„Azi suntem obligați să fim mici, fiindcă nu mai avem oameni de stat și nici strategie națională”

0

Prilejuit de Ziua Națională a României, dialogul cu istoricul Ioan-Aurel Pop, președinte al Academiei Române și una dintre puținele voci limpezi și neatârnate ale prezentului nostru răscolit de incertitudini, conturează în caruselul întrebărilor și al răspunsurilor fața nesulemenită a vieții, a aspirațiilor și a neliniștilor românilor prinși în vârtejul istoriei de zi cu zi.

– Jurnalul: A mai zburat un an și iată-ne iar în zi sfântă de sărbătoare, 1 Decembrie 2021, zi în care se împlinesc 103 de ani de la Marea Unire, într-o Românie astăzi parcă fără busolă politică, fără oameni de stat, fără coerență. Cum simțiți această aniversare? Cum îi simțiți pe români? Cum vă simțiți, stimate domnule Ioan-Aurel Pop?

– Ioan-Aurel Pop: Așa cum se întâmplă de multe ori în viață, simt și bucurie, și tristețe, în același timp. Sentimentele acestea împărțite sunt un lucru firesc de când e lumea și ele au fost chiar transpuse în versuri latine de Catul, în poezia Odi et amo, adică „Te urăsc și te iubesc”. Bucuria se leagă de felul în care se cuvine să ne trăim simbolurile naționale, iar ziua de 1 Decembrie este un astfel de simbol, alături de imn, de drapel, de stemă. Aceste simboluri nu se discută cu nimeni, nici la masa tratativelor internaționale și nici la cozerii interne de cafenea. Aud și eu, în dreapta și stânga, observații (nejustificate) despre aceste simboluri, ca și cum ele s-ar putea schimba așa cum ne schimbăm cămașa. Sunt țări păstrătoare de secole ale acelorași simboluri și nu le merge rău deloc. Unele popoare și state au câte trei zile naționale, declarate și sărbătorite prin repaus de la muncă, și mai nimeni nu cârcotește în legătură cu asemenea „inflație” de sărbători. Există o măsură în lucruri (Est modus in rebus), iar la noi, la români, preaplinul istoriei a fost construcția edificiului național politic unitar. Am avut multe păcate de-a lungul timpului, ne-am rătăcit pe cale, ne-am pierdut în detalii prostești, în supuneri necesare sau inutile, ne-am risipit energiile, resursele și valorile, dar, de la o vreme, ne-am făcut, totuși, „casa noastră”, adică statul național, menit să ne ocrotească, să ne organizeze, să ne stabilizeze, să ne dea încredere și speranță. Pentru acest lucru – pe care nu toate neamurile au știut ori au putut să-l facă – se cuvine să sărbătorim, dacă nu cu gând de recunoștință față de bunici, moși și strămoși, măcar cu gând de speranță în copii, nepoți și strănepoți. Pe ei suntem obligați să nu-i lăsăm de izbeliște, să nu-i determinăm să se risipească în patru vânturi, ci să-i facem să stea în „casa noastră”.

– Bine ar fi să reușim…

– Tristețea vine din cele pe care le sugerați în întrebare: sentimentul că trăim într-o Românie fără busolă, fără oameni de stat, fără coerență. Cei mai mulți români sunt triști, dar asta nu reprezintă un fapt iremediabil. Mult mai grav este altceva: cei mai mulți români nu mai au încredere în instituții, în autorități, în oamenii politici, în binele public. Nu mai au nici măcar aspirația spre bine, pentru că le-a murit speranța în viața demnă a acestui popor și a statului nostru. Din această cauză, ca om și ca român, mă simt mai răvășit ca niciodată. Am trăit primii 34 de ani din viață sub comunism – motiv pentru care sunt acuzat câteodată din principiu, ca și cum aș fi avut puterea să-mi aleg singur momentul nașterii -, m-am simțit adesea umilit de întunericul dictaturii și al casei, de goana după „pâinea noastră cea de toate zilele”, de starea de închisoare în care trăiam. Dar am păstrat mereu speranța și, până la urmă, am ieșit la mal. Acum, după mai bine de trei decenii de la izbăvirea din 1989 (poate și din pricina molimei acesteia), speranța moare încet, ceea ce poate să însemne moartea lentă a acestui popor. Altminteri, de 1 Decembrie, avem datoria – chiar „datoria vieții noastre”, cum ar fi spus Vasile Pârvan – să ne bucurăm. Ca istoric, nu mi-am pierdut speranța, fiindcă am văzut cu ochii minții atâtea nenorociri în prezentul oamenilor care au trăit în trecut, atâtea catastrofe și cataclisme, încât ceea ce experimentăm noi acum nu-mi mai pare ireparabil.

