Intriga asasinării lui John Fitzgerald Kennedy în SUA reflectată în trădarea lui Charles De Gaulle în Franța (III)

1

După lovitura de stat eșuată, de Gaulle a lansat o nouă epurare a forțelor sale de securitate. El l-a destituit pe generalul Paul Grossin, puternicul șef al SDECE (Serviciul Secret Francez) și a închis unitatea armată a acestuia numită Al 11-lea Batalion de Șoc, pe care o bănuia că ar fi fost terenul propice de formare a loviturii de stat. Grossin, care era un aliat loial al CIA, îi spusese lui Frank Wisner (șeful CIA din Franța) că revenirea lui de Gaulle la putere era echivalentă cu preluarea puterii la Paris de către comuniști.

Al 11-lea Batalion de Șoc a devenit o unitate de mercenari ucigași, vizând reprezentanții mișcării de independență algeriană și pe susținătorii lor europeni, inclusiv pe străzile Franței. Ajutată de foști agenți naziști ai organizației lui Reinhard Gehlen, lichidările au devenit o rutină aproape zilnică.

La scurt timp după ce l-a alungat pe Grossin, de Gaulle a renunțat și la consilierul său de securitate, Constantin Melnik, apropiatul lui Dulles. Până la sfârșitul vieții sale, Melnik a continuat să insiste că CIA a fost întotdeauna o aliată fidelă a lui de Gaulle – ceea ce ar fi reprezentat o surpriză chiar și pentru președintele francez.

După ce de Gaulle l-a abandonat pe Melnik, Dulles – care fusese concediat – s-a oferit imediat să-l angajeze pentru o nouă agenție de informații privată, pe care o planifica în Lumea a Treia. Dar Melnik a refuzat, urmărind în schimb o carieră în publicistică și în politica franceză.

Continuitatea guvernării la Washington nu mai constituia preocuparea noului președinte, John Fitzgerald Kennedy. Zguduit de evenimentele traumatizante din Cuba și Franța, JFK era pe punctul să-și refacă administrația.

În timpul președinției sale de zece ani, care s-a încheiat odată cu retragerea sa din politică în 1969, de Gaulle a continuat să ia măsuri puternice împotriva forțelor pe care le-a considerat amenințări serioase, puternic înclinate către răzvrătire. În 1962, l-a expulzat pe șeful stației CIA, Alfred Ulmer, un veteran al Războiului Rece, apoi în 1967, generalul a silit Alianța Nord Atlantică să părăsească Franța pentru a recâștiga suveranitatea deplină asupra teritoriului francez, după ce a descoperit că NATO încurajează serviciile secrete din Europa de Vest să se amestece în politica internă a Franței.

În urma loviturii din Alger, de Gaulle a rămas o țintă de asasinare – în special în lunile explozive de dinainte și după ce a recunoscut independența Algeriei în iulie 1962. Cea mai dramatică încercare asupra vieții sale a fost organizată în luna august 1962 de către OEA (Organizația Statelor Americane) – o ambuscadă faimoasă descrisă amănunțit inclusiv în romanul lui Frederick Forsyth – «Ziua șacalului» – precum și în filmul cu același titlu. În timp ce Citroen-ul negru al lui Gaulle se deplasa de-a lungul bulevardului Libertății din Paris, cu președintele și soția sa pe bancheta din spate, o duzină de lunetiști OEA au deschis focul asupra vehiculului. Două dintre gărzile de corp ale președintelui au fost ucise, în vreme ce automobilul a derapat. De Gaulle însă a avut norocul de a avea o echipă de securitate calificată și loială, iar șoferul său a reușit să scoată mașina din viteză în siguranță, în ciuda faptului că toate cele patru anvelope au fost împușcate. Președintele și soția sa, care și-au ținut capetele plecate pe tot parcursul atacului, au scăpat nevătămați.

După acest eveniment, loialiștii de Gaulle din SDECE au recrutat asasini secreți – inclusiv un grup deosebit de violent de exilați vietnamezi – care au aruncat în aer în cafenele frecventate de dușmanii generalului și au răpit, torturat și ucis alți combatanți ai OEA considerați o amenințare pentru președinte. Datorită măsurilor severe de securitate pe care le-a luat, Charles de Gaulle a supraviețuit tumultoasei sale președinții. A decedat de infarct la un an după ce a părăsit funcția, la scurt timp după ce împlinise optzeci de ani, căzând liniștit în fotoliu, după ce urmărise știrile de seară.

