Pandemia de rinocerită

1

Fenomenul de rinocerizare este cât se poate de parșiv. El poate fi observat pretutindeni în jur. Suntem prieteni cu Gheorghe, cu Ion, ne cunoaștem de-o viață, dar, deodată, Gheorghe și Ion, prietenii noștri, devin rinoceri. Cum așa? A fost opțiunea lor! Au renunțat la înfățișarea omenească și au ales o culoare ideologică, un corn amenințător. Cornul le crește din frunte, ca o prelungire a unor gânduri stranii, neomenești. Tocmai Gheorghe și Ion, lângă care am petrecut o viață, tocmai ei care sunt convinși că au un echilibru, o așezare lăuntrică, iată ce-au ajuns! Și nu recunosc. Dacă le-ai pune o oglindă înainte, ar zice că sunt tot ei, cei de dinainte.

Ne îngrijorează situația celor doi. Dar mai ales ne îngrijorează că nu este un caz izolat. Totul în jur se rinocerizează sub privirile noastre. La început ne-am uitat amuzați cum rinocerul adus tocmai din China a trecut la galop prin orașul nostru și s-a tot dus, până nu l-am mai zărit. Ni s-a părut ceva exotic. Poate n-am vrut să exagerăm, să fim chiar atât de indignați, pentru a nu face notă discordantă cu societatea lipsită de reacție. Ne-am păstrat cumpătul. N-am sărit de pe scaun, deși auzeam mugetul și respirația aspră a animalului ideologic. S-a tot vânturat pe asfaltul orașului, dar nu ni s-a părut o amenințare. Am îndemnat la calm. Însă, treptat, rinocerul n-a mai fost o excepție, ci a devenit însăși maladia lumii noastre, o maladie ce se propagă cu turbare.

Și aici am greșit. Că n-am avut de la bun început o reacție. Și încă greșim, fiindcă nu avem nici în momentul acesta reacție. Ezităm. Iar rinocerii au trecut la atac. Fac presiuni la serviciu, îi forțează pe angajați să se rinocerizeze. Sunt experți în a intimida pe omul de lângă ei. Induc ideea vinovăției de a nu fi rinocer pe un ton securist-politic. Mulți se tem să nu fie aflați vinovați. Mulți se tem să nu fie ostracizați, să nu fie considerați paria. Rar întâlnești bărbați care nu se tem de etichete și acuze, care să înfrunte deciziile ideologice ale unui guvern rinocerizat.

Asistăm încremeniți la rinocerizarea acestei țări. Se vorbește chiar de rinocerizarea întregii planete. Să fie oare cu putință? Rinocerii sunt prea puțini, în timp ce noi suntem suficient de mulți. Dar, zilnic, lângă noi răsar alți și alți rinoceri. Vin zvonuri că unii dintre contestatarii inițiali ai rinocerilor s-ar fi rinocerizat la rândul lor. Și că nu le-ar merge rău. Că nu-i chiar așa cum se spune, că rinocerizarea e o tragedie.

Nici Gheorghe, nici Ion nu suportă să fie contraziși. Ca orice rinocer, amândoi acționează agresiv. Bineînțeles, în numele unei cauze mărețe. Doar rinocerizarea e de-ajuns pentru a justifica absolut orice, până și crima. Unde ne situăm noi în raport cu ei? Mai sunt ei prietenii noștri, frații noștri? Cum ar fi bine să procedăm? Fiindcă, iată, suntem sub asaltul rinocerilor, aflați deocamdată în minoritate. O minoritate „destul de numeroasă” și care crește. Și este urgent nevoie să reacționăm acum când încă suntem majoritari. Orice clipă pierdută poate fi un prea târziu. Mâine putem vedea chiar trupe de rinoceri cum patrulează pe străzi, iar oamenii se vor da la o parte din calea lor, văzându-și de treburi ca și când nu s-ar petrece nimic neobișnuit.

Autoritățile au trecut de partea lor. Din partea intelectualilor, prea multă tăcere. Emisiunile, publicitatea, recomandările media sunt impregnate cu răgete de rinocer. Fenomenul este complex. Trăim în plină epocă a rinocerizării. Unde putem afla un adăpost? Sunt voci care ne îndeamnă să fim rezonabili și să găsim un modus vivendi, să căutăm să ne înțelegem cu ei. Dar cu rinocerii nu te poți înțelege decât într-un singur fel – să devii și tu rinocer.

