Marea Unire din 1918 a fost rezultatul unei lupte seculare care încununează victoria strălucită a mișcării naționale a românilor de o parte și de alta a Carpaților. Marele reprezentant al unității neamului, cum sublinia N. Iorga, a fost ciobanul, „…ce prin veacuri își mâna turma în toate părțile, răspândind aceeași poezie, muzică și suflet românesc, iar școala a pregătit conștiințele românilor”. 1 Decembrie 1918, acea zi binecuvântată de Dumnezeu, s-a plătit cu sute de mii de jertfe pentru desăvârșirea idealului național. Barbu Ștefănescu Delavrancea evidenția în 1916 că „noi nu ne croim o nouă patrie, ci ne întregim”.
Prof. dr. Nicolae Ionescu
În iarna aspră a anului 1917-1918, micul oraș Vaslui trecea printr-o situație dificilă, odată cu valurile de refugiați și răniți care se revărsau din zona Bârladului și Crasnei. Pe toate străzile prost luminate, era o frământare de nedescris: refugiați în căutare de adăpost, vehicule de tot felul într-o continuă mișcare, ostași răniți care veneau de pe front și unități compacte pregătite de marș. În nicio locuință a orașului, de la centru până la periferii, nu se mai găsea niciun loc pentru adăpost. În aceste condiții, marele muzician George Enescu mărturisea „Nu mi-am servit patria decât cu armele mele: pana, vioara și bagheta”, hotărând să străbat cât mai multe orașe pentru a strânge sumele necesare orfanilor și răniților. Venind la Vaslui, în urma concertului dat la Teatrul Județean, s-a strâns suma de 30.000 de lei, sumă depusă de Alexandru Mavrodi, directorul general al teatrelor, în contul Societății de Ajutor al Orfanilor și Invalizilor.
În memorabilele bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz oștenii regimentelor vasluiene alături de întreaga armată românească, s-au acoperit de glorie nemuritoare. În cartea de aur a neamului se înscrie la loc de cinste numele căpitanului bârlădean Grigore Ignat, care cu compania sa de mitraliere și-a sacrificat viața pentru apărarea gloriei străbune. Victoriile strălucite din vara anului 1917 au împiedicat ocuparea întregii țări și au pregătit Marea Unire de la 1918.
„Astăzi idealul nostru național se împlinește sub ochii noștri”
Așa se scria în ziarul «Tribuna Tutovei», ce în acele timpuri apărea la Bârlad. Fusese adăugată și fraza următoare: „Dorobanții noștri au pășit pe pământul sfânt al lui Ștefan cel Mare și Mihai. După suferințele de veacuri, visul întregirii românilor se împlinește prin jertfa eroilor noștri”. Peste o sută de mii de români veniți din toate zonele Ardealului la Alba-Iulia cu trenul, căruțe, călări, îmbrăcați în haine de sărbătoare și cu steaguri tricolore au votat la ceasurile amiezii din 1 Decembrie, Unirea cu Regatul român în acea Mecca a românismului. Peste conjuncturi externe complexe și calcule politicianiste, actul istoric din acea zi apare ca o împlinire supremă al unui deziderat de veacuri, fiind fapta istorică a întregii națiuni române și nu opera unui om politic, partid sau guvern. Lecția lui 1 Decembrie 1918 o constituie solidaritatea națională. La 14 decembrie 1918, delegația de ardeleni venită la București să prezinte hotărârea de unire regelui Ferdinand, primul ministru de atunci, Ionel Brătianu, prezent la aceste manifestări sublinia: „Vă așteptăm de o mie de ani și ați venit să nu ne mai despărțim niciodată. Bucuria noastră nu este numai a unei generații. Ea este sfânta bucurie a întregului popor român”. În august 1919, cu ocazia primei vizite în Transilvania a aceluiași prim-ministru, Iuliu Maniu (președintele Consiliului Dirigent) întâmpinându-l la Sibiu își exprima cu sinceritate sentimentele de recunoștință ale Ardealului asupra faptului că Vechiul Regat a fost la înălțimea chemării sale, iar Ionel Brătianu îi răspundea că Transilvania era „sâmburele tare al României Mari”.
