Titu Maiorescu găsise această minunată formulă: că „celula” românească nu rezistă unui travaliu filosofic abstract, unei munci ştiinţifice riguroase. S-a discutat îndeajuns, pe vremuri, acest destin trist al „celulei” româneşti. Şi formula a supravieţuit cu cel puţin o generaţie. Îmi aduc aminte că am citit în „Adevărul literar” de acum vreo doisprezece ani un articol al d-lui profesor Onisifor Ghibu cu acest titlu: Nu rezistă celula? Era vorba acolo despre cartea de debut filosofic al tînărului gînditor Lucian Blaga, Cultură şi cunoştinţă. D. Onisifor Ghibu credea că poate infirma odată pentru totdeauna, verdictul lui Titu Maiorescu prin această operă filosofică a unui atît de tînăr gînditor, român. Era un articol optimist, aşa cum se scria de către cărturarii provinciilor alipite îndată de după război.
De atunci, Lucian Blaga şi-a dezvoltat cu mult curaj gîndirea filosofică în cîteva cărţi care, în oricare altă ţară decît a noastră, ar fi provocat întinse discuţii şi controverse printre intelectuali. De atunci, au apărut atîţia alţi gînditori, şi oficiali şi neoficiali. Dar despre formula lui Titu Maiorescu nu putem spune încă nimic. Nu ştim dacă e justă sau e pripită. Nu ştim nimic.
Şi aceasta, pentru simplul motiv că n-am apucat încă s-o verificăm. E ceva paradoxal, dar aşa e: noi nu ştim încă ce este celula românească, ce rezistenţă şi forţă creatoare ascunde ea. Am avut prilej să verificăm – promovînd sau infirmînd – alte elemente ale poporului nostru; bunăoară eroismul lui, morala lui, puterea lui de muncă practică. Dar despre ceea ce Titu Maiorescu numea „celula” românească – n-am aflat încă nimic.
Nu ştiu din a cărui vină. Poate nu e nimeni vinovat, sau poate sîntem toţi, de la ministrul de instrucţie pînă la ultimul: elev de liceu.
Adevărul este că, aşa cum stau lucrurile la noi în ţară, în ceea ce priveşte cărturăria şi inteligenţa, nu putem afla nimic despre celula românească. Poate sîntem un neam de metafizicieni? Poate, cine ştie. Poate sîntem un neam de matematicieni, de istoriografi, de oameni de ştiinţă. Poate. Pînă acum nu ştim nimic. Pentru că la noi nu se poate face nici ştiinţă, căci n-avem laboratoare; nici istorie, căci n-avem biblioteci; nici matematică, căci n-avem timp; nici metafizică (sîntem, se spune, prea deştepţi pentru asta). Cel mult dacă putem face anumite previziuni, întemeiaţi pe fapte.
De pildă, ştim că studenţii români, care au avut prilejul să lucreze cîţiva ani în străinătate, au început să facă acolo treabă şi şi-au mulţumit profesorii; care, de, erau profesori europeni. Unii dintre ei au obţinut chiar distincţii academice, au tipărit lucrări care sînt bine apreciate. Ce s-a întîmplat cu toţi aceşti studenţi români de peste graniţă? Mai ştim noi ceva de ei, de lucrările lor, de descoperirile lor? Nimic. Ajung toţi profesori secundari prin provincie sau, în cel mai bun caz, asistenţi universitari. Şi ştiţi ce înseamnă acest „cel mai bun caz”? Cîteva mii de lei lunar – şi o bibliotecă goală, un laborator pustiu, un oraş fără elite intelectuale, fără specialişti, fără nici un entuziasm.
Astfel stînd cazul, noi nu ne putem plînge de paupertatea intelectuală a ţării noastre. Noi nu putem da vina pe „celula” românească, pentru simplul motiv că n-am văzut-o cum lucrează, nu ştim încă ce poate crea şi ce nu poate crea. Ştim aproape tot despre acest fericit popor românesc – în afară de capacitatea lui de creaţie intelectuală. Bănuim că nu sîntem cu totul incapabili – dar nu izbutim să verificăm odată pentru totdeauna bănuiala aceasta.
