Emil Pălăngeanu a fost unul dintre marii noştri atleţi. Deţinător de recorduri naţionale, fondator de organisme sportive, evidenţiat pe front, preşedinte de federaţie. A fost ucis la Capul Midia, de brutari care, ştiindu-i trecutul de „sportsman”, îşi băteau joc de el în faţa tuturor
Cum a murit, la Canal, un erou. „Sari, mă, ca iepurele!”
Albon, colonelul din Turda, ăl de punea amărâţii să găurească, la «11 Stâncă», cu gamelele, părea că mai avea un dram de omenie pe fundul inimii. Dar Borcea, finul lui, brutar la bază, cu doar patru clase la bord, urla şi suduia: „Bandiţilor, aruncaţi mâncarea în WC ca să slăbiţi, să nu mai munciţi, să sabotaţi construirea acestei măreţe artere prin care partidul a înţeles să vă ofere reabilitarea!”.
„Opera” era Canalul, „acest al patrulea braţ al scumpei noastre Dunări”. Câinii dispăreau. Cei care mâncau peşte nespălat, sărat şi beau apă din Taşaul mureau în câteva zile.
I-au adus de Sfânta Mărie cea Mare, 1952. Îi încărcaseră ca pe cartofi, claie peste grămadă: „Lasă, mă, că nu crapă până acolo! Avem nevoie de braţe de muncă!”. Trei dintre ei fuseseră traşi mai într-o parte. «Terminus Paradis» plus «Cel mai iubit dintre pământeni» într-o singură secvenţă… „Pălăgeanu Emil! Ce-ai fost, mă?”. „General!”. „Aha, general! De ce nu spui, mă, aghiotant regal, educator al fostului rege? Lasă că te aranjăm noi! La roabă!”.
Record neegalat vreodată!
Sufletul acesta de 60 de ani, demn, fusese o instituţie. Un „sportsman” adevărat, nu făcut din toc şi din călimară. Prin 1913, împreună cu al său frate, Nicolae, fuseseră trimişi în Suedia, la „specializare”, parte a primei unităţi de schiori şi trupe mobile de munte.
Peste trei ani, la Campionatele Naţionale de Atletism din 22-23 mai, de la Bucureşti, locotenentul Emil Pălăngeanu devine campion al ţării la toate cele patru probe clasice de aruncări: greutate, disc, ciocan şi suliţă!
De atunci, de mai bine de un secol, niciun alt sportiv nu a reuşit să-l egaleze… Patria intră în război. E erou la trecătorile din Carpaţi. „Pentru vitejia şi avântul cu care a comandat compania în luptele din 1916, la Boldogvaros. La sita Buzăului şi la Gura Siriului, unde, atacând la baionetă o companie inamică a distrus-o luându-i un rest de 40 de oameni prizonieri. Tot astfel a luptat la Mălaia împotriva unor forţe duşmane covârşitoare”.
Instruieşte prima unitate de Vânători de Munte din Armata Română, luptă pe fronturile din 1917. 1922 îl găseşte la Stockholm, chemat de cei de acolo pentru cursurile Institutului Regal Central de Gimnastică. E una dintre piesele de bază la fondarea faimosului O.N.E.F.. Nu stă-n birou. Coordonează atletismul, schiul, gimnastica şi înotul, povăţuieşte echipa noastră participantă la proba de patrulă militară, precursoarea biatlonului, la Jocurile Olimpice de Iarnă din 1928, de la St. Moritz. Apoi este chemat să preia conducerea Institutului Militar de Educaţie Fizică.
Profesorul lui Mihai I
În 1932, devine aghiotant regal şi profesor de educaţiune fizică la Clasa Palatină a Marelui Voievod de Alba Iulia, viitorul Rege Mihai I. Nu uită prima iubire. E preşedinte, în două rânduri, al Federaţiei Române de Atletism, devine general de brigadă.
În martie 1945, suferă prima umilinţă. Este trecut în rezervă. Primeşte un document cu „personal activ al armatei care prisoseşte peste nevoile de încadrare”. E săltat în vara lui 1952. „Activitate duşmănosă împotriva regimului democrat”.
A doua umilinţă. Primeşte cinci ani. Capul Midia. Toamna, grea, iarna, şi mai grea. Când li se dau macaroane – da, minune! – e pedepsit pentru că nu vrea să muncească. Nu le mai primeşte! Borcea, brutarul, află de trecutul de sportiv. Îl scoate la careu şi-l pune să „sară ca iepurele”. Câtă suferinţă poate îndura un singur om? Cedează, treptat. Nu se mai poate mişca. Nu mai intră în baracă.
