Urme românești în Egipt
Motto: „Păstrarea unei insule creștine într-o mare islamică se datorează sprijinului românesc”
– Academician Virgil Candea
„Dumnezeu a zis: „Nu te apropia de locul acesta; scoate-ți încălțările din picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt”” (Exodul 3:5)
Odată cu vorbele Domnului avea să înceapă, cu aproape trei milenii și jumătate în urmă, povestea unuia din cele mai faimoase și sacre locuri din lume: Mănăstirea Sfânta Ecaterina, din sudul Peninsulei Sinai. Multe locuri am colindat în Egipt, pe urmele marilor profeți biblici, dar numai când am pășit pe vârful muntelui lui Moise, la poalele căruia se afla unul din cele mai mari centre de pelerinaj din lume, sacru atât creștinilor, cât și musulmanilor și evreilor, am putut afirma că între cer și pământ, între întuneric și lumină, calea spre Dumnezeu este un drum inițiatic, la capătul căruia, privind în urmă, te regăsești singur în fața divinității, încarcerat în propriile limite, încercări, neputințe și tăceri. Acolo, în Sfânta Ecaterina (zonă aflată, din anul 2002, sub protecția UNESCO), în vremea călătoriilor pe care le-am făcut, de nenumărate ori, în sudul Peninsulei Sinai, am întâlnit o comunitate de obârșie română, și anume – pe cea a beduinilor Gebalieh (Gebalieh – oamenii muntelui, munteni, dar și paznici sau apărători, în traducere din limba arabă), urmașii direct coborâtori din robii valahi, aduși cu cincisprezece secole în urmă de împăratul bizantin Iustinian pentru a ridica, sluji și proteja Mănăstirea Sfânta Ecaterina.
Importanța unei cercetări etno-lingvistice, ce poate dezlega enigma originii denumirii acestui trib, este subliniată de George Vaida, în articolul «Relicte de limbă dacă în Peninsula Sinai», apărută în revista «Noi, Tracii», nr. 130, din septembrie 1985, care, făcând referire la strânsa înrudire dintre limba dacă și irlandeza veche, precum și la originea carpatică și preceltică a irlandezilor, se oprește la substantivul irlandez „Galbhalai”, ce semnifică ocupant, colon, și din care ar fi derivat actuala lor denumire, cu formele menționate în articolul citat: „Gabalia, Gabhalai”.
Întâmplări biblice
Istoria acestui trib de valahi, ce ocupă un loc aparte în peisajul sinait din Egipt, prin descendența lor diferită și prin faptul că sunt unul din cele mai vechi triburi din Peninsula Sinai, se împletește strâns cu cea a locului unde au fost aduși, în secolul al VI-lea, de împăratul bizantin Iustinian: Sfânta Ecaterina.
Voi reda, succint, momente semnificative din istoria acestui loc, pentru a sublinia cât de important a fost rolul beduinilor Gebalieh de-a lungul istoriei, loc ce a fost menționat din vremuri îndepărtate, sub numele de Țara Madian. Pustiul Paran, din ținutul Madianului, sau Wadi Feiran al zilelor noastre, este menționat în Vechiul Testament, ca locul unde avea să se reîntoarcă Agar, nevasta egipteancă a Profetului Avraam, împreună cu fiul ei, Ismail, după ce a fost izgonită, din gelozie, de Sara. Astăzi, în anticul Refidim, ce poartă numele de Feiran, adesea denumită și Perla Sinaiului, încă se pot vedea ruinele vechiului lăcaș, ridicat pe locul unde Profetul Moise a stat cu toiagul lui Dumnezeu în mână, învingând poporul lui Amalec, și unde, în prezent, în obștea monahală a Mănăstirii celor Șapte Surori, se află și măicuțe românce.
