„Toată suferința din închisorile comuniste n-a fost o autodistrugere, ci a fost într-adevăr, un martiraj, o mucenicie”

0

„Am fost arestată în planul general, acela de a-mi fi distrus viitorul. Ca să distrugi viitorul trebuia să alegi din această viitorime exact acel segment care-ți este refractar. Ori cel mai refractar bolșevismului era legionarismul. Atât de refractar, că din această nevoie se născuse, din lupta împotriva bolșevismului. Codreanu spunea: ‘Cine este acela care să-și imagineze că dacă va veni peste noi bolșevismul vom scăpa nesatanizați?’. El a văzut clar ce se întâmplă și a pregătit un tineret capabil să reziste acestei influențe satanice. (…)

N-au avut împotriva noastră nici un document de a ne condamna, nici o activitate. (…) Au spus că suntem vânduți imperialismului străin, că suntem o facțiune paramilitară de tip fascist, cum să spun, lucruri din astea, care practic nu condamnă, nu e ceva, un delict cu care să poți să condamni pe cineva. Și încă așa cum au condamnat ei la ani foarte grei de închisoare și mai ales la regimul pe care l-au introdus… Pentru că deviza sub care noi am fost condamnați și care era și afișată cu litere mari prin toate închisorile și prin toate securitățile era ‘Să zdrobim fără cruțare!’ . Ăsta era îndemnul și lozinca. (…)

La Nuremberg au fost oameni din vechea gardă legionară care au prezentat toată documentația cu privire la crezul și la activitatea acestei Mișcări. Și acolo, la Nuremberg, unde a fost duritatea care se cunoaște și unde lucrurile au fost judecate cu o asprime nemaipomenită, Legiunea a fost exonerată. (…)

În primul rând a fost politica comunistă de a discredita cu orice preț. Și cum a răsturnat toată istoria, tot adevărul istoric l-a răsturnat și pe acesta cu atât mai mult. Pentru că într-adevăr, Mișcarea Legionară este anticomunistă, nu poate nimeni nega lucrul ăsta și noi cu atât mai puțin. Deci a fost înfeudată concepția asta, că au fost niște derbedei, niște bandiți, niște golani, vezi tot tacâmul (…) Au rămas cu convingerea asta. Cum au rămas cu convingerea – de pildă – că ‘mistic’ înseamnă un om întunecat la minte, un habotnic, un om care e fanatizat și așa mai departe, și nu ceea ce a explicat Nichifor Crainic prin ‘teologia mistică’, faptul că înseamnă de fapt misticismul.

Deci, vedeți, așa cum a putut fi deturnată o idee, un cuvânt – uitați-vă cuvântul ‘ecumenist’, cum este deturnat în sensul lui, așa cum au deturnat sensuri de cuvinte, așa au deturnat și sensul istoriei și așa au deturnat adevărul istoric.(…)

Noi ne-am obișnuit, ‘ca țiganul cu scânteile’, cu insultele și injuriile și cele ce se pot spune. Ceea ce pot eu să vă spun, este că noi ne străduim în cercul nostru să lămurim cât se poate problemele. Cine vrea să ne asculte, bine, cine nu, nu. Noi nu facem polemică, noi am primit o educație în sensul ăsta. Și Căpitanul spunea: legionarul nu polemizează, legionarul spune ce crede și cu asta basta, punct!

Deci noi nu ne vom certa pe cinstea noastră, pe onoarea noastră. Ea se dovedește prin fapte, ea se arată, ea se luminează. Cine are ochi de văzut, vede și cine are urechi de auzit, aude. De pildă, lumea vede că toată suferința din închisorile comuniste n-a fost o autodistrugere, cum reprezintă ăștia fenomenul de la Pitești, de pildă, ci a fost într-adevăr, un martiraj, o mucenicie. Și post-mortem, mucenicii se comportă ca niște mucenici, ca niște martiri. Deci faptele vorbesc și faptele sunt în favoarea noastră. Cum spunea Ionel Moța ‘mai bun martor decât propria noastră cenușa, nu avem!’”.

