Nimic din ceea ce Imperiul Roman reprezentase odinioară nu parea să mai reziste în fața implacabilelor schimbări ale istoriei. Incapabil să prevadă și să facă față primejdiilor ce îl amenințau, fostul colos se scinda în anul 395, plecându-și capul în fața nțiilor migratoare ce îi rupeau, bucată cu bucată, provinciile care, până nu demult, i se supuneau temătoare. Pe fondul agoniei Romei, un ultim mare general avea să se ridice dintre ruinele imperiului pentru a reinvia gloria pierdută a împăraților care, demult, remodelau harta lumii.
Vestea marii migrații a goților de la nordul Dunării în teritoriile Imperiului Roman din anul 376, trebuie să fi constituit un șoc pentru împăratul Valens și pentru autoritățile imperiale. Roma nu se mai confrunta cu o armată în sensul clasic, ci cu o întreagă națiune, numărând peste 100.000 de suflete, care cerea dreptul de a se așeza între granițele imperiului. Aroganța autorităților romane, dată de memoria unui trecut glorios, nu pălise, însă, în ciuda slăbiciunii evidente a fostului colos militar și administrativ. Într-o decizie ce trăda lipsa de viziune și de înțelegere a noilor realități istorice, Valens refuză cererile goților și renunță la un potențial aliat în fața unei amenințări cu mult mai mari și mai grele decât își putea imagina cineva, invazia hunilor.
Mai mult, împăratul roman pornea războiul împotriva familiilor de goți, în 378, eșuând, însă, lamentabil în fața puternicei cavalerii a acestora. Demodatul soldat roman nu mai putea face față noilor tendințe militare, iar Valens, împreună cu cea mai mare parte a soldaților săi, era masacrat lângă zidurile de la Adrianopol.
Era, probabil, un ultim semnal de alarmă, pentru că ceea ce era mai rău pentru Imperiul Roman și goți, deopotrivă cu mai toate națiile europene, de abia urma să vină. Sălbaticele hoarde de huni devastaseră o mare parte a Asiei, și acum își îndreptau atenția către bogatele provincii ale celor, de acum, două Imperii Romane. Armatele Europei cădeau rând pe rând în fața războinicilor veniți din stepele asiatice și nimeni nu părea să poată opri în vreun fel incursiunile lor nimicitoare. Era momentul în care, pe scena istoriei, apărea un ultim mare general roman, un general al cărui nume avea să se regăsească, în scurt timp, alături de cele ale marilor strategi ai omenirii, nimeni altul decat Flavius Aetius.
Supraviețuitorul
Flavius Aetius se năștea în anul 396, în Moesia, în puternica cetate de la Durostorum (Silistra de astăzi), într-o familie de nobili cu puternice valențe războinice. Tatăl sau, Flavius Gaudentius, ocupa poziția de Magister Equitum (Comandant Suprem al Cavaleriei) și, conform istoricului Iordanes, ar fi fost de origine gotică. Cei mai mulți istorici consideră, însă, că Flavius Gaudentius provenea din rândul populației daco-romane, așa cum, de altfel, avea să fie și fiul său, provenit din căsătoria cu Aurelia, o femeie de sorginte latină.
La vârsta de numai 9 ani, Aetius este trimis ca ostatic la curtea regelui Alaric, conform uzanțelor vremii, pentru ca, mai apoi, să ajungă în aceeași postură la curtea lui Rugila, rege al hunilor și părinte al viitorului lider războinic, Attila. Acesta era momentul în care Flavius Aetius îl întâlnea pe Attila, deși pentru puțin timp, tânărul hun a fost trimis, tot ca ostatic, la Roma.
Alături de soldații huni, Aetius deprinde limba acestora și învață, până în cele mai mici detalii, tainele tacticilor de luptă ale războinicilor asiatici. Mai mult decât atât, el leagă o prietenie strânsă cu multe dintre căpeteniile barbare, prietenie care, în ciuda conflictelor ce aveau să urmeze, nu se va stinge niciodată.
Grație talentului său militar și a incontestabilelor sale calități diplomatice, Flavius Aetius este numit, în anul 425, Magister Militum (Comandant Suprem al armatelor) în Galia și regent al împăratului-copil, Valentinian al III-lea. Departe de imaginea romantică a cavalerilor medievali, Aetius se dovedește un veritabil supraviețuitor în lumea plină de intrigi de la Roma, de care, de altfel, nici el nu este străin. Deși în același an în care era numit în fruntea trupelor din Galia, el conducea la Ravenna o armată uriașă de huni pentru a-l sprijini pe pretendentul la tron, Ioannes, generalul daco-roman ajunge prea târziu pentru a-l mai salva pe acesta de la o înfrângere și o moarte rușinoase. Și totuși, influența și abilitățile sale diplomatice, o determină pe Placidia, mama noului împărat, să îi reconfirme funcțiile oficiale.