De la momentul sosirii lui Agar, împreună cu Ismail, în pustiul Faran, derulez istoria locului până la un alt moment semnificativ, când, în urmă cu trei milenii și jumătate, în țara Madianului, își vă găsi salvarea Profetul Moise, de mânia faraonului biblic. Aici o vă întâlni Moise pe Sefora, fiica preotului Madianului, Ietro, împreună cu cele șase surori ale sale, la fântâna ce astăzi îi poartă numele și care se afla în incinta Mănăstirii Sfânta Ecaterina. Și tot aici, după încă 40 de ani petrecuți în exil, în pustia muntelui Sinai, în para focului unui rug aprins, profetul biblic va primi poruncă de la Dumnezeu să scoată poporul evreu din robia faraonului, pentru ca după alți 40 de ani de pribegie în Peninsula Sinai, să primească, în vârful Muntelui, cele 10 porunci, pe cele două table de piatră ale mărturiei.
Două sute de familii de valahi în Sinai
În secolul al IV-lea, împărăteasa Elena, aflată la venerabila vârstă de aproape 80 de ani, a purces într-o călătorie la Ierusalim, unde s-a stabilit pentru o perioadă de doi ani. După ce a adus la lumină mormântul lui Iisus, îngropat sub templul zeiței Venus, și a găsit cele trei cruci pe dealul Golgotei, împărăteasa a hotărât să-și continue călătoria și a intrat în Peninsula Sinai, pentru a urma drumul făcut de Fecioara Măria și Iisus, în vremea refugiului lor în Egipt.
După o rută istovitoare, de aproape 2.000 de kilometri, ajunsă în Assiut, cel din urmă loc de popas în care Fecioara Maria, pruncul Iisus, bătrânul Iosif și moașa Salomea au stat vreme de șase luni în Egipt, și unde astăzi se ridică Deir Al-Moharraq (Mănăstirea Arsa – în traducere din limba arabă), sau cel de-al doilea Ierusalim, cum mai este denumit lăcașul, împărăteasa Elena decide să străbată deșertul dintre Nil și Marea Roșie și reintră în Peninsula Sinai, unde găsește Rugul Aprins al lui Moise, în jurul căruia construiește un zid de cărămidă pentru protecție, iar lângă acesta, poruncește să se ridice o capelă, ce va purta numele Capela Rugului Aprins. Două secole mai târziu, între anii 527 și 565 d.C., împăratul Iustinian avea să ridice în jurul Tufișului Sfânt Mănăstirea Rugului Aprins, pentru a cărei construcție aducea din Țara Românească două sute de familii de valahi (o dovadă a faimei de care se bucura, deja, la vremea aceea, credința locuitorilor nord-dunăreni). Mănăstirea Rugului Aprins își va păstra acest nume până în secolul al IX-lea, când unui călugăr al mănăstirii, aflate la poalele Muntelui lui Moise, i se vă revela, într-o viziune, că moaștele Sfintei Ecaterina, fecioara de viță nobilă martirizată la numai 18 ani prin decapitare, în anul 305, la Alexandria, se află îngropate pe vârful celui mai înalt munte din Sinai, Gebel Katherina (2.642 m). Un secol mai târziu, călugării mănăstirii aveau să coboare relicvele în Biserica Schimbarea la Față, unde astăzi se păstrează capul și mâna stângă ale sfintei, într-o raclă de argint, depusă în sarcofagul din altarul lăcașului. După descoperirea moaștelor și aducerea lor în biserică, lăcașul care purta numele de Mănăstirea Rugului Aprins și-a schimbat numele, păstrat până în zilele noastre, după cel al Sfintei Ecaterina.
Domnii români, paznicii Muntelui lui Moise
De la momentul aducerii lor în Peninsula Sinai de către împăratul bizantin Iustinian, istoria valahilor, deveniți beduinii Gebalieh, se împletește strâns cu cea a Mănăstirii Sfânta Ecaterina, lăcaș ce își datorează existența ajutorului constant pe care l-a primit, de-a lungul timpului, din partea domnilor români, până la secularizarea averilor mănăstirești din Principatele Unite, în timpul lui Alexandru Ioan Cuza.