Sărbătorile naționale, reflectate pe plan local
În Vechiul Regat sărbătoarea națională era fixată la 10 mai în amintirea zilei când Principele Carol, viitorul rege Carol I al Romaniei, a sosit pe pământ românesc. Nu era singura sărbătoare oficială, dintre cele laice, pentru că existau și altele, mai vechi ca 24 ianuarie sau mai noi, apărute odată cu România modernă care tocmai se năștea și se dezvolta. Toate aceste sărbători oficiale erau marcate prin slujbe religioase, semn că primul gând era îndreptat către Dumnezeu, cu mulțumire și rugă pentru cei care nu mai erau. Abia apoi veneau gesturile oamenilor politici, defilările și alte momente festive. La asemenea evenimente solemne erau invitate oficialitățile locale, personalități ale orașului și mai ales tinerii din școli, cu scopul declarat de a le insufla sentimente patriotice văzând direct oameni care au făcut istorie. Primăriile și consiliile comunale organizau ceremonia oficială, iar diverse asociații, fundații asigurau partea de spectacol și distracție care predomina în cele două-trei zile de sărbătoare. Faptul că în această zi a țării era primăvară, ba mai mult, în luna florilor, sporea sentimentul de sărbătoare, înlesnind participarea oamenilor într-o proporție semnificativă, încât totul se transforma într-o mare petrecere populară.
Dimineața, începea defilarea regimentelor din oraș, în uniforme de sărbătoare, prin fața tribunelor, în decorul festiv, în preajma reperelor istoriei glorioase a înaintașilor. Partea oficială a manifestării cuprindea, desigur, cuvântări ale personalităților marcante din oraș, dar succesul era asigurat în principal de măiestria și strălucirea armatei, greul ducându-l fanfarele, căci muzica militară răsuna peste tot, cum era la Vaslui cea a Regimentului 7 Rahova «Mareșal Constantin Prezan». Dimensiunile acestor manifestații îngăduiau prezența masivă a vasluienilor la plimbare, la picnic, șezători sau la alte feluri de spectacole desfășurate în locul predilect de petrecere, al acestora, Grădina Publică Copou. Când a fost înlăturată monarhia, în 1947, a căzut și 10 mai din calendarul zilelor de sărbătoare ale românilor. Noul regim, comunist, își căuta și își fabrica alte legitimări politice și ideologice. O găsește în 23 august 1944, dată care este smulsă din contextul istoric real și propulsată în deschizătoare de zări comuniste. An de an, semnificația acestei zile a fost tot mai încărcată și mai fastuoasă, ca să legitimeze un prezent ce, neputându-se propulsa în viitor, căuta s-o facă în trecut. În mintea oamenilor a rămas amintirea unor „mobilizări exemplare” sau a unui festivism desuet, caracteristic regimurilor totalitare, care a murit odată cu Gh. Gheorghiu-Dej și mai ales cu N. Ceaușescu. Fosta Mare Zi Națională, cea mai mare sărbătoare comunistă, a rămas doar amintire și mai trăiește doar din mirosul de mici, alături de un 1 Mai muncitoresc. A căzut comunismul, a căzut și 23 august.
Revoluția post-decembristă nu a mai adus ca simbol 10 mai întrucât conotațiile cu monarhia erau evidente. S-a recurs la un alt eveniment major, și anume la 1 Decembrie. Toți oamenii politici au acceptat acest reper ca o necesitate, indiferent de curentele politice. E un moment fundamental în drumul României spre modernitate, într-o societate care se revendică mai puțin din simboluri și este preocupată mai mult de un prezent într-o tranziție continuă. E și un alt început, într-o istorie încărcată de începuturi, în care, mereu și mereu, lucrurile se iau de la capăt. Relativismul nu este al istoricului, ci al vieții istorice a popoarelor. Realizarea României întregite a reprezentat și pentru vasluieni, indiferent de orientarea politică, de statutul social și intelectual, un ideal și un deziderat național la care au contribuit și ei. Membri ai unei comunități naționale marcată de destinul românilor aflați sub dominație străină și de sacrificiile participării României la primul război mondial – Marea Unire – a pătruns în mentalul colectiv ca un eveniment ce marchează destinele unei națiuni.