Desigur că ești liber să nu fii rinocer, dar libertatea aceasta costă. Nu știu ce vor face alții, dar tu să mergi pe cale pururea de Domnul însoțit, atent fiind ca nu cumva, într-o clipă de neatenție, gândul tău să se încleieze-n pământ, iar în mâlul acela veșted să se ivească urme otrăvite de rinocer. Reacționează acum, fiindcă acum încă mai poți transforma ceva. Nu socoti că ceea ce se petrece în jurul tău nu te afectează. Poate nu acum, dar curând va veni vremea când cornul rinocerului te va sfâșia.

Fii gata să suferi pentru reacția ta, pentru atitudinea ta dârză, fiindcă rinocerii sunt răzbunători și cinici. Îți vor spune „părintește”: „Iată pentru ce îți riști libertatea, studiile, serviciul, familia, vacanțele în Occident și în lumea-ntreagă. Tu alegi să suferi”. Dar tu nu abandona lupta. Intră cu tancul acolo unde rinocerita a întins sârmă ghimpată ca să scornească lagărul neomarxist al pandemiei, fiindcă nu e altă soluție.

Nu aștepta salvarea de la alții. Fă tu ceva. Implică-te. Reacționează. Hotărăște-te să fii om până la capăt, iar nu rinocer. Și, ascultă bine, tu nu te lupți cu Gheorghe și Ion. Tu te lupți cu o ideologie a rinocerizării care vine tăvălug peste noi toți. Aceasta reprezintă răul care este necesar să fie limitat cu rugăciune și reacție civică. Roagă-te ca Domnul să limiteze răul. Și spune NU acestei minciuni și șmecherii care se lăbărțează pe ecrane, prin instituții și în viețile noastre. Nu te resemna, gândind că oricum nu poți face nimic. Ba poți. Fii demn și viu. Fii liber.

Autor: Sergiu Ciocârlan

 

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

  1. Nu e vorba de resemnare, ci de-a ne feri să cădem în capcana de-a încerca să revoluționăm lumea din jurul nostru. Tocmai de aceea e de preferat o libertate a spiritului și nu una discutată și divulgată fără vreun suport real. Întotdeauna ne gândim că dreptatea, libertatea și onestitatea pot fi realizate modificând un anume sistem exterior, care-i deosebit de modul cum suntem și cum raționăm. Ceea ce-i complet fals! În felul acesta, nu reușim decât să adoptăm o mentalitate de tipul „noi împotriva celorlalți diferițiˮ, care nu poate fi DECÂT produsul viziunii înguste a egoului, a propriei persoane. Nu realizăm că prin mult trâmbițata independență individuală nu facem altceva decât să alimentăm sistemul corupt, care depinde de frică, furie și haos pentru a se dezvolta, pentru a supraviețui și mai ales pentru a ne supune. Adevărata transformare vine de fiecare dată din interiorul nostru, din revoluționarea noastră. Abia atunci NU mai demonstrăm fragilitate, abia atunci putem face diferența dintre conștiință și scopul, necesitatea și utilitatea unei activități, precum aceea de a ne opune rinocerilor care vin tăvălug peste noi, abia atunci învățăm ce-i aia solidaritate. Trebuie să pricepem că există niște trucuri ale minții, niște capcane, greu de sesizat atunci când eul propriu întâlnește anumite credințe și idei.
    Așa că… mai ușor cu pianul pe scări, deoarece expresiile „a fi viu” și „a fi liber” nu presupun comportamente de grotă și nici demagogii ieftine! S-a admis, că am fi obținut „libertatea” după 1989, iar acum simțim greutatea jugului ei exact pe gâtul nostru! Tocmai pentru că reflecția asupra termenilor NU a fost corectă, nu s-au înțeles însemnătatea, conținutul și nici utilitatea, cu siguranță, nici contextul aplicării ei. Ne-am șuntat nu numai democrația (care, fie vorba-ntre noi, nici pe aia n-am fost în stare s-o materializăm spre beneficiul nostru), dar și evoluția spirituală, adică acea trezire la adevăratul nostru potențial cu care ne-am fi putut mândri că suntem vii și liberi.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.