De la sfârșitul secolului al XVI-lea, de când întâlnim și primele „închinari” de mănăstiri românești către mănăstirile din Sinai, o parte din veniturile mănăstirilor românești erau trimise spre Mănăstirea Sfânta Ecaterina, pentru întreținerea acesteia și a celorlalte mănăstiri sinaite ce aparțineau de ea și aflate la mică distanță: Mănăstirea Sfinții Patruzeci de Mucenici, Mănăstirea Sfinții Cosma și Damian, Mănăstirea Panaghia, Mănăstirea Sfinții Apostoli, Mănăstirea El Faran sau Mănăstirea celor Șapte Surori, Mănăstirea Rait, care în anii ’80 avea că stareț pe Ieroschimonahul Iuvenalie „Străinul”, născut lângă Moinești, în județul Bacău, sau mănăstirile din Ramhan și Hodra, care astăzi sunt ruinate. Sub domnia lui Petru Rareș, după anul 1530, Ioachim Vlahul staretise în Sinai, iar Petru Șchiopul chiar depusese o sumă de bani în Sinai, unde plănuia să se retragă în vreme de restriște. Timp de aproximativ trei veacuri, au fost închinate Sinaiului zeci de mănăstiri românești, din veniturile cărora au putut să se întrețină toate aceste lăcașuri, căzute sub dominația otomană. Pe lângă ajutorul format din veniturile metocurilor și mănăstirilor românești, din care se întreținea Mănăstirea Sfânta Ecaterina, se adaugă și contribuțiile bănești și materiale ce se colectau din Țările Române, de către delegați ai Patriarhiei de Ierusalim, de care a aparținut de-a lungul istoriei mănăstirea, și care erau transportate pe Dunăre sau pe Marea Neagră, cu corăbiile. Erau donații de obiecte prețioase de cult, care astăzi se află în tezaurul mănăstirii, documente de danie și înzestrare și hrisoave prin care se închinau metocuri, se acordau ajutoare bănești și materiale de întreținerea lăcașului, danii și ajutoare diverse și importante pentru nenumărații pelerini români ajunși aici.
Mulți pelerini români la Sfintele Locuri se îndreptau spre Palestina, venind dinspre Egipt, în care intrau prin Alexandria, iar de la Ierusalim își continuau pelerinajul spre Sinai. Pelerinii valahi sunt menționați în anul 1884, de către călătorul englez Alexander William Kinglake, care îi întâlnește într-un han din Gaza: „Pe când ședeam la intrarea chiliei mele, uitându-mă jos, în curte, sosise din deșert o caravană. Era compusă mai ales din pelerini moldoveni, care, spre a-și săvârși deplin misiunea, începuseră prin a vizită racla Fecioarei în Egipt, și acum se duceau la Ierusalim. (…) Acolo era pelerinul moldovan, în haina-i de samur și căciulă de blană și grămadă părului stufos…”.
