Dan RAVARU
Lumea originilor, cosmosul din „illo tempore”, din acele timpuri, pe care Mircea Eliade le vedea retrăind în practicile magice ale tuturor popoarelor, o întâlnim pretutindeni în satele de tip tradițional. Vechile credințe persistă și în contemporaneitate, îmbrăcând forme care le asigură supraviețuirea. Dacă primitivul australian străpunge cu o suliță o imagine conturată pe nisip, în lumea modernă fata geloasă care recurge la farmece va străpunge cu acul ochii din fotografia rivalei. La fel, dacă vrea să știe ce se va întâmpla în viitorul apropiat nu va mai apela la trasul celor 41 de bobi ci va ghici – ea sau o „profesionistă” – în cafea. Și la aceste practici se recurge adesea în situațiile limite, în mod conștient sau inconștient.
Magia
Magia – deosebită fundamental de religie – constă în ultimă instanță în credința că în univers există forțe superioare pe care omul, recurgând la anumite procedee – farmece, vrăji, descântece – și având priceperea necesară, poate să le pună în slujba sa, să le oblige să întreprindă anumite acțiuni favorabile pentru sine. De aici și împărțirea în magia albă – când se provoacă binele, sănătatea, dragostea – și cea neagră, aducătoare de toate nenorocirile pentru adversar. Această profundă convingere a membrilor comunităților primitive – păstrată până în zilele noastre – că ei, sau altcineva la rugămintea lor, pot schimba mersul lumii, pot determina sensul acesteia, pot afla tot ce le va aduce viitorul, a creat pentru o lungă perioadă o desăvârșită încredere a omului în sine însuși. Aceasta l-a ajutat să traverseze perioada atât de grea a începuturilor, până s-a îmbogățit cu sprijinul moral al religiei și cel al tehnologiilor și științei actuale. De fapt magia poate fi definită și drept o știință inversă. Dacă savantul dorește să cunoască natura și forțele sale pentru a le pune în serviciul omului (uneori, din păcate, împotriva acestuia) prin intermediul tehnologiilor, magicianul este convins că le supune direct sau, uneori, că acelea emană de la sine.
Acestea sunt mecanismele care acționează și pentru conservarea unor credințe străvechi, descinse din orizontul magic. Ele pot fi întâlnite izolat dar mai ales încadrate în acea lume miraculoasă a obiceiurilor, performarea acestora reînviind de fiecare dată viața străveche a comunităților. Problema căsătoriei, condiție obligatorie pentru încadrarea într-o anumită categorie umană și practicile de divinație legate de momentul și împrejurările în care se va petrece aceasta, preocupă încă în cel mai înalt grad pe tinerele fete. Recurgerea la magie se face în perioade de maximă trăire psihologică, atunci când se crede că pământul este populat de duhuri, acestea fiind desigur reminescențe ale străvechilor divinități precreștine. Astfel de momente sunt legate în primul rând de Anul Nou, de Sfântul Andrei și de alte câteva sărbători. Elementele de magie și din religii străvechi se îmbină adeseori cu creștinismul, influențele fiind reciproce, prin acea sinteză pe care o numim de regulă creștinism popular.
Vrăji la început de an
Un exemplu convingător în acest sens îl constituie vrăjile de Anul Nou, de fapt practici de divinație. Fetele se uită într-o oglindă în care se reflectă un amestec de umbre și lumina palidă a unei lumânări. În acest clar-obscur apar mai multe imagini incerte, una dintre ele fiind interpretată drept chipul ursitului, al viitorului soț. Dar, ceea ce trebuie subliniat în mod deosebit, vraja se face cu lumânarea păstrată de la Înviere. Întâlnim și multe alte exemple de amestec între creștinism și păgânism, respectiv magie. Tinerele își pun sub pernă busuioc de la preotul care a umblat cu Ajunul Bobotezei pentru a-și putea visa ursitul. Tot pentru visarea ursitului într-o joi spre vineri, fac 12 mătănii rostind: „Sfântă Vineri, eu te dăruiesc cu 12 mătănii, tu să mă dăruiești cu ursitul meu de la Dumnezeu lăsat și de oameni buni îndemnat”. Această datină semnalată de V. Poghirc la Călimănești merită o atenție aparte. Ziua de vineri era închinată de romani zeiței Venera și planetei Venus, deci se afla în orizontul dragostei și frumuseții. În viziunea creștinismului popular Sf. Vineri este o călugăriță bătrână și milostivă. Totuși faptul că este invocată în vrăji performate de tinerele fete dovedește că amintirea zeiței dragostei trasformată în sfântă creștină nu a dispărut din subconștient. De altfel, după duminică, vinerea este cea mai sfântă zi la români: de multe ori nu se lucrează, se serbează Vinerea Seacă, Vinerea Mare, Izvoru Tămăduirii, nu se dă nimic din casă în această zi etc. Tot în legătură cu aflarea ursitului, fata adună gunoiul într-o covată, o duce în curte, o răstoarnă cu gura în jos și se urcă pe ea. Așteaptă să latre primul câine, convinsă că din direcția din care se aude lătratul va veni ursitul ei.
