Spre finalul anilor ’80, la un festival cultural, cu mulți spectatori (inclusiv tineri), care nu aveau altă variantă de socializare. Se stinge lumina, se trage cortina și apare un tânăr recitator. Cu voce hotărâtă și cu gesturi largi începe: „Partidul minte”.
Toată lumea îngheță pe scaune, directorul festivalului se și vedea târât în beciurile Securității, colegii tânărului se gândeau pe care ușă să fugă mai repede, profesorii acestuia se închipuiau pe la școli din vârful muntelui, scoțând apa din fântână cu ciutura, iar secretarul de partid simțea cum i se taie piciorele. Dar recitatorul continuă calm: „Partidul – minte înțeleaptă”. Un oftat colectiv de ușurare se aude din toate piepturile și sala începe să aplaude frenetic. Cenzorii nu au știut niciodată să reacționeze la asemenea sfidări spontane, așa că se uită preocupați la propriile unghii.
Senzația aceea stranie, de complicitate generală împotriva regimului, o retrăiesc și astăzi, de câte ori mă uit la televizor sau citesc ziarul. Numai că ritualul de astăzi este pe dos. Întâi aflăm că „partidul e o minte înțeleaptă” și abia apoi suntem lăsați să se înțeleagă că „partidul minte”. Esența este, însă, aceeași: nimeni nu crede o iotă din discursul oficial.
Bunăoară, după ce începem orice ziar sau emisiune TV cu lauda marilor succese repurtate de România în „direcția de creștere economică și de dezvoltare” pe care se află angajată cu hotărâre de către campionul pro-europenismului, baronul Klaus (neapărat von) Iohannis, după ce aflăm ce lovituri năpraznice a mai dat statul român mafioților și corupților de prin țară, puținii dintre noi care au curiozitatea de a citi și alte sondaje, în afară de cele despre câte voturi vor lua partidele din „rotativă”, iată ce descoperă: 8 din 10 români cred, de fapt, că țara merge într-o direcție greșită. Mai mulți ca niciodată.
Cu alte cuvinte, tot românul știe că „partidul minte”. Mă rog, în afara celor cu carnet de partid, cei pentru care țara chiar merge într-o direcție bună.
Dacă cineva se întreabă de ce, totuși, unu din opt români se încăpățânează să creadă că țara noastră e pe calea cea bună, răspunsul e cât se poate de simplu: cei 12,5% nu sunt ei așa naivi, ei chiar stau bine-mersi. Stau în posturi bugetare călduțe și câștigă mai mult cu 45% decât sărmanii 80% pentru care lucrurile merg prost. Și aflăm acest lucru chiar de la fostul ministru al Economiei Claudiu Năsui, că, deh, așa sunt foștii, dau din casă doar după ce pleacă din sânul călduț al puterii:
Ei, asta e, bine că știm și noi, contribuabilii, pentru cine se fac bugetele prin țara noastră…
Tot în spirit triumfalist, desprins din atmosfera anilor ’80, se prezintă și mândra realizare pe care și-o atribuie cel mai comic premier pe care l-am avut vreodată, Florin Vasilică Cîțu, cum că România a marcat cea mai mare creștere economică din Uniunea Europeană sub înțeleapta sa guvernare: 8% creștere în trimestrul III din 2021 față de trimestrul similar din 2020. Un fel de Ali comicul (ministrul propagandei al lui Saddam Hussein, cel care vorbea despre victoria armatei irakiene printre tancurile americane care ocupau Bagdadul) acest Cîțu.
În aceeași zi și din același comunicat Eurostat aflam, de fapt, că România este penultima din UE la creștere economică în trimestrul III din 2021 față de precedentul trimestru (II din 2021), ceea ce chiar indică o senzație de „s-a cam golit rezervorul cu benzină și ne așteptăm să o luăm încet la vale”.
Cu doar +0,3% creștere trimestrul III față de trimestrul II, România stă mai bine doar decât Lituania și la fel de prost ca Letonia. Ungaria are +0,7%, Polonia are +2,1%, iar media UE este de +2,1%.
Cam la fel pare situația și cu asigurările ministrului Energiei cum că putem să stăm liniștiți la iarnă, facturile la gaze și electricitate vor fi mici-mici, să te uiți cu microscopul la ele, cam la fel de mici ca anul trecut pe vremea asta. Acum, fie nu știe, fie nu spune ministrul Energiei, dar românul deja plătește cel mai scump curent electric din Europa, raportat la puterea sa de cumpărare. Ce să-i faci, Eurostat publică tot, parcă în ciuda regimului Iohannis, care face totul pentru a ascunde datele din economia noastră.