Aspazia Oțel Petrescu

Se naşte la 9 decembrie (26 noiembrie, pe stil vechi), în comuna Cotul Ostriţei, în casa bunicilor materni; primul copil din cei doi (fratele – Anatolie) al învăţătorilor Ioan şi Maria Oţel.

Urmează cursurile primare la şcoala din comuna Ghizdiţa (Fântânele). Este înscrisă la Liceul din Bălţi, mai apropiat de casă decât Soroca, fiind retrasă după un trimestru, pe caz de boală.

Între 1936-1940 urmează cursurile la Liceul ortodox de fete Elena Doamna din Cernăuţi. În frământările anului 1940 pierde din nou un an şcolar. În 1941 reia cursurile la acelaşi liceu, recuperând anul pierdut şi urmând regulat clasa a 5-a şi în particular, concomitent, clasa a 6-a. Îşi ajunge din urmă generaţia în clasa a 7-a.

La 18 martie 1944 se întrerupe şcoala, luând calea refugiului, dramatic şi definitiv. Îşi ia bacalaureatul la Orăştie, în 1944, sub bombardamente.

Între 1944-1948 urmează Facultatea de Litere şi Filosofie de la Universitatea Babeş Bolyai din Cluj; primul an la Sibiu, unde Universitatea era refugiată, şi apoi la Cluj. În timpul facultăţii, conferenţiază în cadrul FORS (Frăţia Ortodoxă Română Studenţească), cu lucrarea Iisus în poezia română. Este una dintre elevele preferate ale lui Lucian Blaga, care o va încuraja să-şi cultive talentul literar. De altfel, filosoful îi va urmări mereu traseul, întrebând, după închiderea autoarei, dacă aceasta a fost eliberată. Coincidenţa unei rânduieli tainice a făcut ca şi Maestrul Lucian Blaga, căreia autoarea îi va păstra o vie şi caldă amintire, să ia drumul închisorilor comuniste, asemenea întregii sale generaţii de sacrificiu, al cărei destin a oscilat între temniţă şi exilul anticomunist.

Între 1946-1948 a funcţionat ca dactilografă la prestigiosul Centru de Studii Transilvane, condus de remarcabilul profesor academician, istoricul Silviu Dragomir. La 9 iulie 1948 este arestată în plină sesiune de examene, fără să fie absolventă şi fără posibilitatea de a susţine examenul de stat. Este condamnată la 10 ani de temniţă grea, pe care i-a executat în diferite închisori: Mislea, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc.
Motivul arestării a fost unul simplu şi devenit deja clasic pentru ideologia comunistă, atee: aderenţa la Cetăţuia – organizaţia de tineret a femeilor din Mişcarea Legionară, similară Frăţiilor de Cruce – organizaţia de tineret a bărbaţilor – din cadrul Liceul ortodox de fete Elena Doamna din Cernăuţi.

În 1958, în loc de eliberare i se acordă încă 4 ani, pe care îi execută între 1958-1962, trecând prin închisorile comuniste, Mislea, Jilava, Botoşani, Arad, de unde este eliberată. În 1958 se stabileşte cu mama (pensionară) în oraşul Roman, tatăl fiind decedat (1958).

Cu foarte multă dificultate reuşeşte să funcţioneze pe un post de contabilă la o cooperativă din Roman. În 1964 se căsătoreşte cu Ilie Alexandru Petrescu, căruia îi decedase soţia. Împreună cu acesta îi creşte pe cei doi copii orfani, care ajung calificaţi (fiul – inginer, iar fiica – medic). În 1977 îi moare mama, în 1987 soţul, iar în 1998, fratele.