Din nefericire, tezaurul și biblioteca Mănăstirii Sfânta Ecaterina, unde se află documente importante referitoare la obârșia și istoria beduinilor Gebelieh, nu sunt deschise vizitatorilor, pentru că monahii cu greu vor ierta și uita pierderea, în anul 1865, a celui mai valoros manuscris pe care l-au avut: Codicele Sinaitic, ce dată din secolul al IV-lea, ce a fost dus de către Tischendorff la muzeul din Petrograd, și vândut apoi la «British Museum» din Londra. Fără doar și poate că un proiect serios dedicat originii valahe a beduinilor Gebalieh implică cercetarea documentelor nestudiate încă, referitoare la originile și istoria valahilor sinaiți, aflate în biblioteca Mănăstirii Sfânta Ecaterina (a două mare bibliotecă din lume, după cea a Vaticanului), unde se află manuscrise și cărți de cult românești, acte de arhivă și condici, hrisoave de danie românești, dăruite lăcașului de către Grigore Ghica, Nicolae Mavrocordat, Petru Rareș, Petru Șchiopul, Vasile Lupu, Alexandru Ipsilanti, Alexandru al ÎI-lea Mircea, Mihail Racoviță, Ieremia Movilă, Radu Paisie, Petru cel Tânăr, Matei Basarab, ce au susținut, împreună cu mulți alții, de-a lungul timpului, existența acestui lăcaș, alături de familii boierești, precum Balacenii sau familia Spătarului Mihail Cantacuzino, care între anii 1668-1703, pe timpul egumeniei lui Ioachim Peloponesiacul, a întreprins un pelerinaj în Sinai, împreună cu Doamna Elena, soția lui Constantin Cantacuzino postelnicul (mama domnitorului Șerban) și sora să, Stanca, pelerinaj în amintirea căruia a durat în 1695 schitul monahal din România, de la Sinaia; sau fostul mitropolit Varlaam al Ungrovlahiei, care întreprinde un pelerinaj în Sinai, tot în această perioadă, sau domnitorul Constantin Brâncoveanu, al cărui tablou în mărime naturală, donat mănăstirii de marele martir român în anul 1696 și descoperit în anul 1935, de Marcu Beza, am avut ocazia fericită să-l văd în biblioteca, închisă astăzi, din păcate, vizitatorilor, sau cărturari români, pelerini în Sinai, precum Dimitrie Bolintineanu (1819-1872), care a tipărit cartea «Călătorii în Palestina și Egipt» (Iași, anul 1856) sau cunoscutul etnograf, folclorist și muzicolog ieșean, Teodor Burada (1839-1923), ce și-a publicat notele scrise în călătoria făcută în Sinai în ziarul «Evenimentul» din Iași. Este interesant de menționat și episodul condamnării la exil, pe viață, în Mănăstirea Sfânta Ecaterina, la dorința domnului fanariot Nicolae Mavrocordat, în anul 1716, a lui Antim Ivireanul, după înlăturarea să de la putere. Mitropolitul, mare tipograf și gravor, în același timp, personalitate culturală remarcabilă ce a întocmit la Snagov și a dăruit Mănăstirii Sfânta Ecaterina un ghid al Muntelui Sinai, în 1710, nu a apucat să-și ispășească pedeapsa, fiind asasinat, pe drumul spre Sinai, de către soldații turci.
Tot în biblioteca mănăstirii se află și documentul cunoscut sub numele «Achtiname», imprimat cu palmă Profetului Mohamed, o copie a scrisorii de protecție ce datează din anul 623, ce a fost luată de către sultanul turc Selim I și dusă în palatul său din Constantinopol, și care astăzi se află în Muzeul Topkapi din Istanbul, prin care musulmanilor li se poruncește să protejeze mănăstirea și să aibă relații de bună cooperare și pace cu creștinii. De altfel, ca o dovadă a menținerii unei relații strânse cu musulmanii, în vremea Califatului Fatimid, între anii 1101-1106, comunitatea monahală a permis ca o capelă din interiorul Mănăstirii Sfânta Ecaterina să fie transformată în moschee.