– Rămânând în prezent, dar cu fața spre trecut, spre istorie, ce conotații are această zi, 1 Decembrie? Apoi, ce (mai) reprezintă ea pentru românii de astăzi (au mai rămas doar 15 milioane în țară!)? Conștientizează tinerii importanța copleșitoare a acestui fapt istoric – Unirea? Unii, alții chiar resping alegerea acestei zile ca sărbătoare națională. Nu mai pomenesc de maghiari, care o contestă considerând-o o jignire, de parcă una dintre zilele lor de sărbătoare, 15 martie, ar fi vreun prilej de bucurie pentru români.

– Pentru românii de azi, Sărbătoarea Națională de la 1 Decembrie ar trebui să fie o ceremonie frumoasă a spiritului românesc, dar, în mare măsură, nu mai este. Pe de o parte, prezentul a ajuns să fie așa de dezamăgitor (din păcate, nu numai prezentul românesc, ci și scena internațională), încât pare – cum zicea un dascăl de-al meu, trăitor al ambelor războaie mondiale – că ne-am ticăloșit cu toții. Pe de alta, am pierdut sentimentul istoriei, al duratei lungi și predomină iarăși trăirea clipei (Carpe diem!). Ultima constatare se leagă și de lipsa dascălilor dăruiți cu har. Educația înseamnă dăscălie și începe în familie și continuă în școala de toate gradele, adesea toată viața. Se zice acum, în engleză, long life learning. Primii dascăli sunt mama, tatăl, bunica, bunicul, poate și unchiul cel înțelept. De la ei vine instruirea elementară pentru viață. Urmează școala organizată de lungă durată, cu specialiști, instruiți întru toate cele ale diferitelor materii și întru ale pedagogiei. Peste toate trebuie să vină harul, dăruirea cu acea căldură umană, calitatea de apostol. Goga (hulitul de azi!) spune despre învățătoare că era „a vremii noastre dreaptă muceniță”. Azi, familia mare este destrămată, părinții – dacă se mai află împreună – sunt agitați și grăbiți, au câte două slujbe (se zice joburi!), bunicii sunt și ei preocupați de altele, sunt departe sau nu mai sunt deloc. Copiii cresc cum pot, iar în unele state nordice sunt preluați de stat, ca să îi pregătească drept roboți. Educația organizată este fără puncte de reper clare. Profesorii se fac la întâmplare, nu după vocație și pasiune. Cine să le explice copiilor, elevilor și adolescenților ce este Ziua Națională?