Cel mai prost student german sau englez – ca să nu mai vorbim de americani – învinge în două luni un student român excelent, în orice ramură de studiu care nu implică numai inteligenţa sau imaginaţia, ci mai ales informaţia. Poţi fi deştept, poţi fi muncitor, poţi avea toate calităţile – eforturile tale sînt anulate foarte simplu numai pentru că adversarul tău, oricît de mediocru ar fi el, lucrează într-o bibliotecă sau un laborator ca lumea, iar tu lucrezi cu două cărţi şi trei eprubete. Şi cît timp rămîne starea aceasta deplorabilă – pe care eu aş numi-o crimă împotriva statului şi aş pedepsi-o cu moartea – toate eforturile sînt inutile. Intelectualii români au pierdut plecarea.
Ce să mai vorbim dacă rezistă sau nu rezistă celula? De unde să ştim noi dacă rezistă? Lucrurile acestea nu se ghicesc – ele se verifică experimental. Dar în actualul nostru mediu intelectual, nici o verificare nu e posibilă. Nu numai că nu sînt mijloace de informaţie şi de lucru. Dar chiar atunci cînd verificarea nu ţine de informaţie (cum ar fi cazul filosofiei, de pildă), ea nu se poate face din cauza marii noastre deşteptăciuni. Mă gîndeam zilele trecute ce s-ar fi întîmplat dacă un Heidegger, un Klages, un Hăberlein s-ar fi născut în România, şi ar fi publicat cărţile lor de filosofie în româneşte. Să vă spun ce s-ar fi întîmplat. Ar fi fost socotiţi „gazetari”, „diletanţi”, „eseişti”! Cazul lui Nae Ionescu, singurul cap filosofic al generaţiei sale, care a fecundat gîndirea tuturor tinerilor, care au trecut prin Universitate din 1922 încoace – şi care a fost clasat drept „diletant” de toţi profesorii şi colegii săi. Nu e socotită chiar metafizica d-lui profesor Motru o simplă „închipuire” de către celălalt profesor, d. P. P. Negulescu; care a scris recent cinci sute de pagini „filosofice” cu fapte şi argumente adunate din antropologie şi fizică, ştiinţe pe care d-sa nu le cunoaşte de la sursă, ci din manuale? Nu se spune, şi astăzi, în Facultatea noastră de filosofie, tot de către d. profesor P. P. Negulescu, că metafizica e o „iluzie”, şi că un adevărat filosof trebuie să aştepte rezultatele ştiinţei ca să ştie ce să vorbească studenţilor? Nu sînt şi astăzi socotiţi Husserl, MavScheller Heidegger şi ceilalţi metafizicieni drept nişte proşti păcăliţi de vorbe – tot de către d. profesor P. P. Negulescu? Nu ni s-a spus chiar astă vară, că fenomenologia este o păcăleală? Şi cine a spus asta, un student, un biet profesor secundar, un diletant?
Nu. A spus-o profesorul de enciclopedia filosofiei şi de istoria filosofiei – d. profesor P. P. Negulescu. Deci, asta se învaţă la Universitate.
Cum am putea, deci, verifica noi dacă sîntem sau nu sîntem un popor „metafizic”’, dacă celula românească rezistă unui travaliu metafizic? Cum să aflăm noi dacă gînditorii români au o structură metafizică? Asta s-o afle nemţii şi englezii, francezii şi americanii, bulgarii şi turcii – dar nu noi, care sîntem români deştepţi, şi nu ne lăsăm păcăliţi de vorbe. Ca atare, studenţii români care se înscriu la Facultatea de filosofie sînt invitaţi să facă ştiinţă „pozitivă”. Întreg destinul sterilităţii culturii româneşti se află inclus în această gravă deşteptăciune.
Mircea Eliade, «Vremea», Anul VII, Nr. 360, 21 Octombrie 1934