Pentru a sublinia importanța studierii documentelor referitoare la Gebalieh, aflate în biblioteca Mănăstirii Sfânta Ecaterina, menționez și descoperirea uluitoare, din anul 1978, a 4 tone de manuscrise vechi, în 25 de lăzi, ce au fost ascunse într-o tainiță a zidurilor vechi ale mănăstirii, scrise în limbile greacă, latină, siriană, arabă, armeană și beșă, care este limba veche tracă, și una din cele patru limbi paleocreștine în care se făceau slujbele bisericești în mănăstirile din Sinai, fapt confirmat și de relatarea pelerinului italian Antoninus Placentinus, care a vizitat mănăstirea în anul 570. De altfel, astăzi există tribul beduinilor numiți Bezy (Beziya) din Tor, iar în secolul al XVI-lea, călătorul de origine cehă Christophe Harant menționa că beduinii din zona Mănăstirii Sfânta Ecaterina își numeau căpeteniile „capi”, iar călătorul german Samuel Kiechel, în același secol, relata că acești beduini spuneau păduchilor „pedoci”. Bessi (bessoi) era denumirea creștinilor de la Marea Neagră, descendenți ai geto-dacilor, pe care arabii, cunoscându-le originea, i-au denumit „llah”, o derivație a cuvântului vlah. De altfel, există un manuscris în biblioteca mănăstirii, care este o copie după un document din secolul al VI-lea, în care este menționată aducerea beduinilor Gebalieh de la Marea Neagră, din țară valahilor (bilad al-Aflah).
Valahii din Peninsula Sinai – Fiii creștinilor
Multe din informațiile referitoare la beduinii Gebalieh, pe care le avem de-a lungul istoriei, provin din însemnările călătorilor veniți în pelerinaj la Muntele Sinai și la mănăstirea aflată la poalele lui. Călătorul și exploratorul elvețian John Lewis Burckhardt scria în cartea sa «Călătorii în Nubia», publicată la Londra, în anul 1822: „Când Iustinian a clădit mănăstirea, a trimis un grup de sclavi originari de pe țărmurile Marii Negre… Ei mărturisesc în chip unanim pogorârea lor din robii creștini, de unde îi și numesc ceilalți beduini „Fiii creștinilor”. Se căsătoresc numai între dânșii, alcătuind o comunitate aparte, din vreo sută și douăzeci de oameni înarmați. Sunt o rasă muncitoare și robustă, iar fetele lor au faima de superioară frumusețe asupra tuturor beduinilor, ceea ce dă naștere la nefericite legături și iubiri romantice, când îndrăgostiții se întâmplă a ține de alte triburi”.
Astfel de menționări au favorizat de-a lungul timpului ipoteza că împăratul Iustinian a trimis spre paza mănăstirii și securizarea drumului ce duce de la Golful Aqaba la Suez un contingent militar de elită, aflat sub stindardele imperiale ale Bizanțului, căci se știe că cei mai curajoși soldați ai primilor împărați bizantini erau de origine daco-valahă, iar nu un grup de robi, căci ar fi fost puțin posibil ca un grup de robi să fie lăsat înarmat ca să păzească o mănăstire. Însuși Procopius precizează că Iustinian a ridicat o fortăreață militară, spre a nu fi atacată Palestina de sarazini. Așa cum menționează Eutichius, patriarhul Alexandriei între anii 933-940, cunoscut arabilor sub numele de Said Ibn-Batric, inițial, împăratul Iustinian a dorit să clădească Mănăstirea Sfânta Ecaterina pe Muntele Sinai, însă lipsa apei l-a determinat pe trimisul său, Doulas, s-o construiască la poalele masivului, fapt ce a stârnit mânia împăratului și l-a costat viața. Potrivit lui Eutichius, împăratul trimise apoi „un alt legat, și el cu o sută de sclavi ai Romei (în textul arab: abid el rum), cu soțiile și copiii lor… și le zidi case în afara mănăstirii, unde să poată locui și străjui mănăstirea și călugării”.
