În interesul unor averi colosale, apele, aerul și pământurile României sunt otrăvite fără pic de milă pentru sănătatea oamenilor sau pentru generațiile ce vor veni. Procurorul Teodor Niță este unul dintre puținii oameni ai legii care iau atitudine, spun răspicat lucrurilor pe nume și se luptă pentru o țară mai curată.
„În școlile juridice nu se studiază infracțiunile de mediu”
– Ce înseamnă procuror de mediu în România?
– În România nu există această meserie, eu m-am calificat la locul de muncă, mă pot numi un pionier, un procuror ce și-a balansat întreaga activitate spre infracțiuni de mediu, atunci când a înțeles că situația devine extrem de gravă. Este un domeniu de practică judiciară ce lipsește cu desăvârșire la nivel național, începând cu facultatea. Studenții sunt învățați, de exemplu, cum să documenteze un caz de conducere fără permis, dar nu le spune niciun profesor cum să instrumenteze un caz de poluare masivă a pânzei freatice. Pentru că nici el nu știe. În școlile juridice nu se studiază infracțiunile de mediu. Ele apar și sunt încriminate, ascunse în legi care să „dea bine” doar când România mai aderă pe undeva. „Uitați, avem legislație”. De fapt, pe românește, avem pe dracu! Peste tot, în legi, se lasă câte o virgulă, ceva rămâne neclar, și așa ajungi să muncești cinci ani la un caz și să ți-l respingă judecătorul, pe motiv că e îndoit colțul dosarului. Dar nu te poți supăra pe el, pentru că nici judecători instruiți în domeniul mediului nu avem. M-am simțit onorat să fiu invitat să fac parte dintr-o rețea europeană a procurorilor de mediu. Am lucrat câțiva ani ca expert la Consiliul Europei, sunt implicat în proiecte la nivelul Comisiei Europene, am dobândit o experiență prin care încerc să schimb lucrurile la noi. De 6-7 ani, de când urlu ca Moise în deșert, avertizând asupra pericolelor legate de poluare, lucrurile au început să se miște un pic în România. S-a format o mică rețea de procurori interesați de infracțiunile de mediu, se țin seminarii, oamenii devin conștienți de gravitatea situației. E un punct de pornire.
– Ce v-a determinat să vă dedicați acestui domeniu, a existat un moment decisiv?
– Da, cazul Năvodari. Un grup de așa-ziși investitori italieni a cumpărat un fost combinat chimic aflat la câțiva kilometri de satul de vacanță și, după ce și-a recuperat de vreo cinci ori banii prin vânzarea materialelor din instalații, a vrut să facă acolo un gigantic depozit de deșeuri toxice, inclusiv cianuri. După cum era conceput, venea avionul NATO spre aeroportul de la Kogălniceanu, sărea peste găleata de deșeuri toxice, apoi cobora spre pistă. Grupul a obținut toate aprobările de la Ministerul Mediului și urma să ridice un monstru de 90 de metri, pe 30 de hectare, o afacere de vreo 15 miliarde de euro. Un calcul arăta că la fiecare șase minute se descărca o basculantă, timp de 3 ani. Am simțit că ceva nu era în regulă, dar nu știam de unde să încep, până când, printre acte, am găsit unul semnat în iunie 2004, de un primar ce murise în aprilie. Atunci mi-am dat seama că nu am pe cine să întreb, nu avem oameni instruiți în acest domeniu. I-am trimis pe italieni în judecată, au fost condamnați, însă, paradoxal, România le plătește și acum despăgubiri, pentru că agentul guvernamental a „omis” să trimită la CEDO actele ce dovedeau falsul și mita… Este un caz care mă urmărește și acum, după mulți ani, ca un coșmar, când mă gândesc ce voiau să facă italienii aceia, să ridice un monstru toxic, vizibil de la Vama Veche și de la Gura Portiței, peste o zonă freatică bogată în apă. Totul se ducea de râpă…