– Nefericită constatare…

– De aici apar și contestațiile. Ignoranța este adesea prilej de obrăznicie, de aroganță, de sfidare. Multă lume crede că la 1 Decembrie sărbătorim unirea Transilvaniei cu România, ceea ce nu este greșit, dar nici nu este complet. Prejudecata aceasta îi face pe unii români să susțină că momentul ales spre celebrarea Zilei Naționale nu este reprezentativ pentru întreg poporul nostru și pentru toată rotunjimea spațiului românesc. Dar 1 Decembrie 1918 nu marchează doar unirea de la Alba Iulia, ci un mare proces istoric, început în 1859 și terminat – din punctul de vedere intern al națiunii române – în 1918. Iar dacă ne referim doar la 1 Decembrie 1918, atunci Ziua Națională simbolizează Marea Unire, adică unirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România. La 1 Decembrie 1918 s-a încheiat un imens efort de ridicare a edificiului național statal. La 1 Decembrie 1918, trăgând linie și adunând, se vede că provinciile românești unite cu Țara reprezintă – deopotrivă ca număr al populației și suprafață – mai mult decât însuma România mică din 1914 (formată doar din Muntenia, Oltenia, Dobrogea și Moldova dintre Carpați și Prut). Cu alte cuvinte, este ca și cum România s-ar fi alăturat provinciilor istorice și nu invers.

– Interesant unghi.

– Toate popoarele au asemenea momente în istoria lor și au datoria să le conserve cu sfințenie. De altminteri, constituțiile (inclusiv Constituția României) obligă cetățenii la respect față de simbolurile naționale. Iar dacă unii cetățeni români nu simt nicio bucurie față de Ziua Națională a țării în care trăiesc este treaba lor; însă respect sunt obligați să manifeste cu toții. Altminteri, ei încalcă legea! Dar cine să mai vegheze azi, în România, la respectarea legilor și a demnității noastre? Ziua de 15 martie 1848 a fost o victorie a libertății pentru maghiari și eu le respect această bucurie. Ani de zile, ca rector al Universității «Babeș-Bolyai», le-am adresat felicitări oficiale, prin Consulatul Ungariei de la Cluj, iar colegilor unguri din România le adresez și acum, neoficial, gânduri de bine, de câte ori am ocazia. Ca istoric și ca român, nu pot să uit însă că atunci, la 15 martie 1848, s-a decis „unirea Transilvaniei cu Ungaria”, adică s-a desființat vechea autonomie a provinciei și s-a trecut cu totul peste voința românilor, majoritatea absolută a locuitorilor.

– De remarcat că poporul nostru, deși vechi de mai bine de o mie de ani, s-a unit de abia de un secol și trei ani. Ce credeți, stimate domn, mai au viață înainte națiunile-stat sau se vor topi în uniuni statale, federații continentale ori alte forme colosale de organizare? Unde se regăsește omul, individul, sufletul, în acest conglomerat uman care este astăzi lumea? Se mai regăsește?

– Este greu de spus ce va fi în viitor și nimeni nu știe asta, în afară de Dumnezeu. Faptul că ne-am creat statul național unitar devreme sau târziu nu are nicio relevanță pentru vitalitatea națiunii române. În accepțiune civică, națiunea se confundă cu statul, fapt pentru care cea mai mare organizație de state din lume se cheamă «Organizația Națiunilor Unite» și nu – cum ar fi firesc – «Organizația Statelor Unite». În accepțiune etnică, națiunea este o comunitate organică, formată în timp, nu pe baza unității politice, ci pe baza unității de limbă, de origine, de religie, de cutume etc. Popoarele din centrul și sud-estul Europei susțin această înțelegere a noțiunii de națiune. Este drept că unii analiști pretind că națiunea etnică este „inventată” de elitele intelectuale și politice în Epoca Modernă, iar alții susțin că națiunea este virtuală, că ea nu există în realitate, dar acestea sunt pure speculații.

– Evident!

