciuda faptului că, ulterior, ambii lideri au refuzat să organizeze o conferință de presă.

Evaluarea mea se bazează pe observațiile lor publice înainte de ședință. Liderul rus a lăudat creșterea comerțului, a investițiilor, vorbind foarte mult despre cooperarea ambelor state în domeniul energiei convenționale și nucleare. Important mi s-a mai părut faptul că Putin a atras atenția asupra relației de lucru eficace pe care o au în special atunci când vine vorba despre Libia, Caucazul de Sud și Siria.

Aceleași aspecte pozitive au fost reafirmate și de către Erdogan, care, după întâlnire, a fost citat într-un interviu acordat New York Times spunând că achiziția de către țara sa a sistemelor de apărare antiaeriană S-400 din Rusia a meritat, în ciuda sancțiunilor SUA. De fapt, el intenționează să cumpere mai multe unități ale sistemului de apărare antiaeriană, deși procurarea sistemului S-400 nu a avut ca rezultat doar sancțiunile americane, ci și expulzarea Turciei din programul F-35, cu toate că Ankara plătise 1,4 miliarde de dolari pentru 100 de avioane de luptă Stealth (tehnologie care face dificilă detectarea prin radar sau sonar).

Rezultatul aparent pozitiv al summitului lor este semnificativ, dacă ar fi să mă raportez la concurența celor două națiuni în Europa Centrală și de Est, în Caucazul de Sud, în Asia de Vest și în Africa de Nord, care, iarăși, a devenit imposibil de gestionat. Turcia a încheiat, la începutul lui 2021, un acord de vânzare a dronelor militare cu rivala Federației Ruse Polonia, sugerând că ar putea exporta aceste sisteme destabilizante în Letonia, după ce le-a vândut inclusiv Ucrainei.

Președintele Erdogan a criticat, de asemenea, rezultatele ultimelor alegeri parlamentare ale Rusiei în Crimeea și a reiterat poziția țării sale că nu va recunoaște reunificarea democratică a peninsulei din 2014 cu Rusia. Mai mult decât atât, tensiunile militare dintre cele două țări păreau să se fi intensificat în Idlib-ul sirian înaintea întâlnirii din această săptămână. Și atunci se ridică întrebarea dacă Moscova ar fi dispusă să aibă încredere în Ankara, având în vedere că retorica sa prietenoasă poate deveni la fel de ușor vicioasă, defectuoasă. Amintesc aici că Turcia este responsabilă de moartea multor militari ruși în Siria, că a încercat să schimbe, din defavoarea Rusiei, echilibrul de putere în Caucazul de Sud, că a încurajat și susținut Azerbaidjanul în privința capturării Nagorno-Karabakh deținut de armeni, subminându-i încă o dată pe ruși, la fel cum a procedat în Libia prin sprijinirea guvernului Frăției Musulmane Libiene.

Deși o varietate de actori, cum ar fi SUA, Israel și țările arabe din Peninsulă, la care se mai adaugă și NATO, au conspirat pentru a sprijini războiul împotriva statului sirian, în momentul de față războiul continuă în principal din cauza asistenței unilaterale a Turciei, a instruirii forțelor din nordul Siriei și a finanțării jihadiste a acelorași forțe. Washingtonul, pe de altă parte, susține ramura siriană a Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK), considerată de Ankara drept organizație teroristă, din cauza apelurilor ei la independența și autonomia kurzilor, precum și la drepturile lor egale. SUA au fost, efectiv, blocate în mlaștina siriană, deoarece nu au reușit să-l alunge pe Bashar al-Assad de la putere și nici să slăbească influența rusă și iraniană în regiune. Acum controlează doar zonele deținute de PKK în Siria de Est.

Rusia și Turcia au interese concurente în Siria, prima dorind să mențină status quo-ul lung de zeci de ani, iar cea de-a doua încercând să-și recucerească fosta sa posesie imperială otomană. Cu toate acestea, în trecut, Turcia a arătat că a fost dispusă să lucreze alături de Rusia și Iran în contextul Platformei Astana privind dosarul sirian în vederea scăderii și limitării influenței SUA asupra procesului de pace din regiune. Oricât de dezamăgitor este pentru Turcia, dar pe cât încearcă cu disperare să devină o Mare Putere, pe atât realitatea îi demonstrează că prezența sa în Siria depinde de Rusia.

În ciuda problemelor dintre Moscova și Ankara, în special din cauza politicilor Turciei privind Caucazul de Sud, Ucraina și alte domenii de interes, este limpede că Rusia și Turcia nu se vor angaja niciodată în concesii unilaterale sacrificându-și interesele naționale, motiv pentru care președintele Putin a spus, citez, că „discuțiile noastre nu sunt deloc ușoare, dar rezultatul lor este întotdeauna unul pozitiv”.

Acest lucru vorbește despre disponibilitatea politică a ambilor lideri de a face compromisuri între ei ori de câte ori este nevoie, iar rezultatul scontat să fie benefic și reciproc.

După remarcile pozitive ale primului ministru armean Nikol Pashinyan cu privire la posibila reconciliere între Armenia și Turcia, Erdogan a anunțat că Ankara va lua în curând unele măsuri pentru a crea o platformă cu șase țări având drept scop rezolvarea tuturor problemelor contradictorii. Se poate presupune că aceste șase țări sunt Turcia, Rusia, Iran, Georgia, Azerbaidjan și Armenia. Acest aspect demonstrează că, pe măsură ce economia Turciei continuă să se prăbușească, ea nu mai are capacitățile de a opera pe mai multe fronturi în același timp. Este posibil ca președintele turc să dorească realizarea unui nou format regional pentru a ameliora un front de presiune, știind foarte bine că SUA și Franța intenționează să exploateze problema Nagorno-Karabakh împotriva Turciei. Așadar, Ankara se întoarce din nou către Moscova pentru a scinda influența și constrângerea crescândă a Occidentului în domeniul ei de interes.

Oricum ar fi, știind faptul că Turcia se întoarce foarte des și cu ușurință către Occident – dacă în maniera aceasta poate obține orice fel de avantaj și mai ales dacă profitul are legătură cu considerentele ei interne – Federația Rusă, prin afirmațiile liderului de la Kremlin și prin prisma deselor trădări din trecut ale turcilor, exprimă suficientă precauție în abordarea chestiunilor dificile, complicate, dintre cele două națiuni. Totuși, chiar și urmare a acestor dezacorduri, acestea nu vor conduce către deteriorarea incontrolabilă a relațiilor, până la ciocniri efective dintre ele, fiindcă președinții Putin și Erdogan au dat un exemplu excelent al modului în care statele rivale își pot reglementa în mod responsabil neînțelegerile într-o serie de sfere. De asemenea, au arătat într-un mod destul de convingător, că aderarea Turciei la NATO nu este un obstacol de echilibrare între Marile Puteri ale lumii, pentru a maximiza poziția generală a Turciei în ordinul lumii multipolare emergente. Relațiile ruso-turce nu vor fi niciodată perfecte, dar atâta timp cât au voință politică, ele pot fi oricând gestionate în mod responsabil.

Exact așa ar fi trebuit să procedeze și România în raport cu Federația Rusă, dacă am fi avut la conducerea țării patrioți adevărați și nu o liotă sfertodoctă și ticăloasă, interesată doar de sporirea propriilor averi.

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.