Imediat ce s-a aflat de rezoluția Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, corelată cu intrarea regelui Ferdinand și a autorităților românești în București, pe 2 decembrie 1918 s-a inițiat o manifestație organizată de Liga Culturală și Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române – secțiile din Bârlad și Vaslui. La manifestările din Bârlad au participat mii de localnici, care au parcurs străzile Regală (actuală Republicii ), Epureanu și Dobranici, oprindu-se lângă Podul Roșu, unde au luat cuvântul mai mulți reprezentanți ai Ligii Culturale, politicieni locali, reprezentanți ai autorităților și în entuziasmul existent mulțimea adunată s-a prins într-o horă românească. Sărbătorirea Marii Uniri a continuat în aceași zi, după ora 15, până seara, printr-o festivitate organizată la Cafeneua Manzavinatos, reunind în același loc persoane din diferite categorii sociale și orientări politice. La Vaslui manifestările au avut loc pe străzile Ștefan cel Mare și Mihail Kogălniceanu, cele mai importante din acest târgușor provincial.
Presa locală și modul de reflectare a spiritului național
Nici ziarelor nu le era indiferentă soarta românilor din provinciile aflate sub ocupație, problema națională fiind prezentă în multe din ziarele locale. Desigur, mai importante erau cele din Bârlad, fiind un oraș cu o tradiție culturală mai mare decât Vasluiul. De aceea, ne vom opri asupra câtorva ziare din această urbe. Astfel, în «Semănătorul», cel mai vechi ziar bârlădean, în 1871, într-un emoționant articol, se scria: „Colo peste Carpați trei milioane de români sunt amenințați din moment în moment de a fi despuiați de limba lor natală, de legea lor străbună”. Ioan Popescu (originar din Transilvania care a înființat școala Normală din oraș), ca și alți dascăli bârlădeni, își exprima crezul politic în același ziar în direcția idealului național, dorit de toți românii: „România să devină unită cu toate părțile ei, cultă și civilizată de la o margine la alta, mare, tare, fericită, spre a recupera cu o oră mai devreme, cuvenitul ei loc între națiunile valoroase ale Europei”.
Deși în Bucovina procesul de deznaționalizare forțată era mai puțin intens ca în Transilvania, s-a militat pentru întărirea școlii și a bisericii române. O manifestare înaltă a dorinței de unitate a tuturor românilor, au fost marile serbări naționale, dintre care amintim pe cea de la Putna din august 1871, la care au participat 3.000 de patrioți veniți din toate provinciile românești. La mormântul lui Ștefan cel Mare și-au exprimat credința și voința de a-și făuri un viitor comun. Consiliul comunal Bârlad a trimis suma de 500 de lei în ajutorul Comitetului serbării de la Putna, delegând și un membru al Consiliului la această serbare din 15 august 1871. Ziarul «Semănătorul», informează starea de spirit a bârlădenilor din acele zile. Elevii Liceului «Gh. Roșca Codreanu» cereau oficialităților bârlădene să organizeze unele serbări în oraș „astfel cum o simțise în inimile lor românii adunați la mormântul sacru de la Putna și poate fi manifestată în sufletul bârlădenilor printr-o o serbare românească locală”. Primăria aprobă ca la Biserica «Domneasca» să se oficieze o slujbă religioasă în memoria lui Ștefan cel Mare. În numărul următor al ziarului Semănătorul, cititorii erau informați despre modul de desfășurare a serbărilor de la Putna. În problema unității naționale, și ziarul local «Paloda» făcea propagandă în vederea susținerii «Ligii culturale a românilor». Evenimentele din Transilvania, indiferent de legătura temporară cu Tripla Alianță, necunoscută de masele largi, erau mult comentate în presa locală. Astfel, în cotidianul «Paloda» din anii 1894 și 1895 regăsim mai multe articole incendiare despre procesul memorandiștilor și arestarea lui Ion Rațiu: «În temnițele ungurești», «Din Ardeal», «Rațiu arestat» etc. în anii 1879 și 1882, peste 80 de elevi ai școlii Normale au efectuat excursii în Transilvania însoțiți de directorul acesteia Ion Popescu, având ca scop formarea sentimentelor patriotice și de cunoaștere a întregului spațiu al românismului, excursii reflectate, de asemenea, în presa locală. Ziarul «Paloda» din 28 august 1898 sublinia calitățile omului inteligent, exigent, sobru, de o mare voință și conchidea că: „Ion Popescu a insuflat elevilor iubirea de patrie, iubirea de limba lor strămoșească, încrederea în puterea și vitalitatea Românilor”. Tot la Bârlad apare în 1917 un ziar intitulat «România Mare» la Tipografia C.D. Lupașcu, conținutul articolelor fiind centrate pe promovarea idealurilor naționale. Cotidianul și-a continuat apariția și după 1918, dar, fiind tipărit la București, aborda o tematică diversă.