„Vin sute de tiruri cu gunoi”
– Atunci ați oprit un caz, dar astfel de grozăvii se întâmplă mereu în România…
– Pericolul este fantastic de mare. Până în 2016, lucrurile stăteau mai bine, transporturile de deșeuri din afara țării mai erau blocate pe linie administrativă, fie de Garda de Mediu, fie de Poliție, uneori. Asta, pentru că transporturile erau notificate, se știa când vine unul și era controlat. În 2016 însă, China și-a închis porțile deșeurilor europene, presiunea pe punctele vamale din România a crescut enorm, iar din 2019 aceste transporturi nu mai sunt notificate. Vin sute de tiruri cu gunoi, și dacă nu le-ai prins la vamă și au intrat în țară, nu mai ai niciun control. Iar situația se va înrăutăți când România va intra în spațiul Schengen și nu vor mai fi controale vamale. Va veni un fluviu de gunoi peste noi. Apocalipsa! Deja, traficul acesta ilegal de deșeuri merge pe bandă rulantă, s-au creat standarde de comportament, automatisme, totul e pregătit pentru invazie. Dacă în cazul pădurilor se mai poate face ceva, replantări, deșeurile rămân aici pentru următorii 2000 de ani, e un dezastru.
Un genocid: fabricile de ciment
– Ce se întâmplă cu aceste cantități uriașe de deșeuri, multe din ele toxice, odată intrate în țară?
– Unele sunt îngropate, altele arse, altele ajung la fabricile de ciment, pe post de combustibil. În Occident, ca să scapi de o tonă de deșeuri, te costă 500 de euro, în România, doar 17. Cu tot cu șpaga de pe traseu, pentru a nu fi verificat ce-i în camion cu adevărat, ieși la 40 de euro, de unde și profiturile uriașe ale afacerii. În acte, totul e parfum, se trece produs second hand sau produse electrocasnice utilizabile. La control, am găsit și biberoane umplute cu permetrin, o substanță foarte toxică. Deșeurile sunt trecute cu etichete false în acte, ca fiind combustibil, și, odată aruncate în cuptoare, își pierd urma, se poate arde orice. Am primit odată o informație, am ajuns imediat, și am găsit dezastru acolo: tot soiul de mizerii, deșeuri medicale, erau pregătite să fie incinerate. I-am trimis în judecată și au fost condamnați. Erau implicați italieni, cu sprijinul unor români, evident. Teoretic, fabricile de ciment trebuie să aibă filtre și răcitoare, dar ele costă, costă piesele de schimb, electricitatea. Nu mai bine arunci în aer, noaptea, pe furiș, acel fum toxic, când știi că nu te controlează nimeni? În lume, sunt cazuri de firme de fabrici de ciment judecate pentru crimă împotriva umanității. Ce mă face să cred că nu se întâmplă la fel și la noi și asistăm impasibili? Dacă nu se folosește răcitorul, fumul acela fierbinte se combină cu aerul rece de afară și cade pe sol, pe copaci, pe oameni, plouă cu dioxină și furani. Mergeți să vedeți cum este totul pârjolit în jurul fabricilor de ciment. Sunt zone în care numărul bolilor grave, groaznice, a crescut cu 300-500%. Am fost acolo și am văzut ce se întâmplă. Mai întâi se distrug iarba, livezile, cât să reziste plămânii oamenilor? În ultimii zece ani, am mers la fiecare ministru al mediului și i-am expus problema, dar de cele mai multe ori am fost privit ca un nebun. Unul dintre ei mi-a spus: „Știți, fabricile de ciment fac un lobby puternic…”. Dacă nu eram acolo ca procuror, l-aș fi întrebat: „Dvs. v-ar plăcea să respirați dioxină și furani?”. Sigur, poate că el trăia la Monaco, la aer curat.