V-ați întrebat vreodată de ce România este singura țară din UE care nu publică niciodată prețurile medii lunare la energie electrică și la gaze naturale? Iată și de ce: pentru noi, românii, factura de electricitate este cea mai împovărătoare din Europa, căci noi plătim cel mai scump kilowatt-oră din Uniune, raportat la puterea de cumpărare. Cam cu 50% mai mult decât media UE sau decât Germania.
Tot e bine, căci firmele românești plătesc un preț dublu față de cel mediu din UE pentru energia electrică consumată. Evident, tot raportat la puterea de cumpărare.
O altă dovadă de înțelepciune a guvernanților, care îi face pe români „încrezători”, este modul genial în care gestionează regimul de la București resursa de gaze din Marea Neagră. Delicioasă povestea, spectaculoasă.
Iat-o spusă pe scurt: În luna noiembrie 2000, Guvernul Mugur Isărescu emite Hotărârea de Guvern nr. 1.233 prin care perimetrul denumit atunci XIX Neptun (mai este denumit și Neptun II sau Neptun Deeep) era concesionat pentru 30 de ani către două companii: compania de stat Petrom și compania franțuzească Elf Aquitaine. Oare se va găsi vreodată vreun procuror să-l întrebe pe vinificatorul din Drăgășani cum a primit firma franțuzească Elf Aquitaine jumătate din zăcământul Neptun Deep, adică o suprafață de 7.500 de kilometri pătrați cu adâncimi de apă cuprinse între 100 și 1.700 de metri? În baza a ce?
Oricum, povestea devine și mai interesantă: la privatizarea Petrom în 2004, austriecii de la OMV, care nu mai văzuseră vreo mare de la amiralul Horthy încoace, primesc plocon și perimetrul marin plin de gaze. Perimetru cu care nu știau ce să facă, pentru că ei nu extrăseseră niciodată vreo moleculă de gaz din vreo mare de pe această planetă. Noroc că în 2008, Exxon cumpără de la francezii de la Elf Aquitaine (acum rebotezați Total) dreptul de concesiune pe 50% din platforma continentală Neptun Deep și devin asociați ai OMV în această zonă.
Cât or fi dat americanii pe acestă concesiune, rămâne un mare mister. Cert este că abia anul viitor statul român, prin Romgaz, va cumpăra înapoi jumătate din zăcământul dat gratis către OMV și aliații francezi, la prețul de 1,06 miliarde de dolari (care mai poate fi „ajustat” pozitiv cu cel mult 10 milioane dolari).
Ei, dar să ne aducem aminte dictonul latinesc: „finis coronat opus” (sfârșitul încununează opera)! După ce a plătit peste 1 miliard de dolari pentru jumătate dintr-un zăcământ cedat gratis cu 20 de ani în urmă, ce credeți că mai face statul român? Păi renunță la administrarea acestui zăcământ în favoarea … OMV. Deși Romgaz are aceeași participație, deci și aceleași drepturi, precum OMV, guvernele înscăunate de baronul de la Sibiu cedează dreptul de administrare către austrieci. Care austrieci nu au văzut decât în filme exploatări de hidrocarburi de pe fundul mării, în vreme ce românii fac asta de 50 de ani.
Și asta, ne spune purtidul, este o probă de „bună guvernare”! Ce să mai zici decât „Partidul minte. Partidul – minte …”
Preluare: gandul.ro / Autor: Petrișor Peiu
Petrișor Gabriel Peiu este doctor al Universității Politehnica din București (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) și al premierului Adrian Năstase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) și vicepreședinte al Agenției pentru Investiții Străine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundației Universitare a Mării Negre (FUMN).
Citește și:
La București un singur om decide ce se va întâmpla cu cea mai mare bogăție pe care România a avut-o vreodată, o bogăție de peste 20 miliarde dolari, posibil peste 40 miliarde dolari. În platoul continental al Mării Negre s-au descoperit rezerve de gaz de o mărime între 100 și 200 miliarde mc. Prețul mediu european al gazului natural pentru anul 2018 este anunțat de Gazprom (cel mai mare furnizor european) a fi 230 dolari SUA/1000 mc, adică 230 milioane USD/1 miliard mc (Citește mai departe…)
Oare când o să-i sature Dumnezeu pe ăștia? Sunt ca și țânțarii, unul mai flămând ca altul.