Se poate afla când va apare acesta dacă în noaptea de Anul Nou fata se va duce în cotețul porcilor, îi va întreba anul iar ei vor răspunde grohăind când se va rosti: hâidea anul ăsta, hâidea la anul etc. Date suplimentare se obțin legând pe întuneric un par cu o bucată de pânză (de obicei al 9-lea). A doua zi, pe lumină, se poate constata că ursitul va fi bogat (când parul are multă scoarță), va avea multe neamuri (când prezintă cioturi numeroase), va fi urât (dacă parul este strâmb).
Tot de Anul Nou se crede că se deschid mormintele și morții vin iarăși între noi, nevăzuți. Făcând petreceri, jocuri cu măști, colinde, îi bucurăm și pe ei. Are loc o deschidere a pământului, în general a beciurilor pline de comori, semnalate încă din timpul anului prin flăcări albastre. Astfel de flăcări se văd la Cetățuia și la Lălești, la Piscul Catrinei. Aici, în adâncul Piscului există un beci foarte adânc, se deschide și el de Anul Nou. Unii pot avea norocul să pătrundă atunci și să ia cât aur vor. Ajunge o cât de mică greșeală – să vorbești, de pildă, – și atunci beciul se închide, se va mai deschide abia peste un an. De Anul Nou, vitele vorbesc cu glas de om despre stăpânii lor, poți afla multe lucruri dacă știi să te strecori pe lângă ele fără să fii văzut. Acum există și posibilitatea de a afla care luni ale anului următor vor fi ploioase și care secetoase. Se taie în două o ceapă mare, se aleg 12 foi necrăpate, se pune sare în ele. Sunt înșirate apoi cu fața în sus pe masă sau la fereastră și, după cantitatea de apă găsită în ele se fac aprecierile respective. Observații meteorologice se fac și pe parcursul anului, multe dintre acestea, datorându-se experienței străvechi ce a corelat între ele mai multe aspecte; când porcii adună paie pentru culcuș „umblă cu paiul în gură” înseamnă că se schimbă vremea, se răcește, vine iarna; când zboară multe libelule sau cântă cocoșii este semn de ploaie; la fel, se schimbă vremea când păsările zboară foarte jos.
Alte sărbători
Alături de calendarul creștin oficial există și unul popular care adună alte sărbători sau interdicții, tot ca reminescențe ale unor vechi credințe și ritualuri.
Sărbătoarea Bobotezei capătă proporții care depășesc sensurile creștinismului, apar elemente caracteristice vechiului cult al apei, al fertilității generalizate. Se taie în gheață o cruce, care este adusă la biserică. Apa sfințită, agheasma, nu este rezervată numai oamenilor, virtuțile sale se extind asupra tuturor regnurilor: sunt stropite cu ea animalele, grajdurile, livezile, grădinile, ogoarele. Agheasma era din nou întrebuințată în aceleași scopuri pe 10 februarie, ziua Sfântului Mucenic, făcător de minuni, Haralambie. În ziua aceasta este mare păcat să lucrezi, e „rău de boală”, fiindcă Sfântul Haralambie, în viziunea populară, ține în lanț bolile, în primul rând ciuma, iar dacă îi este nesocotită ziua el le trimite asupra oamenilor. El este totodată patron al animalelor, cinstindu-i ziua sunt totodată apărate și animalele de boli sau atacurile sălbăticiunilor. Păcatul săvârșit prin muncă era cu mult mai mare dacă acesta consta în prelucrarea lânii sau a pieilor.
Sărbătoarea Paștelui reunește comunitățile sătești pentru o perioadă de 14 zile care începe cu Duminica Floriilor și se încheie cu Duminica Tomei. Alături de îndeplinirea ritualurilor creștine erau și sunt însă performate și unele obiceiuri populare. În primul rând vălăretul care, după cum am putut vedea, a fost peste tot inițial un obicei de primăvară, legat de fertilitate și de cultul apei, totodată de Anul Nou dacic, începând cu primăvara. Tot de Paște se instalau scrâncioburile care sub aparența amuzamentului realizau o veche practică de magie imitativă: așa cum se ridica în aer scrânciobul, așa se vor ridica și plantele, în primul rând cânepa. În săptămâna următoare era celebrat Paștele Blajinilor, o sărbătoare a morților, dedicată Blajinilor, spirite ale strămoșilor care trăiesc undeva, pe alt tărâm. Ei află când sunt Paștele atunci când ajung până la ei, aduse de ape, coji de ouă. Ca și la Anul Nou, acum se deschid mormintele și ard flăcările pe comori.