În anul 1841, profesorul american Edward Robinson, supranumit și „Părintele geografiei biblice”, îl cita pe egumenul Mănăstirii Sfânta Ecaterina în cartea sa, «Cercetări biblice în Palestina și țările adiacente», ce avea să-i aducă Medalia de Aur a Royal Geographical Society în anul 1842: „Iustinian, zidind mănăstirea, trimisese o sută de prizonieri valahi. În cursul vremii, cum năvăliseră arabii și răpiseră mănăstirii multe din posesii, urmașii acestor valahi au devenit musulmani și au adoptat obiceiurile arabe”. Un alt cercetător orientalist, profesorul Edward Henry Palmer, pe care beduinii îl numeau „Abdallah Effendi”, menționa, în anul 1872, în cartea «Deșertul Exodului», existența valahilor Gebalieh: „Acest trib se zice a fi de obârșie europeană, trăgându-se dintr-o colonie de robi valahi, așezați de Iustinian să păzească mănăstirea. Ei înșiși cred să fi venit dintr-o țară numită ‹Llah› (Valahia n.n.) și trăsăturile lor deosebite de ale obișnuitului tip de beduini par a favoriza presupunerea”.
Vreme de secole, Mănăstirea Sfânta Ecaterina a fost susținută de domnitori români
Lina Eckenstein, care a fost asistență arheologului britanic Flinders Petrie, la săpăturile arheologice din Serabit el-Khadim, afirmă, în lucrarea sa «Istoria Sinaiului», apărută în anul 1921, la Londra, în capitolul al XII-lea («Construirea mănăstirii») că: „Pentru a securiza construcția, robi români au fost aduși de la Marea Neagră (tradițional din Valahia), o sută ca număr, și transferați în Sinai, împreună cu soțiile și copiii lor, împreună cu o sută de bărbați, cu soțiile și copiii lor, din Egipt. Locuințe au fost ridicate pentru ei în Muntele Sinai, pentru ca ei să poată păzi mănăstirea și pe călugări. (…) Așezământul lor era cunoscut sub numele ‹Deir Abid› (Mănăstirea sclavilor) și descendenții lor au continuat să trăiască acolo, până la răspândirea credinței musulmane”. În capitolul al XVII-lea («Sinai în secolul nouăsprezece») autoarea afirma: „Sunt, de asemenea, Gebeliyeh, așa-numiții robi ai mănăstirii, ce descind direct din cei patru sute de sclavi valahi și egipteni pe care împăratul i-a mutat în peninsula. Zona lor cuprinde Wadi el-Sheikh și imediata vecinătate a mănăstirii. Șefii lor seici, în 1870, erau Awwad Ibn Atiyeh, Eid Ibn Suad și Suleiman Ibn Ghanaim”. În același capitol, Lina Eckenstein estima numărul „Gebeliyeh”, la începutul secolului al XX-lea, la 400-500 de oameni.
Iată ce scria în 1931 C. S. Jarvis, guvernatorul englez al Peninsulei Sinai, în cartea sa «Ieri și azi în Sinai»: „Printre cei ce ajută pe călugări în treburile mănăstirii, se află o ciudată rasă de oameni, ziși Gebali. Nu fac parte din stocul arăbesc, ci sunt urmașii robilor valahi, trimiși de Iustinian în veacul al șaselea, pentru a servi mănăstirilor… Mai există aproximativ 400; ei trăiesc în afară zidurilor mănăstirii. Au fost obligați să treacă la religia mahomedană, puțin timp după Hegira (622)”.
Scriitorul, criticul literar, istoricul și diplomatul Marcu Beza, care între anii 1931-1939 a fost Consul General al României la Ierusalim, perioada în care călătorește în Peninsula Sinai și face susținute cercetări privind relațiile Țărilor Române cu țările din Orientul Apropiat, avea să povestească, în articolul «Urme românești la Ierusalim, Muntele Sinai și Mănăstirea Sfântul Sava», publicat în anul 1932 în revista «Boabe de Grâu», că atunci când a ajuns la Mănăstirea Sfânta Ecaterina avea să afle, în grădina mănăstirii, locul unde fusese îngropată, în 1750, cea din urmă femeie creștină a tribului Gebalieh. Cu ocazia vizitei sale la Mănăstirea Sfânta Ecaterina, Marcu Beza avea să primească din partea arhiepiscopului Porfirios cartea grecească «”fânta Mănăstire Sinai», a lui Pericle Grigoriade, tipărită la Ierusalim, în 1875, ce cuprindea informații despre coloniștii Gebalieh.