– Națiunile există și sunt forțe vii ale lumii, actori ai scenei de pe această planetă, cel puțin din secolul al XIX-lea încoace. Statele naționale, adică acele state care au în centrul lor câte o națiune de bază, se manifestă, deocamdată, în toate marile procese internaționale, în ciuda statelor multinaționale și a forțelor suprastatale, destul de numeroase și de dominatoare. Personal, cred că sincopele de funcționare a Uniunii Europene provin din eroarea de a crede (din partea unor lideri de la Bruxelles și Strasbourg) că națiunile și-au trăit traiul, că ele trebuie desființate forțat, că viitorul este al omogenizării universale. Or, respingerea constituției europene, neaprobarea unor instituții comune europene, refuzul cedării de suveranitate, ieșirea Marii Britanii din UE, „rebeliunile” unor țări ca Polonia și Ungaria, creșterea procentajului euroscepticilor etc. nu sunt decât urmări ale erorilor de abordare a chestiunii naționale, erori venite din partea liderilor. Națiunile etnice (cele cu existență organică) nu sunt invențiile unor foruri umane, nu s-au născut prin decrete ale unor instanțe și nu pot fi desființate la voința cuiva. Pe de altă parte, „corectitudinea politică”, progresismul, neomarxismul, iliberalismul, anarhismul și alte aberații ale lumii contemporane nu fac decât să îngrijoreze, să tragă semnale de alarmă, să tulbure și să erodeze democrația.

– Individul, omul simplu, se mai regăsește undeva în tot acest amalgam?

– Omul obișnuit și sufletul lui curat – atât cât mai este – se pierde în acest conglomerat de rele, în această răsturnare de valori, în acest univers al mediocrităților, în terorism și în false libertăți. De aici vine și atașamentul unora față de tradiție, față de realitățile consacrate, nostalgia după tihna căminului, după marile opere ale umanității și chiar setea de națiune, de solidaritatea etnică. Numai că ironia „spiritelor subțiri”, râsul subtil sau grobian, desconsiderarea față de cei care-și iubesc țara și națiunea îi fac pe mulți dintre patrioții autentici să se închidă în sine. Lumea apare pentru mulți drept o dezlănțuire a urii, în loc să fie o armonie a iubirii.

„Fără nicio calificare, fără nicio calitate, fără nicio pregătire ajung în funcții importante și se poartă inconștient”

Ce reprezintă acum România pe harta culturală a lumii? Dar pe harta politică? În urmă cu o sută de ani chiar eram implicați în politica mare din Balcani. În prezent, părem izolați, excluși din jocurile celor puternici, tolerați, folosiți (ca tampon), direcționați, călăuziți „părintește”. Chiar nu vom reuși niciodată să fim o punte de sine stătătoare între Vest și Est? Profesorul Ioan-Aurel Pop a întâmpinat calm potopul mirărilor noastre: „Calități și posibilități ca să fim o putere regională – și mai mult de-atât – avem din belșug și am dovedit de câteva ori în istorie acest lucru. În ciuda relelor prin care trecem, suntem încă cel mai numeros popor din sud-estul Europei și avem un stat stabil sub aspect național (90% dintre locuitorii României sunt români și se simt români, dincolo de orice alte origini mai apropiate ori mai îndepărtate; în fond, ești ceea ce simți că ești, iar calitatea de român ți-o dă educația, nu sângele). Azi suntem strâmtorați întru toate și obligați să fim mici, fiindcă nu mai avem oameni de stat și nici strategie națională”. Punctul de vedere, despovărat de piruete protocolare inutile, a fost completat de Ioan-Aurel Pop:

„La noi se confundă dreptul de a fi ales în Parlament, în Guvern etc. (de la vârsta de 23 de ani în sus) cu înalta demnitate și cu extraordinara calitate de a conduce, de a guverna țara. Nu toți care au dreptul au și capacitatea să conducă. Mă îngrozesc când văd antrenați în lupta pentru putere la cel mai înalt nivel oameni fără nicio calificare, fără nicio calitate, fără nicio pregătire și care ajung în funcții importante și se poartă inconștient. Nu-i vorbă, astăzi nici liderii de pe alte meridiane nu sunt cu mult mai pregătiți pentru exercitarea puterii. Au însă alt ștaif, altă obișnuință de a se manifesta în public și știu să salveze măcar aparențele”.