Doctorul Jovin îi ia pulsul, cere să fie dus la… Degeaba… Marele Emil I. Pălăngeanu decedase. Data nu-i sigură. Undeva între 23 ianuarie şi 4 februarie 1953. Trupul unuia dintre cei mai mari atleţi ai noştri ajunge în stiva de schelete din magazia de stuf de la Midia, aşteptând medicul civil, unicul care avea dreptul să confirme moartea „bandiţilor” exterminaţi prin muncă forţată.
Preluare: «Morminte fără cruce», Cicerone Ion
Emil Pălăngeanu s-a născut pe 31 ianuarie 1891, în Adjud, județul Vrancea, și a decedat între 23 ianuarie și 4 februarie 1953, Capul Midia. A fost un general român, decedat în închisorile comuniste.
A absolvit Școala Militară de Ofițeri în 1911. În anul 1913, fiind un tânăr ofițer, a fost selecționat, împreună cu fratele său, Nicolae, pentru a face parte din primele unități românești de schiori și trupe mobile de munte, foarte necesare, având în vedere în apropierea izbucnirii Primului Război Mondial. Frații Pălăngeanu au fost trimiși în Suedia, la pregătire, iar când au revenit în țară au format nucleul viitorului Regiment de Vânători de Munte, a cărui eficacitate avea să se confirme în timpul războiului și ulterior. Pentru meritele lor din război, cei doi frați au fost decorați cu Ordinul Mihai Viteazul.
A fost decorat cu Ordinul «Mihai Viteazul», clasa III, pentru modul cum și-a condus compania din Regimentul 3 Vânători în timpul Operației de apărare a trecătorilor din Munții Carpați, din toamna anului 1916.
„Pentru vitejia și avântul cu care a comandat compania în luptele din 1916, la Boldogvaros, la sita Buzăului și la Gura Siriului, unde atacând la baionetă o companie inamică a distrus-o luîndu-i un rest de 40 de oameni prizonieri. Tot astfel a luptat la Mălaia impotriva unor forțe dușmane covârșitoare” – Înalt Decret no. 611 din 21 iulie 1917: p. 87.
În perioada interbelică, cei doi s-au dedicat instruirii tineretului românesc, prin educație fizică. În acest scop, Emil Pălăngeanu împreună cu Nicolae Pălăngeanu și Victor Bădulescu au înființat pe 17 iunie 1923 Oficiul Național pentru Educație Fizică. De asemenea, Emil Pălăngeanu a fost președinte al Federației Române de Atletism în anii 1933 – 1935 și 1939 – 1940.
Emil Pălăngeanu a fost aghiotant regal și profesor la clasa specială a Marelui Voievod de Alba-Iulia, viitorul Rege Mihai I, cu care ținea orele de educație fizică. În același timp, era și cadru didactic la Institutul Militar de Educație Fizică. A fost înaintat la gradul de colonel la 10 mai 1934 și la gradul de general de brigadă la 10 mai 1941.
Generalul adjutant Emil Pălăngeanu a fost numit la 23 decembrie 1941 în funcția de comandant al organizației Munca Tineretului Român.
În perioada 1941-1944 Emil Pălăngeanu a condus organizația Munca Tineretului Român, iar în 1944 a fost numit inspector cu pregătirea premilitară.
Cariera militară
La 31 martie 1929 a fost înaintat la gradul de locotenent-colonel.
La 10 mai 1934 a fost înaintat la gradul de colonel.
La 10 mai 1941 a fost înaintat la gradul de general de brigadă.
După instalarea guvernului Petru Groza generalul de brigadă Emil Pălăngeanu a fost trecut din oficiu în poziția de rezervă, alături de alți generali, prin decretul nr. 860 din 24 martie 1945, invocându-se legea nr. 166, adoptată prin decretul nr. 768 din 19 martie 1945, pentru „trecerea din oficiu în rezervă a personalului activ al armatei care prisosește peste nevoile de încadrare”.
Condamnarea
Generalul de divizie, Emil Pălăngeanu, a fost arestat la 15 august 1952, în vârstă de 61 de ani și a fost condamnat la 60 de luni de muncă forțată, sub acuzația de „activitate dușmănoasă împotriva regimului democrat”. A fost deținut în lagărul de la Capul Midia, unde a decedat după Crăciunul lui 1952, se pare că între 23 ianuarie și 4 februarie 1953. Trupul neînsuflețit i-a fost aruncat în stiva de schelete din magazia de stuf a Midiei, unde cadavrele așteptau examenul medicului civil, care trebuia să confirme moartea celor exterminați prin muncă forțată.