– Zugrăviți un tablou de-a dreptul apocaliptic: arderi de deșeuri, fumul fabricilor de ciment…
– Și stați, că n-am luat în calcul OTR-urile, Organizațiile de Transfer de Responsabilitate. Vă dau un singur exemplu: o companie uriașă, ce produce un milion de sticle de plastic cu cola, are obligația să trimită la reciclare 800.000 dintre ele, dar semnează un contract cu un OTR, care spune „mă ocup eu”. Ia banii, și toate acele peturi ce trebuiau reciclate ajung pe câmp sau în râuri. Vă supun atenției cei doi poli ai reciclării în UE: Finlanda, o țară care depozitează doar 5% dintre deșeuri, și România, ce reciclează doar 5%.
„Ministerul Mediului are responsabilitatea de a ne proteja, dar nu o face”
– Peste tot în lume, există presiune tot mai mare pe mediu, din partea companiilor gigant. România nu se supune legilor europene? Cine ar trebui să ne protejeze?
– Și la noi, legea-i aproape la fel precum cea europeană, însă modul în care se aplică este făcut în așa fel încât să nu funcționeze. Ministerul Mediului este cel care are responsabilitatea să ne protejeze, în primul rând, prin cele două instituții ale sale, Agenția pentru Protecția Mediului și Garda de Mediu. Prima ar trebui să verifice și să dea autorizații, iar a doua, să facă munca în teren. Însă APM dă autorizații la toate prostiile, și nu are cu ce să verifice. Toate acele emisii de la fabricile de ciment, de la uzine ar trebui să fie verificate de laboratorul APM, dar, culmea, acesta nu este acreditat! Trebuie mers la firmele private ce au laborator acreditat, însă cine știe ce-i în spatele lor, ce interese? La capătul de sus al grilei salariale în minister sunt lucrătorii «Gărzii Antiforestiere», așa-i zic eu, pentru că nu face nimic. Jos, sunt cel mai prost plătiți funcționari publici din România, cei de la «Garda de Mediu». Puțini, prost plătiți, fără mașini, fără laborator, fără competență de tip poliție judiciară. Nicăieri în UE nu se mai întâmplă asta: un comisar al G.M. face plângere penală ca orice petent, are probleme în a ridica acte, nu poate întocmi un dosar penal. Practic, trimiți la război cu samuraii luptători înarmați cu bricege. Plus că la ora patru după-amiază au închis comisariatul, s-a terminat programul. Asta înseamnă că de la ora 16 la 8 dimineața se poate polua în voie în România! În 2018, am făcut parte din echipa de la Consiliul Europei ce a recomandat României ca în 18 luni să implementeze aceste competențe judiciare comisarilor Gărzii de Mediu. Au trecut trei ani de atunci și nu s-a întâmplat nimic. Cea mai mare opoziție față de acordarea acestor competențe vine de la Poliția Română. Care are puțini oameni, zero instruire pe mediu, zero echipament și, de multe ori, zero empatie față de cetățeni.
„Soluția există, dar nu se vrea rezolvarea problemei”
– În România, se desfășoară în prezent aceeași strategie a incinerărilor de deșeuri care a înnegrit sudul Italiei în anii ‘90-2000. Cum a fost posibil să nu se ia nicio măsură de a opri acest flagel?
– Spuneți-mi, i-ați văzut în ultimii 30 de ani pe politicienii noștri să facă ceva pentru poporul ăsta, să le pese de ceva legat de oameni? Trăiesc în altă lume. Am trimis nominal fiecărui parlamentar și fiecărui membru al guvernului, un set de propuneri, modificări de lege, în spiritul legislației europene, care ar avea un impact imediat, ar rezolva 75% din problemele de mediu din România. Soluții există și sunt atât de simple ca bună ziua, dar nu sunt convins că se vrea o rezolvare a lor. Credeți că mi-a răspuns cineva? Se dau ordonanțe de urgență pentru orice fleacuri, dar pentru mediu nu s-a putut.
