Securitatea – păcatul originar al democraţiei din România. De la Iliescu la Iohannis, nimeni n-a ştiu prea bine cine pe cine slujeşte, ea pe ei, sau ei pe ea

Discutînd cu Ludovic Orban la o oră-două, după Congres, aşezaţi pe o bancă la intrarea uneia din porţile de acces pe care se revărsau din clădirea Romexpo şiruri tot mai rare de delegaţi cu privirea aţintită în pămînt cînd îşi vedeau fostul şef, acesta mi-a spus că ştia că nu are sorţi de izbîndă, dar totuşi mai spera într-o minune: împotriva lui se coalizaseră toate „serviciile”, la ordinul lui Iohannis.

„Poate mai puţin spionajul militar”, a adăugat el. Care, cum ştim, are altă treabă – să asigure echipamentul de schi al preşedintelui. Este cel mai recent exemplu că democraţia din România are un păcat originar: Securitatea.

Nu e o teorie a conspiraţiei, ci o realitate pe care încerc să o demonstrez în continuare.

Securitatea, prima instituţie desfiinţată după Revoluţie şi singura supravieţuitoare

Din ianuarie 1990, fosta poliţie politică a regimului Ceauşescu a fost chemată în ajutor de „democraţia originală” a lui Ion Iliescu, care, din dispoziţiile lui Gorbaciov, încerca să mai salveze ce se putea salva din fostul regim, sub asaltul partidelor istorice renăscute şi a unei străzi care se încrîncena împotriva comunismului. Şi, paradoxal, din comunism, în afara oamenilor care l-au slujit şi au rămas prin diferite funcţii în continuare, nu s-a salvat mare lucru. În afara Securităţii. Care a supravieţuit tuturor guvernelor şi preşedinţilor şi nu numai că a supravieţuit, dar a impregnat cu spiritul ei întreaga societate românească.

Securitatea a devenit, mai întîi, indispensabilă în păstrarea puterii. Iar mai apoi a ajuns şi este (prin moştenitorii ei) cea care o distribuie. „Diriguitor din umbră” al tuturor afacerilor (iar cele politice primează). Astfel, se poate spune, paradoxal, că principalul cîştigător de pe urma Revoluţiei a fost Securitatea şi urmaşii ei, tinerii „nepoţi” ai diferitelor cadre de încredere, pe care i-au croit după chipul şi asemănarea lor căpitanii, maiorii şi coloneii Securităţii, ajunşi în funcţii în noile servicii secrete, pe locurile lăsate libere de generalii lui Ceauşescu. Nici aceştia din urmă, de la Iulian Vlad la şeful lui de cabinet, Aurel Rogojanu, de la Neagu Cosma la colonelul Gheorghe Raţiu, „gestionarul” jumătăţii de milion de informatori recrutaţi de Securitate, n-au ajuns nişte perdanţi. Au devenit pensionari respectabili, cu pensii uriaşe şi intangibile, autori de cărţi de memorii, din care frica băgată-n români a dispărut, lăsînd loc acţiunilor lor de apărare a patriei, cu „P” mare. Şi mai mult, ei înşişi şi alţii ca ei au devenit nişte „guru” ai „sistemului de apărare a securităţii naţionale” şi chiar ai politicienilor, sau la nivelul cel mai de jos, profesori de diverse „strategii” şi „intelligence”, cum s-a numit mai nou fosta Securitate, pe la diferite facultăţi. Ori s-au transformat în notari, consultanţi juridici pe la „multinaţionale” sau, la nivelul cel mai de mai jos, patroni sau consilieri la servicii private de protecţie şi pază. Toţi, uniţi de vechea frăţie de arme.

Această „armată din umbră”, transformată în „braţul de protecţie” a regimului Iliescu, care a funcţionat în acţiunea de devalizare a avuţiei naţionale a României în anii ’90 ca o mafie perfect organizată, i-au format, aidoma lor şi i-au propulsat în aparat pe copiii lor şi ai rudelor, de la cei mai descuiaţi puţintel şi pînă la nepoţii împiedicaţi de la ţară, vînzători en gros de varză (cum era, de pildă, Florian Coldea), ca să le ia locul, cînd ei nu vor mai fi.