„Cultul Eroilor” – o pledoarie pentru trecut și istorie
Cinstirea memoriei celor care și-au jertfit viața pentru România și protejarea mormintelor din țară sau străinătate sunt în obligația statului și ale fiecărui cetățean, fiind în primul rând o datorie morală și cetățenească. Dezastrul uriaș provocat de Primul Război Mondial a sensibilizat opinia publică mondială, iar comemorarea celor căzuți pe altarul Patriei (300.000 de ostași) a fost reglementată juridic. Astfel, în România, la 12 septembrie 1919 a fost înființată Societatea «Mormintele eroilor căzuți în război», sub înalta ocrotire a Reginei Maria și prezidată de Patriarhul Miron Cristea. În 1927, prin „Legea asupra regimului juridic al mormintelor de război din România”, instituția și-a schimbat denumirea în Societatea «Cultul Eroilor», iar în 1940 devenea Așezământul Național Regina Maria pentru Cultul Eroilor. Printr-o muncă tenace și entuziastă, Societatea Cultul Eroilor a reușit să amenajeze mii de cimitire și monumente în majoritatea localităților din țară.
În 1948, organizația a fost desființată, cultul eroilor rezumându-se la eroii sovietici și luptătorii antifasciști. Până și Mormântul Eroului Necunoscut a fost strămutat, în 1959, din Parcul Carol (sub comuniști, Parcul Libertății) la Mărășești. În 1975, regimul mormintelor și al operelor comemorative de război a cunoscut o nouă reglementare, rămasă valabilă până în perioada post-decembristă. Desigur, primul război mondial a dat mari eroi care s-au jertfit pentru întregirea neamului românesc. Amintim câțiva dintrei ei: Eremia Grigorescu, Ecaterian Teodoroiu, Alexandru Averescu, Ion Dragalina, David Praporgescu și, legați sufletește de Vaslui, Constantin Prezan și Ion Rășcanu.
„Cultul eroilor” și prezentul
Actuala Asociație Națională «Cultul Eroilor» este continuatoarea nobilelor tradiții de comemorare a eroilor neamului reînființată prin hotărârea judecătorească nr. 664 din 19 noiembrie 1991, sub patronajul Ministerului Apărării Naționale și al Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române cu sprijinul organelor administrației de stat centrale și locale, în colaborare cu Ministerul Educației, Ministerul de Interne, Ministerul Culturii, Asociația Națională a Veteranilor de Război, Asociația Națională a Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere etc. Amintim faptul că locuitorii orașelor vasluiene și-au respectat întotdeauna fiii, pe cei care au căzut la datorie atunci când patria le-a cerut-o, ridicând în decursul timpului mai multe monumente, unele fiind azi doar o vagă amintire. În perioada interbelică, s-a înregistrat o remarcabilă dezvoltare economică și o înflorire culturală a României întregite, depășindu-se o serie de greutăți interne și externe, care au pus în valoare cu pregnanță rosturile unui neam conștient de originea și menirea pe care o aveau de îndeplinit. Noua Românie făurită prin reunirea provinciilor, a dus la reformarea societății, la lărgirea cadrului democratic în raport cu perioada anterioară.