Joia, al cărei nume vine de la zeul și planeta Jupiter, una dintre cele mai cinstite zile, este personificată printr-o tânără și frumoasă fecioară. În mod deosebit sunt serbate cele 9 joi de după Paște. Ele durează până a doua săptămână după Rusalii, dacă se muncește în aceste zile, este mare pericol de grindină și de ploi foarte mari. Cincizecimea sau Pogorârea Sfântului Duh, a 50-a zi după Paști și a 10-a după Înălțare, se serbează sub denumirea de Rusalii. La origine, acest termen a fost Rosalia, în latină sărbătoarea trandafirilor, de proveniență păgână deci. Prin suprapunere pe un substrat dacic și prin asocierea cu semnificațiile creștine ale Pogorârii Sfântului Duh s-a creat o datină specific românească, cinstită în mod deosebit în comuna Puiești. Nu se efectuează nicio activitate, altfel ești pedepsit de Rusalii, divinități feminine asemănătoare ielelor. Victimele lor sunt în general bărbați tineri care nu le-au respectat ziua sau, spre nenorocirea lor, le-au surprins în intimitate. Rămân fără glas, cu fețele strâmbe și, în primul rând, li se iau mințile, deoarece Rusaliile trimit un vânt rău asupra lor.
Sărbătoarea creștină a Sfântului Ilie, de pe 20 iulie a fost amplificată în satele noastre în care au fost instituite alte două zile de odihnă, cinstindu-i pe Ilie Pălie și Sfântul Foca. Cel dintâi, considerat de Ion Ghinoiu («Obiceiuri populare de peste an») drept o reprezentare mitică a Panteonului românesc, ar fi vizitiu la trăsura cerească a Sfântului Ilie, aducător de foc și arșiță, pe 21 iulie, când este ziua lui. El ar produce și focul pe care îl împrăștie suflând Sfântul Foca. Acesta, la origini Sfântul Mucenic Foca a fost un personaj real care a trăit în timpul împăratului Dioclețian, considerat unul dintre patronii corăbierilor, a ajuns la români, prin simpla schimbare de sens a numelui, un personaj înfricoșător, aducător de mari primejdii, în primul rând de incendii. Pe cei care muncesc în ziua lui de celebrare, 23 iulie, îi pedepsește, cu foc, arșiță insuportabilă și grindină. În satele puieștene bătrânii mai povesteau, până în urmă cu câțiva ani, întâmplări cu boieri care n-au vrut să asculte de sfaturile celor cu experiență, au pus oamenii să recolteze sau să treiere grâul pe 23 iulie și, în consecință, toate clăile de snopi s-au aprins ca de la sine prin intervenția Sfântului Foca.
Sfântul Andrei
Alături de Anul Nou timpul de maximă performare în practicarea magiei îl constituie momentul Sfântului Andrei, mai precis noaptea care-l precede. După unele păreri imaginea Apostolului Andrei, „cel dintâi chemat”, creștinătorul teritoriilor de la nord de Dunăre, s-ar fi suprapus peste cea a unei străvechi divinități autohtone care patrona lupii sau chiar strigoii. Oricum, încărcătura magică a nopții de 29/30 noiembrie era cândva apăsătoare pentru satele românești. De aceea, se luau măsuri de apărare.
În primul rând se recurge la virtuțile apotropaice ale usturoiului, mult prețuite în trecut, se ungeau cu el pervazurile ferestrelor și tocurile ușilor, precum și orice alt loc prin care s-ar fi putut strecura strigoii și duhurile rele. Legat de aceasta se desfășoara și „păzitul usturoiului”. Într-o casă, ale cărei uși și ferestre erau asigurate în modul descris mai sus, se aduna un grup de băieți și fete. Acestea din urmă aduceau fiecare câte trei căpățâni de usturoi pe care le puneau într-o covată. Tot ele mai aduceau vin și colaci care erau serviți la petrecerea tinerilor. În timp ce aceștia își învingeau teama bând și jucând, o bătrână păzea covata care era considerată o țintă preferată a strigoilor, era verificată vigilența ei de către flăcăi. Dimineața, covata era scoasă în curte cu lăutari, era jucată, iar usturoiul împărțit între fete. Ele îl păstrau la icoană, considerau că putea să le păzească de boli sau îl foloseau în vrăji de dragoste. Prin sat bântuiau stafiile – provenite de la cei morți năpraznic prin spânzurătoare sau înec – ori strigoii, născuți din copii nebotezați. Cei din urmă se băteau pe la răspântii de drumuri cu limbile de la melițează până a doua săptămână după Rusalii, dacă se muncește în aceste zile, este mare pericol de grindină și de ploi foarte mari.