„Mulți formatori de opinie din aceste țări avansate ne iau în derâdere”

În continuare, pe cale dreaptă: „Mulți formatori de opinie din aceste țări avansate ne iau în derâdere, ne dau sfaturi, ne disprețuiesc și ne nimicnicesc, acuzându-ne de rele reale și imaginare. Mai nou, sunt demonizate și ultimele instituții în care mai au încredere românii, Biserica și Academia Română, sub cuvânt că se manifestă drept conservatoare, naționaliste sau antieuropene. Iar autoritățile române suportă critica, pleacă fruntea și tac. Dar oricum am lua-o, fără oameni mari nu se poate construi o politică mare. Iar la noi, popor mic/mijlociu, efortul liderilor trebuie să fie dublu față de conducătorii popoarelor mari, cu antecedente de glorie, cu orgoliu și spirit de învingător. Am mai fost în prăpastie și ne-am ridicat, am mai fost în foc și am renăscut din cenușă. Nu aceasta este problema la scară istorică”. Atunci? „La scara timpului nostru limitat este o problemă, fiindcă noi și copiii noștri nu suntem eterni și am vrea să trăim și noi în demnitate”.

Stop superficialității și șmecheriei!

Ce ne lipsește (în afară de oameni de stat, pe-ăștia nu-i avem de mai bine de șapte decenii) pentru a ocupa un loc mai bun între popoarele lumii? „Ne lipsesc multe, de la respectul pentru lege, pentru ordine și disciplină, până la setea de învățătură, până la încrederea în forța culturii și a educației”, a venit răspunsul distinsului istoric Ioan-Aurel Pop. În loc de concluzie: „Ne-am obișnuit prea mult cu descurcăreala, cu ideea de facilitate, cu fușeritul, cu șmecheritul etc. Într-o țară în care parlamentarii – în areopagul puterii lor sau la televiziune și pe Facebook – vorbesc pe față de furăciuni, în care se acuză reciproc de corupție, în care ideea de echitate este luată în derâdere, în care respectul pentru autoritatea profesională, pentru creația culturală, pentru virtuțile morale s-a evaporat, nu avem a ne aștepta la minuni și nici măcar la normalitate. Guvernanții buni și responsabili ar avea obligația să restabilească încrederea poporului în instituțiile statului. Dar ca să se întâmple acest lucru, aleșii ar trebui să fie cei mai buni dintre români”.

Ziua demiurgilor în slujba binelui

Care a fost cea mai frumoasă zi a românilor pe care a trăit-o Ioan-Aurel Pop? Președintele Academiei Române are din nou cuvântul: „Viața unui om este o picătură într-un ocean. Totuși, eu am avut onoarea și șansa să petrec în mijlocul mulțimii căderea regimului lui Ceaușescu, în 21-22 decembrie 1989 și așa ceva nu se uită”. Ce-a simțit atunci dascălul de istorie? „Ziua de 22 decembrie a fost frumoasă, chiar sublimă, fiindcă am trăit sentimentul plenar că, prin căderea dictatorului, schimbăm lumea românească, că ieșim la liman, că reintrăm în lumea civilizată. Comunismul dura de peste patru decenii, iar unii credeau că nu se va termina niciodată, că vom trăi în frig, în întuneric, în lipsuri materiale, blocați într-o imensă închisoare care era totuna cu România. Atunci, în decembrie 1989, oamenii de pe străzi au avut sentimentul că fac o revoluție, adică o schimbare fundamentală de regim politic”. Și? Au fost înșelați românii în așteptările lor? „Că până la urmă nu a fost chiar așa, că au existat anumiți păpușari care au tras sforile, că au fost atâția morți nevinovați, că au fost profitori nerușinați, cu certificate false de revoluționari, că au venit atâtea dezamăgiri etc., nu mai este important din perspectiva zilei despre care vă vorbeam. Ziua aceea a fost superbă, pentru că ne-a dat sentimentul de demiurgi ai binelui”.

Preluare: jurnalul.ro / Autor: Florian Saiu

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.