Marea Unire, ca eveniment istoric capital, a deschis noi perspective și pentru viața spirituală. Înlăturarea barierelor politico-naționale a permis accesul larg la valorile culturii românești; noul cadru cultural a beneficiat de contribuția neîngrădită a energiilor tuturor provinciilor. Numeroase personalități au elaborat creații originale de mare însemnătate, în diferite domenii ale științei, tehnicii și culturii, în mișcarea de idei a epocii, contribuind astfel la integrarea mai activă a spiritului românesc în cultura europeană și universală. Se răspundea unui deziderat înțeles și formulat ca atare în epocă. „…Mai ales acum după integrarea politică, toate națiunile încearcă să vadă ce vrem să fim și ce loc voim să ocupăm în cadrul istoriei universale”, preciza Simion Mehedinți la încheierea Discursului de recepție la Academia Română rostit la 6 iunie 1920.
În concluzie, să nu uităm apoi că încă din primul an, unirea tuturor românilor a fost asociată cu democrația, în înfăptuirea unui regim democratic pe toate palierele vieții publice. Se acorda, prin Rezoluția de Unire, votul egal, direct, secret pentru ambele sexe pentru toți locuitorii, indiferent de religie și limba vorbită, exprimându-se încrederea în valorile europene. Făurirea României Mari a creat cadrul național și social-economic favorabil dezvoltării statului român în perioada interbelică – una dintre cele mai prospere din existența românilor. După 1990, printr-o hotărâre a Parlamentului Român, 1 Decembrie a devenit Ziua națională a României, ca un omagiu a luptei înaintașilor pentru unitate națională.
La acest moment aniversar, nădăjduim, asemenea înaintașilor noștri, în viitorul acestei țări membre a Uniunii Europene și în puterea de a-l înfăptui într-o lume amenințată de globalizare în care nu trebuie să dispară identitatea națională. Fie ca faptele de vitejie și de viață ale plăieșilor lui Ștefan cel Mare și Sfânt din acest oraș legendar să ne încălzească inimile, să ne dea încredere în viitor, iar Unirea de la 1918 să nu fie înstrăinată. De aceea, într-o lume agitată, în criză, anapoda, Dumnezeu să binecuvânteze România!
Notă: pentru realizarea acestui material, autorul a folosit următoarele surse:
– Gh. Clapa, «Bârlădenii în războiul pentru întregirea neamului», în «Bârladul de odinioară și de astăzi», vol. I, 1980;
– Publicația bârlădeană «Semănătorul» din anii: 1870 și 1871;
– ziarul «Paloda» din 1 noiembrie 1892;
– Ion Oprea, «Mari personalități ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene, 1870-2008», Editura Pim, Iași, 2008;
– Marcel Proca, «Bârladul: oameni, case și locuri încărcate de istorie», SAI, LXXVIII, 2011.
Citește și:
1 decembrie în istoria Vasluiului
De la înființarea județului, în 1968, „Ziua Unirii Transilvaniei cu România” (cum o numeau comuniștii, pentru a nu-i supăra pe sovietici vorbind despre România Mare), a fost sărbătorită mai întâi formal, prin „expunerea tovarășului Nicolae Ceaușescu”, pentru ca apoi să fie uitată. În anii încheierii cincinalelor sau ai congreselor partidului (1984), Ziua Unirii nu era pomenită aproape deloc, „împlinirile mărețe ale partidului” eclipsând-o. Spre sfârșitul dictaturii comuniste, 1 decembrie devine din nou populară, prin organizarea de evocări și simpozioane, fiind numită din nou „Ziua Unirii” sau chiar a „realizării României Mari”. După 1990, 1 decembrie și-a câștigat locul în inima vasluienilor (Citește mai departe…)