Timp de șapte ani, Flavius Aetius își va îndrepta atenția asupra Galiei, provincie pe care încearca să o păstreze politic cât mai aproape de Imperiul Roman de Apus. Chiar dacă legiunile romane nu mai impuneau același respect ca odinioară, el reușeste să îi înfrângă pe vizigoți la Arles și, de asemenea, respingea toate atacurile venite din partea triburilor germanice. Cu ajutorul aliaților săi huni, el dictează triburilor migratoare locurile în care urmau să se stabilească, asta și ca o imposibilitate evidentă de a le îndepărta, dar și pentru eventuala protecție a granițelor în fața unor posibile atacuri. Astfel, generalul roman îi trimite pe burgunzi în apropierea lacului Geneva (în Elveția de azi), pe alani în orașele-cetăți Orleans și Valence, în timp ce pe vizigoți îi împinge în străvechea provincie Aquitania. La numai 37 de ani, Aetius devenise personajul central al unui imperiu în care liderii oficiali, preocupați mai mult de bârfele de la curte, nu erau decât niște marionete.
Bătălia de la Chalon
Punctul de cotitură în viața sa îl va constitui, pentru Flavius Aetius, ascensiunea fostului său prieten de la curtea lui Rugila, hunul Attila. Într-o continuă goană după pradă (hunii nu căutau să se stabilească în teritoriile cucerite, așa cum aveau să facă tătarii 750 de ani mai târziu), acesta își condusese hoardele în raiduri ucigașe, stârnind un val de teroare ce nu avea să fie uitat timp de secole.
Pretențiile lui Attila se îndreptau acum către Imperiul Roman de Apus, din care acesta cerea jumătate ca zestre, în virtutea unei viitoare căsătorii cu sora lui Valentinian al III-lea, Honoria. În fapt, totul era doar un pretext pentru noi jafuri, atâta vreme cât Honoria fusese închisă într-o mănăstire din Bizanț drept pedeapsă pentru o viață aventuroasă și pentru comploturile care vizau însuși viața fratelui ei.
Ca răspuns Attila devasta Galia, într-o serie de atacuri de o cruzime fără precedent. În fruntea unei armate imense, formată din huni, burgunzi, gepizi, ostrogoți și franci, tânărul comandant hun cucerea, rând pe rând, marile orașe ale Galiei: Strasbourg, Amiens, Worms, Reims sau Metz, lăsând în urmă zeci de mii de victime. Istoricii consideră astăzi că atacurile hunului nu erau unele întâmplătoare, acesta mizând pe vechea rivalitate dintre regele vizigot Theodoric și armatele romane cu care se afla, de multă vreme în conflict. Attila spera, probabil, ca vizigoții să i se alăture, în speranța obținerii independenței față de Roma, și astfel, să poată lansa un atac decisiv asupra Cetății Eterne.
Intervenea însă geniul diplomatic și militar al lui Flavius Aetius. Generalul roman reușea, în scurt timp, ceea ce nimeni nu credea că mai putea fi realizat: o alianță cu vechii dușmani, în fața inamicului comun. În ciuda trupelor romane, puține ca număr și slab pregătite, Aetius reușește să îl convingă pe Theodoric să i se alăture împotriva lui Attila. Mai mult, regele vizigot îi atrage, la rândul sau, pe alanii regelui Sangiban, aflați sub asediul hun în Orleans, precum și mici contingente de burgunzi și franci care nu se alăturaseră hunilor.
Armata romano-vizigotă îl suprinde pe Attila în timpul asediul Orleans-ului. De fapt, în momentul în care trupele conduse de Aetius ajungeau în apropierea luptei, o parte a armatei hunilor reușise deja să pătrundă pe străzile orașului. Avantajat de locul închis în care cavaleria lui Attila nu se putea desfășura, Aetius ordonă atacul, atac în urma căruia, hunii suferă pierderi însemnate. Obligat să se retragă, regele hun își repliază forțele rămase în apropiere de Chalon, în locul numit Câmpiile Catalaunice, locație ideala pentru deja clasicele atacuri ale nomazilor.
Conform istoricilor antici și medievali, trupele alane, mai puțin loiale Romei, fuseseră flancate de armata vizigoților Theodoric și a fiului său Thorismund, precum și de soldații lui Aetius, pentru a le împiedica o eventuală dezertare. De cealaltă parte, Attila preferase proprii războinici în centru, flancați în dreapta de trupele gepide și în stânga de ostrogoții conduși de regele Walamir.