Urmașii de azi ai valahilor
Astăzi, valahii sinaiți cunosc legenda originii lor, care a devenit o tradiție orală, și își duc traiul în Sfânta Ecaterina, după legea lor nescrisă, fiind foarte atașați de pământul lor. Un recensământ efectuat în anul 1968 estima numărul Gebelieh la 1.100 de suflete. Astăzi, ei sunt divizați în patru clanuri: Awlad Jindi, cu patru subgrupuri: Abu Kristian, Abu Jaes, Abu Masaud și El Diquni, clanul Awlad Saleem, cu ramurile Abu el Heim, Abu Mugannam, Al Agra și Abu Meqbil, clanul Hamayda, cu diviziunile Abu Hajazi, Abu Musaad, El Sana și El Hashash, și clanul Wahabet, cu ramurile Abu Heb, Abu Karsh, Abu Ghnimen, El Whebi, El Heneni, Abu Saeid. În timpul verii, ei își duc traiul în micile oaze de verdeață aflate la altitudine, iar pe măsură ce vremea se răcește, între lunile noiembrie și martie, revin în văile de la poalele munților, unde temperatura este mai ridicată, ocupându-se de grădinărit și creșterea animalelor.
În grădinile, numite karm sau bustan, ce sunt împrejmuite cu ziduri masive de piatră, pentru protecție împotriva animalelor sau inundațiilor, ei cultivă legume și pomi fructiferi, precum meri, migdali, măslini, mandarini, smochini, curmali, piersici, caiși. Micile livezi ce se găsesc adesea la altitudine sunt irigate și îngrijite chiar și când proprietarii locuiesc în altă parte, iar în trecut, venitul mic adus de fructele vândute în El-Tur era folosit pentru a cumpără cereale. Spre deosebire de grădinile pe care le amenajează la nivelul solului, beduinii valahi își construiesc locuințele la nivel mai ridicat de cel al văii, pentru a le proteja de apă ploilor neregulate, ce provoacă inundații. Construirea caselor este permisă pe teritoriul tribal numai membrilor tribului, și se face numai de către aceștia, teritoriul având o importanță majoră, fiind locul unde ei își pot sapă puțurile, planta livezile sau ridica locuințele și unde se află resursele din care ei pot trăi. Locuințele sunt împărțite într-o zonă destinată oaspeților, majlis, și una privată, destinată exclusiv membrilor familiei, numită mahram, cu intrări separate. Apă este adusă cu camioane speciale, dar este scoasă și din puțurile adânci, săpate de beduini, și la care toți membrii tribului au acces în mod egal. Creșterea animalelor, precum cămilele, oile, caprele, este o altă ocupație importantă, cei ce locuiesc în împrejurimile orașului Sfânta Ecaterina deținând în jur de 5-10 animale de familie, iar cei ce au locuințele în zonele muntoase, în jur de 15-20 animale de familie. Anual, are loc în Wadi el Sheikh o cursă de cămile.
În ciclul anual migrator, un prilej de întâlnire a membrilor Gebalieh, răspândiți pe întregul teritoriul tribal, îl reprezintă pelerinajul la mormintele șeicilor, considerați patroni spirituali ai comunității, numiți ziyara sau zwwara, prilej cu care ei se roagă pentru sănătate, fertilitatea femeilor, protecția animalelor sau recoltă bogată și întăresc legăturile între ei. Cei mai respectați membri ai comunității organizează pelerinajul, prilej cu care se strâng contribuțiile pentru sacrificiul tribal al animalelor. La mormânt, participanții se adună, înconjurând locul sfânt, fiecare familie stând în cercuri mici.