– Să discutăm despre aceste soluții…
– Pe subiectul deșeurilor, se impune, în primul rând, un control vamal strict. Transporturile de deșeuri să nu mai poată intra pe oriunde în țară, ci doar prin câteva puncte dedicate, unde încărcătura lor să poată fi scanată și să se poată verifica imediat ce transportă cu adevărat. Întocmirea unei baze de date naționale, în care să se regăsească toate informațiile, de la intrarea în țară. E atât de greu? Apoi, accizarea deșeurilor pentru fabricile de ciment, pe post de combustibil. De ce la motorină ai accize, dar la deșeurile arse în cuptoare nu ai? Să vezi cum nu ar mai arde toate mizeriile! Sunt lucruri care mă rod, mă dor, nu pot sta deoparte să privesc cum este distrusă țara. O simt ca pe o responsabilitate personală. M-aș putea retrage și trăi decent din pensie, oriunde în lume, dar nu asta vreau să fac. Sunt revoltat, dar nu blazat, asta ar însemna să predau armele. Pentru că nu pot vorbi despre anumite subiecte ca procuror, am fondat un ONG, prin care atrag atenția cetățenilor, politicienilor, despre dezastrul ecologic care ne paște.
„Vedeam cum se scurge zeama toxică din gunoaie”
– Ca procuror de mediu, ce puteți face?
– Pot ține steagul sus, în jurisdicția mea, Dobrogea. Lucrez cu oameni care au înțeles ce se întâmplă, inspectori de poliție, comisari ai Gărzii de Coastă, verificăm barje, trimitem sute de containere înapoi. Am respins nu numai din Europa, dar și din Brazilia, Japonia, Togo, se trimit de peste tot deșeuri, pentru că s-au prins că la noi este loc. Am urcat odată pe un vapor și vedeam cum curge levigatul, zeama aceea toxică care se scurge din gunoaie, din containerele ce ar fi trebuit să conțină produse „second hand utilizabile”. Aveau contract pentru 2000 de vapoare cu fabricile de ciment de la noi. Când și-au dat seama italienii că ne-am prins, au plecat imediat. S-au dus în Bulgaria, a fost afacerea care l-a trimis la închisoare pe ministrul Mediului de acolo. Dar pericolul nu vine doar de la străini. Am prins un proprietar de fermă român care trimitea, printr-un tub săpat orizontal, la doi metri sub pământ, dejecțiile a 50.000 de porci, direct în Dunăre, aproape de Brăila. Ar fi trebuit filtate și tratate chimic, dar așa era mai ieftin. Făcuse chiar și o inginerie, ascunsese un mini-bazin cu lichid curat, conectat la robinet, astfel încât, atunci când luai probe, ieșeau perfect. Iar prin țeavă trimitea dejecțiile în Dunăre, ajungeau la pești, apoi pe masa oamenilor. Am mai prins un tip ce obținuse toate avizele pentru incinerarea zilnică a 37 de tone de cadavre și resturi de animale de la abatoare. De fapt, avea un cuptor cu un coș, ca la casa bunicii. Am ajuns la el după ce un om și-a aprins o țigară pe câmp și i-a explodat țigara în față, de la gazul metan eliminat de la cadavrele îngropate pe câmp. Credeți că e mult dacă spun Apocalipsă? Exagerez? Că se apropie de România razant!
– Dați-ne un motiv de speranță. În toate aceste instituții care ar trebui să ne protejeze și care sunt sufocate de corupție, se mai găsesc și „băieți buni”, patrioți, oameni care să lupte pentru o țară cu aer curat și oameni sănătoși?
– Da, da, da! Oameni dedicați, devotați sunt și în Garda de Mediu, și în alte instituții. Oameni responsabili, cărora le pasă ce rămâne în urma lor, ce țară vor lăsa copiilor. Suntem puțini, dar strângem rândurile și rezistăm cum putem. Suntem ca la Termopile.
Preluare: Formula AS / Autor: Iulian Ignat
Și justiția trăiește în altă lume, hoți și trădători zburda liniștiți prin România.