Deși detaliile oferite de cronicarii vremii cu privire la Bătălia de la Chalon nu sunt suficient de clare, istoricii moderni au putut reconstitui o mare parte a acestora. Se pare că, încă de la prima încleștare, ambele tabere suferiseră pierderi grele. Cu toate acestea, Attila reușea să străpungă liniile alane, lăsând descoperit flancul ocupat de vizigoți. Într-un atac furibund al acestora, regele Theodoric este lovit de o săgeată și, căzând de pe cal, este zdrobit sub copitele propriei cavalerii. În ciuda canoanelor vremii, vizigoții nu se retrag la auzul morții liderului ci, sub comanda lui Thorismund, ei reușesc să destabilizeze și să pună pe fugă trupele huno-germane.
Paradoxal, Aetius interzice soldaților romani să atace trupele gepide mult mai puțin numeroase, așteptând, în schimb, retragerea acestora sub presiunea vizigoților. Gestul poate fi pus pe lipsa de încredere pe care generalul roman o avea în proprii oameni sau, mai degrabă, pe eventuala precauție în fața viitoarelor conflicte cu actualii aliați. Cert este că nici măcar în momentul în care Attila era înconjurat în propria tabără, acolo unde chiar își pregătise un imens rug din șeile celor căzuți, Flavius Aetius refuză să distrugă ultimele forțe ale hunilor. El îl convinge chiar și pe Thorismund să abandoneze lupta, în ciuda opoziției acestuia, mințindu-l asupra intențiilor hegemonice ale fratelui său.
Deși, la o primă vedere, deciziile lui Aetius par cel puțin bizare, o atentă analiză a contextului politic îl îndreptățește pe deplin. Refuzul de a-și sacrifica propriile trupe denotă viziunea acestuia pentru anii ce aveau să urmeze. Conștient de faptul că noul lider vizigot va încerca să lupte iarăși împotriva Romei, Flavius Aetius refuză să dea lovitura de grație lui Attila, sperând într-o viitoare alianță cu acesta sau, cel mult, într-o conservare a armatei romane, și așa destul de restrânsă. Nu își putea imagina, însă, că hunul va ataca din nou Imperiul Roman la numai un an după ce suferise pierderi imense în Batalia de Chalon (unii istorici vorbesc de peste 100.000 de oameni).
Salvarea Romei și moartea lui Flavius Aetius
La doar un an după înfrângerea de pe Câmpiile Catalaunice, în 452, Attila se vedea nevoit să își țină trupele nemulțumite în frâu, iar singurul mod în care putea face acest lucru era să le ofere o pradă cât mai bogată. El invada din nou Italia, distrugând pentru totdeauna orașul Aquileia, devastând Mediolanum (Milano) și chiar gonindu-l pe Valentinian al III-lea din Ravenna. Aetius nu mai putea riposta. Roma, pur și simplu, nu își mai permitea să ridice și să întrețină o armată. Generalul roman va aplica însă o altă tactică, cea a diplomației.
El îl convinge pe Papa Leon I să iasă în întâmpinarea hunului și să îi ceară acestuia pacea în schimbul aurului pe care și-l dorea. Fie că a fost vorba de o superstiție a lui Attila (numele Papei însemna Leul), fie că adevaratul motiv al armistițiului erau pierderile de oameni provocate de molima ce îi decima armata, regele hun acceptă propunerea liderului religios. Încă odată, Flavius Aetius reușea să își scape imperiul, în extremis, de la distrugere.
Nimeni nu se aștepta însă la sfârșitul misterios al lui Attila. Acesta murea, în anul 453, în noaptea nunții cu prințesa de origine germană Ildiko, cel mai probabil din cauza unei hemoragii cerebrale pe fondul consumului excesiv de alcool.
Roma sărbatorea moartea Antichristului și totul părea să se așeze în făgașul normal. Nu de aceeași părere erau însă și Valentinian al III-lea,împreună cu mama sa, Placidia. Susținuți de intrigile șambelanului Heraclius și ale senatorul roman Peronius Maximus, ei decid că rolul incomodului Aetius devenise mult prea important și că renumele său risca să destabilizeze situația, și așa fragilă, a familiei imperiale. La 21 decembrie 454, Valentinian îl convocă pe Aetius la o întrevedere privind problemele financiare ale Romei și, într-un moment de neatenție al acestuia, îl înjughia mortal. Se spune că, cu doar câteva clipe înainte de moartea sa, Flavius Aetius i-ar fi adresat împăratului următoarele cuvinte: „Stăpâne, nu știu ce motive ai avut să faci asta, dar cred că te-ai purtat ca un om care tocmai și-a tăiat mâna dreapta cu cea stângă”.
La doar șase luni de la asasinarea lui Aetius, Valentinian al III-lea cădea victimă unui atentat pus la cale de același senator Peronius Maximus. În momentul uciderii sale, niciun soldat din garda imperială nu a intervenit pentru a-l salva pe monarh. Asasinii erau doi dintre prietenii huni ai lui Flavius Aetius. Peste numai 22 de ani de la moartea generalului, Imperiul Roman de Apus dispărea pentru totdeauna din istorie.