Şi „lupii tineri” din generaţia Coldea s-au dovedit mai periculoşi decît predecesorii: învăţaţi să exploateze binefacerile democraţiei, „securismul” lor n-a mai avut oprelişti. DNA-ul, „braţul înarmat” al Noii Securităţi şi victima lor, propriul creator: Băsescu. În această „preluare ostilă” a României în puterea lor ocultă şi fără margini n-a mai fost nevoie de represiune, iar atunci cînd a simţit nevoia ei, Noua Securitate a recurs la „braţul înarmat” al DNA-ului – ceea ce i-au făcut zilele trecute la Argeş lui Adrian Miuţescu, liberalul trecut cu tot cu filială de partea lui Ludovic Orban, chiar în ziua în care a făcut anunţul acestei dezertări din tabăra liberal-cîţisto-iohannistă este relevant, nu numai pentru forţa lor, cît pentru faptul că nu-i mai deranjează să-şi arate făţiş puterea. Aşa au procedat preponderent, în vremea „binomului” Kovesi-Coldea, în anii lui Băsescu. Ani în care, pentru că eram incomod, am fost chemat şi eu, să dau cu subsemnatul la DNA. Care era vina mea, singura pe care mi-au găsit-o? Locuiam în Bucureşi „F.F.L.”, cum m-au pus să declar şi să semnez, dar nu am vrut. Era vechea formulă, din vremea ceauşismului, de incriminare a celor care veneau şi lucrau în Capitală, fără buletin de Bucureşti sau mutaţie. Adică, precum eram şi eu în faţa subalternilor lui Kovesi, „fără forme legale”. Şcoliţi în cel mai înalt grad în domeniu, subalternii generalului Vasile Gheorghe, anchetatori ai Securităţii, deveniseră în anii ’80 experţi în fabricarea de condamări pentru infracţiuni de drept comun, a celor care comiteau delictul de a emite opinii separate faţă de ale regimului. Regimul n-avea nevoie de dizidenţi, ci aceştia trebuiau transformaţi în infractori. E exact cum a procedat şi Traian Băsescu, şcolit în năravurile Securităţii, sub sloganul ”luptei anticorupţie”. Anchetatorii Securităţii au făcut, prin „protocoale”, o adevărată şcoală cu cei ai DNA-ului.

Cine erau ei? De pildă, colonelul SRI Vasile Hodiş, pînă la începutul anilor ‘2000 a fost şeful Oficiului Juridic al Serviciului Român de Informaţii. Pensionat din SRI, a fost uns şef, pe la Direcţia Generală a Vămilor. Înainte de 1989, a fost anchetatorul inginerului Gheorghe Ursu, ucis în bătaie în 1985 în arestul Securităţii din Calea Rahovei. Faptă pentru care a fost anchetat abia cînd ea s-a prescris. Atotputernici şi omniprezenţi, specialişti în „control” şi „influenţare pozitivă” prin infiltrare informativă şi şantaj, securiştii au deţinut şi deţin controlul, ei înşişi, ori prin demnii lor urmaşi din „generaţia căpitanilor” de la 1989 şi cea a „nepoţilor” şcoliţi de ei. Totul se transmite din generaţie în generaţie, precum pe vremuri transhumanţa la autorul/autorii anonimi ai «Mioriţei». Numai că s-a întîmplat adesea ca „nepoţii” de la ţară să-şi depăşească mentorii din Securitate, în tendinţa lor de a controla şi influenţa tot, de la politică la piaţa de capital, de la numirea unui şef de agenţie guvernamentală, pînă la controlarea afacerilor cu dezinfectanţi. Şi reuşesc să o facă. Ce să mai vorbim de marile investiţii, „dirijate strategic”, de autostrăzi, sau exploatări de resurse, de la gaze la lemnul din pădurile defrişate ale patriei? Sînt implicaţi peste tot, mai ales după ce Năstase, în încercarea de a-i mitui, le-a dat dreptul să-şi facă, din 2002, sub pretextul „luptei antiteroriste” şi firme sub acoperire, de care numai ei ştiu. Nici lui Năstase nu i-a folosit la nimic: l-au vîndut lui Băsescu, noul garant al puterii lor fără margini. Dar, în acest timp, şi şefii statului au senzaţia că ei sînt cei care-i folosesc, cînd de fapt se întîmplă exact pe dos. Băsescu s-a trezit numai cînd fratele lui a fost arestat şi a aflat că dosarul «Petrov» a ajuns la CNSAS, numai pentru că-i umilise, „condamînd comunismul” fără comunişti şi Securitatea fără securişti, numai ca să facă pe placul „intelighenţiei”. Acum, am văzut cu toţii şi nu uităm ce costum de schi purta Iohannis iarna trecută, cine i l-a cumpărat şi din ce bani. Cît de scump îl va plăti şi el, căci va veni vremea să-l plătească, pentru că Securitatea nu uită şi nu iartă şi nu urăşte mai tare pe pămînt decît pe cei în faţa cărora trebuie să bată din călcîie şi să strige „Să trăiţi!”, asta vom vedea – şi nu foarte tîrziu, poate chiar în mai puţin de trei ani. Politicienii noştri, începînd cu şefii statului, n-au învăţat nimic din cuvintele lui Nicoale Ceauşescu, rostite cîndva într-o zi de primăvară a anului 1968: „Securitatea e un cal nărăvaş pe care nimeni n-a reuşit să-l călărească!”.

Autor: Marius Oprea