Președintele Kennedy s-a întâlnit cu de Gaulle în vizita sa de stat la Paris, la sfârșitul lunii mai 1961, la o lună după lovitura de stat eșuată. În timpul întrevederii care a durat trei zile, cei doi șefi de stat au discutat despre numeroase probleme urgente, de la Laos la Berlin până la Cuba. Dar Kennedy și de Gaulle nu au abordat niciodată subiectul sensibil al loviturii de stat, cu atât mai puțin implicarea CIA în aceasta. Kennedy știa că va trebui să-și curețe propriile agenții de securitate, așa cum de Gaulle începuse deja să facă în Franța, intuind că vor fi costuri politice imense implicate în înlăturarea elementelor ostile din cadrul CIA și din cel al Pentagonului.

Dar, așa cum îi spusese Walter Lippmann lui Schlesinger, „Kennedy nu va începe să fie președinte până nu va începe să se rupă de Eisenhower”. La câteva săptămâni după faptele de mare însemnătate din Golful Porcilor și după lovitura de stat franceză, JFK i-a cerut lui Jackie să-l invite pe Dulles la un ceai la Casa Albă. Deși l-a destituit pe Dulles, domnia și influența sa au continuat, demonstrând că nu era deloc „atins” de gestul președintelui. Totuși, resentimentul directorului CIA față de Kennedy creștea pe zi ce trece, cu atât mai mult cu cât spymasterul servise fiecare președinte de la Woodrow Wilson și până la, conform afirmațiilor sale, „acel tânăr drăguț și slab, care nu aparținea aceluiași tip de mari oameni în interesul cărora a lucrat”. Cu toate că, însuși Dulles și-a ascuns furia cu grijă, cei mai loiali asistenți și aliați politici ai săi și-au exprimat liber și nestingherit sentimentele ostile împotriva Casei Albe. Spre exemplu, Howard Hunt, care a lucrat ca legătură politică a CIA cu volatila comunitate a exilului cubanez din Golful Porcilor, a declarat referitor la Allen Dulles că „lunga carieră în serviciul guvernamental a fost distrusă pe nedrept”.

În vara anului 1961, Prescott Bush – reprezentantul CIA din Senat și tatăl fostului președinte american (al celui de-al 41-lea, de fapt) George Herbert Bush Senior – și soția sa, Dorothy, l-au invitat pe Dulles la cină la casa lor din Washington. Spymasterul a onorat invitația însoțit de John McCone – omul de afaceri republican și fostul președinte al Comisiei pentru Energie Atomică, la care Kennedy tocmai apelase pentru a-l înlocui pe Dulles. Conversația din jurul mesei familiei Bush a fost destul de incomodă. „Am încercat să facem o seară plăcută”, a scris Bush, „dar eu eram destul de supărat, deoarece Kennedy a provocat un fiasco, transformându-l pe Allen într-un țap ispășitor, ceea ce el nu era și nu nici nu merita atribuirea eșecului. Nu i-am iertat-o lui JFK niciodată”.

În noiembrie 1961, lui Dulles i s-a înmânat retragerea oficială din CIA într-o ceremonie organizată la noul sediu al agenției, un vast complex modernist sculptat în pădurile din Langley, Virginia. Unii reprezentanți oficiali ai agenției au botezat cu râvnă edificiul Langley «Mausoleul Memorial Allen Dulles». Președintele Kennedy a fost rezervat în remarcile sale de adio, în timp ce i-a acordat lui Dulles cea mai înaltă distincție a agenției: Medalia de Securitate Națională.

Fostul director al CIA, care fusese demis din funcție, s-a asigurat că invitațiile la ceremonia sa au fost trimise către corporatiștii care i-au finanțat sprijinirea naziștilor de frunte ai Germaniei și acordarea cetățeniei americane, lovitura de stat din Franța, bombardarea Laosului sau ai operațiunii eșuate din Golful Porcilor etc. mai precis, șefilor de la General Electric, General Motors, Ford, DuPont, Coca Cola, Chase Manhattan, US Steel, Standard Oil, IBM, CBS, Time Life, mogulului companiei de film 20th Century Fox, Spyros Skouras, ca, de altfel, și magnatului J. Peter Grace.