În zidurile mănăstirii se află documente unice despre vlahii islamizați. Autoritățile românești n-au solicitat niciodată acces la ele
După-amiază, fiecare bărbat, urmat de membrii familiei sale, înconjoară mormântul, împreună cu animalul ce urmează să fie sacrificat, arzând tămâie și rostind „Șurat Al-Fatiha”. După sacrificarea animalului, urmează masa festivă, și toți pelerinii mănâncă împreună, într-o atmosferă familială. Până la războiul din Sinai, din 1956, Gebalieh celebrau zwwara la mormântul lui Nebi Saleh, după unii, un profet arab pre-islamic, după alții, un străbun al tribului Sawalha, aflat între Wadi Mur și Wadi el-Sheikh. În prezent, Gebalieh merg în pelerinaj, în luna august, la mormântul Șeicului Harun, iar o parte a tribului, la mormântul unui strămoș al beduinilor valahi, Șeicul Awad, în a două zi a Sărbătorii Sacrificiului, Eid el Adha. Unii beduini practică individual zwwara, săptămânal, și unii membri încă merg la mormântul Șeicului Neni Saleh sau la cel al Șeicului Habus, unde femeile beduine lasă diferite obiecte de îmbrăcăminte pentru binecuvântare. Deși în unele dintre aceste locuri n-a fost înmormântat nici un sfânt, ca în cazul Șeicului Nebi Saleh, îngropat în Ramla, în Israel, aceste morminte au rolul de loc de adunare tribală (maq-ad) cum este și în cazul Șeicului Habus, ce are două morminte, într-unul fiind înmormântat sfântul, iar celălalt fiind doar un loc de adunare.
Gebalieh ce trăiesc în apropierea mănăstirii ajută la treburile administrative ale lăcășului, un număr mic dintre ei fiind angajați permanenți ca bucătari, lucrători, trapezari, grădinari, în timp ce alții lucrează temporar, iar alături de călugări participă la sărbătorile Profeților Moise și Aaron, ale Fecioarei Maria, Sfântului Gheorghe și Sfintei Ecaterina.
Tot ei se ocupă de ghidarea pelerinilor pe muntele lui Moise, de comerțul turistic local și de transportul și excursiile tip safari din zonă. De-a lungul timpului, o serie de proiecte dedicate îmbunătățirii vieții beduinilor Gebalieh au luat naștere, precum Sheikh Șină Bedouin Treks, un proiect UE destinat susținerii turismului în zonă, Community and Environmental Services Center în Saint Katherine, El Helwa Herbal Garden a dr. Hakim Ahmed Mansour, destinată studiului plantelor locale medicinale, Fansina Bedouin Handicrafts, proiect UE, unde femeile beduine confecționează podoabe, obiecte de îmbrăcăminte, traiste, brâuri împodobite cu motive autentice inspirate din cultura locală tribală, South Sinai Regional Development Programme (SSRDP), un proiect finanțat de UE cu 64 milioane de euro, The Medicinal Plants Conservation Project destinat protejării celor 481 de plante medicinale ce cresc în sudul Sinaiului, Saint Katherine Foundation aflată sub patronajul Prințului Charles de Wales, Asociația Muntele lui Moise, destinată ajutorării familiilor nevoiașe etc. Din păcate, nu există în prezent nici un proiect care să încerce să întindă o punte de legătură între beduinii Gebalieh și România, deși prezența lor în istoria mănăstirii este fundamentală, descoperind, totodată, urme necunoscute ale trecutului românesc. Poate înfrățirea și încheierea în viitor a unui Protocol de colaborare între orașele Sinaia și Sfânta Ecaterina va încuraja facilitatea contactelor, parteneriatelor și a proiectelor dedicate comunității de obârșie română Gebalieh, exilată de soartă în locul unde s-a scris una din cele mai importante file din istoria umanității.
Preluare: formula-as.ro / Autor: Mădălina Bănică – Cairo, Egipt