După decembrie 1989 participă la toate comemorările martirilor şi mucenicilor din temniţele comuniste, fiind co-organizatoarea Sfântului Paraclis de la Mislea (târnosirea are loc la 12 noiembrie 1994), locul de pomenire a tuturor tinerelor legionare, a martirelor şi sfintelor din temniţele comuniste – a se vedea în acest sens ultimul volum al autoarei, «Adusu-mi-am aminte» (2007), mai ales frumoasele cuvântări ale doamnei Aspazia Oţel Petrescu, cu prilejul sfinţirii Hramului (8 septembrie) Sfântului Paraclis de la Mislea. În 2007 primeşte Premiul Fundaţiei Culturale Lucian Blaga pentru creaţie literară – proză scurtă, în cadrul Festivalului internaţional Lucian Blaga, Lancrăm-Sebeş-Deva.

(«Aspazia Oțel Petrescu. Repere biografice», în Rost. Revistă de cultură creștină și politică, anul VI, nr. 64, iunie 2008, pp. 12-13)

„Eram în cătuşe, incapabilă să mă apar de şobolani. Puteam să rămân aşa sau să torn la Securitate. Am ales calea rugăciunii”

„Când am împlinit eu 4 -5 ani, nu aveam mai mult, bunicul meu patern a venit să-l ia pe tată învăţător în comuna lor. Se făcuseră două posturi de învăţător şi învăţătoare şi bunicul a spus că-i cazul că fiul lui mai mare să vină să înveţe copiii satului. Şi în felul acesta i-a şi convins pe părinţii mei care începuseră să se gospodărească în Bucovina”

„A fost o copilărie senină, lipsită de griji. Tata mi-a fost învăţător numai când am ajuns în clasa a 4-a pentru că a cerut el această favoare de la inspectorat fiindcă ştia că eu trebuie să vin la liceu şi să mă pregătească în mod mai deosebit”.

„Părinţii mei n-au fost credincioşi practicanţi, cum s-ar spune. Dar ne-au pus în mână de mici copii rugăciunile, practica rugăciunii, la masă se spunea rugăciunea. Însă, tata ne ducea în fiecare duminică, obligatoriu, la biserică”

„De la lampa, se lumina cu lampa cu gaz, se formau pe tavan anumite umbre. Ele veneau către patul fratelui meu, apoi se retrăgeau. Eu am avut impresia că umbrele acelea îl vor înhaţă pe fratele meu şi că nu-l iau numai pentru că este mama acolo şi-l păzeşte. A fost pentru prima dată, gândindu-mi viaţă în urmă, când am luat contact direct cu răul şi l-am văzut sub formă de umbre”

„Ruşii au promis în înţelegerea cu Carol al II-lea că vor respecta patru zile pentru retragere. N-au respectat nici patru ore. În drum spre frontieră deja am întâlnit tancurile ruseşti care veneau să ocupe zona”

„Am ales să studiez limba şi literatura română şi să mă fac profesoară de română, spre dezolarea mamei care mă vedea pe mine doctor şi pe fratele meu inginer. Fratele meu nu i-a dezamăgit. Eu m-am dus la litere. Nici nu puteam să fiu medic. Nu mi-ar fi plăcut convieţuirea cu suferinţă”

„Am zis Doamne, dă-mi şi mie un duhovnic la care să am eu curajul să mă duc să mă spovedesc şi sa mă impact cu tine. Am ieşit afară şi dau nas în nas cu Zorica Latcu şi ea mi-a zis ‘Bine că am dat peste ţine fiindcă vreau să te iau cu mine neapărat’. Unde? ‘La părintele Arsenie Boca’”

„M-a speriat expresia ochilor, privirea părintelui se prelungea undeva în infinit. Senzaţia mea a fost că infinitul albastru mă privea cu doi ochi de om. Din clipa aceea am amuţit şi părintele, el fiind clarvăzător, el a văzut tot ce se petrecea cu mine atunci, a zis de ce te-ai speriat? Nu aşa ai cerut să mă vezi?”