Retras acasă, în Georgetown, starea de spirit funerară a bătrânului spymaster nu s-a ameliorat, în timp ce Kennedy a trecut la eliminarea rămășițelor dinastiei Dulles. Primii care au plecat au fost cei mai apropiați  asociați ai lui Dulles în Golful Porcilor, Dick Bissell și Charles Cabell. Pe de altă parte, procurorul general Bobby Kennedy, paznicul vigilent al fratelui său, a urmărit-o pe Eleanor Dulles (soția fostului director al CIA), care încă lucra nestingherită la afacerile germane din Foggy Bottom, însărcinându-l pe secretarul de stat Rusk să o concedieze.

La Pentagon, JFK i-a îndepărtat pe Arleigh Burke, care a fost alungat din Marină în luna august, apoi pe Lyman Lemnitzer, general al armatei Statelor Unite care a ocupat funcția de președinte al șefilor de stat major; practic, prin aceste epurări Kennedy semnalând că era Dulles se încheiase și că CIA nu i se va mai permite să se amestece în politica administrației de la Casa Albă. Agenții CIA din străinătate au fost puși sub controlul ambasadorilor SUA din acele țări, transferând totodată responsabilitatea pentru viitoarele operațiuni paramilitare, precum aceea din Golful Porcilor, către Pentagon. Frații Kennedy au început să conducă SUA.

Lui Allen Dulles i-a fost greu să se adapteze la viața din afara sferei politicii, traversând chiar perioade dificile. Dar, după cum se va demonstra în curând, dinastia Dulles nu a fost complet demontată. În realitate, epurarea lui Kennedy a lăsat neatinse rândurile persoanelor loiale lui Dulles de la CIA. Angleton și Helms, mâinile drepte ale spymasterului, au rămas în funcțiile lor. Iar cavalerii din umbră ai bătrânului spion nu și-au abandonat niciodată regele. Au continuat să-i treacă pragul la Georgetown, Angleton vizitându-l de două și chiar de trei ori pe săptămână. S-au consultat cu el în legătură cu agențiile din afara Americii, au colaborat împreună la planuri de cărți și proiecte de film, continuând să îngenuncheze în fața lui Allen Dulles, comandantul lor alungat, și să-i sărute inelul. Și, în curând, acesta din urmă a început să iasă din refugiul său sumbru, fiind gata de acțiune. Pe la jumătatea lunii ianuarie 1962, maestrul-șef „pensionat” scria unui vechi tovarăș: „După cum știți, nu cred prea mult în pensionare sau în vacanțe lungi. Casa de pe strada Q este pe cale să devină sediul unui guvern în exil”.

Așadar, după cum spuneam, Dulles fusese destituit, dar domnia sa a continuat, situație care l-a costat viața pe ultimul președinte cu adevărat INDEPENDENT, AUTONOM și NESUPUS nici unei constrângeri, pe care l-au avut americanii.


Intriga asasinării lui John Fitzgerald Kennedy în SUA reflectată în trădarea lui Charles De Gaulle în Franța (II)

În urma crizelor din Cuba și Franța provocate de proprii săi agenți de intelligence, Kennedy a început să se împotrivească din ce în ce mai mult și să devină din ce în ce mai agresiv acțiunilor CIA. În vederea consolidării propriului sprijin pentru de Gaulle, Kennedy a ordonat ambasadorului SUA James Gavin să ofere liderului francez „orice ajutor” de care ar avea nevoie, indicând, fără ezitare, că trupele americane vor deschide focul asupra forțelor rebele din Algeria, dacă acestea ar încerca să aterizeze la bazele militare americane din Franța (Citește mai departe…)

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

  1. Totuși după moartea lui Kennedy următorul președinte Johnson parca ,a băgat SUA în războiul din Vietnam tare de tot.Ceea ce Kennedy nu ar fi făcut…Adică moartea lui Kennedy cui a folosit?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.