„Arestarea a fost cumplită. Primul meu impuls a fost să fug. Ei au venit la Şugag, m-au somat să stau, eu n-am stat. Au tras. Glonţul a fluierat pe lângă urechea mea şi atunci am stat şi m-am gândit eu ce fac? Fug că o laşă, fug de destinul meu? Dacă eu fug, în locul meu îmi arestează părinţii şi m-am oprit”

„Eu la durere nu ţip, nu vaiet, amuţesc. Şi asta crezând că eu nu simt pentru că nu ţip, m-au pus la cal. De obicei, ei îţi legau mâinile şi picioarele şi pe un drug te luau cu tălpile în sus şi te băteau la tălpi. Din toate bătăile care le-am căpătat asta la tălpi e cea mai cumplită pentru că în tălpi sunt terminaţiile nervoase ale tuturor organelor şi în momentul când îmi dădeau o lovitură o simţeam peste tot în stomac, în ficat, inimă, în cap. Simţeai cum pleacă suliţe de durere în tot corpul”

„Când am primit 10 ani am avut un şoc, mărturisesc. Atunci mi s-a părut o viaţă întreagă de om petrecută în închisoare. În momentul în care am aflat că am 10 ani am zis ‘Doamne, ce-oi fi făcut eu până la 25 de ani că să merit 10 ani de temniţă comunistă?’. Şi Dumnezeu mi-a dat răspunsul printr-o călugăriţă şi maică mi-a zis să nu cârteşti. Să ştii că nimic nu-i displace mai mult părintelui ceresc decât să cârteşti. El ştie de ce ţi-a dat 10 ani. Tu ai să afli cu timpul”

„Închisorile s-au transformat în adevărate universităţi. Toţi profesorii care erau cu noi şi care ştiau mai mult decât ştiam noi, studenţii, au organizat cursuri de istorie, de limba română. Organizam şezători cele care ştiam poezii le recităm, cântece. În prima faza a închisorii era posibil lucrul ăsta”

„M-am vindecat în închisoare. Fără medicamentele care se aplicau atunci şi în condiţiile cele mai favorabile pentru dezvoltarea ei. Prin rugăciunea colegelor mele. Mi-au dat un carneţel care era făcut din foi de pânză şi pe pânză textul scris cu aţă. Şi erau scrise acolo câte rugăciuni s-au spus în sănătatea mea”

„Este o rugăciune la durere. În momentul acela nu simţeai graţiile, nu le mai simţeai în momentul în care spuneam noi rugăciunea comună simţeam prezenţa Mântuitorului. Să nu mă întrebaţi cum o simţeam concret. Era o stare de libertate”

„Eram pusă în cătuşe, cu mâinile la spate, incapabilă să mă apar de şobolani dacă începeau să se urce pe mine. Aveam două alternative: rămân acolo şi mă ronţăie şobolanii sau bat în uşa cu disperare şi să le spun tot ce vor. Mi-am dat seama că n-aş putea să stau imobilă, ei să mă roadă, eu neputând să mă apăr”

„Am zis ‘Doamne, nu mă lăsa!’. Mi-am dat seama că sunt într-o situaţie limită, că eu de la mine nu am putere. În acel moment, nu ştiu cum s-a petrecut, m-am trezit dintr-odată într-o mare de lumină albă. Am simţit că această lumina mă conţine în ea, mă cuprindea pe mine şi-mi dădea o stare de fericire, n-am cu ce să o compar”

„Unul din şobolani a urcat spre mine, dar s-a oprit la jumătatea drumului şi eu m-am confruntat cu ochii lui. Ochii aia au fost pentru mine ochi demonici. Şobolanul care m-a privit era Diavolul, nu şobolanul. Mi-au sugerat nimicul înfiorător, golul imens în care poţi să te prăbuşeşti”

„O singură dată când eram reţinută la dispoziţia Securităţii am avut dreptul să scriem o scrisoare. Mama a păstrat-o cu sfinţenie”

„Singurul lucru pe care mi-l doresc este un sfârşit creştinesc. Voi trăi până la capăt cu ajutorul lui Dumnezeu că până acuma. Marele meu regret este că n-am putut să fiu un înger în trup aşa cum au fost duhovnicii mei. N-aş fi putut să ajung la înălţimea părintelui Arsenie Boca, dar să plec măcar cu certitudinea că mi-am câştigat mântuirea. N-am această certitudine”

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.