Prin grija preotului romașcan Florin Tuscanu, ne putem amintim despre ultimele clipe ale marelui povestitor Ion Creangă și ziua înmormântării, la Cimitirul Eternitatea din Iași.
„DREPTUL LA NEUITARE…
Iași, 2 ianuarie 1890 – Înmormântarea marelui povestitor Ion Creangă.
Bolnav de mulţi ani, Creangă avea presimţiri sumbre asupra sfârșitului său apropiat. Vestea morţii lui Eminescu, la 15 iunie 1889, îl doborâse:
„Fu văzut plângând ca un copil şi adormind cu cartea de poezii a lui Eminescu. Presimţirea morţii se înnegri şi mai tare în inima lui. De acum el se gândi cu seriozitate la stingere şi-ncepu să-şi pună întrebări asupra vieţii viitoare.
Ca diacon, nu prea se gândise la astfel de lucruri, luat de necazurile vieţii, şi nici seminarul nu avea obiceiul să răscolească sufletul cu nişte probleme care nu trebuie popilor de ţară”. (G. Călinescu, «Viaţa lui Ion Creangă», 1938).
În 31 decembrie 1889, pe la ora prânzului, Creanga se dusese în oraş şi intrase în tutungeria sa din strada Goliei, nr. 51, „o prăvălie întunecoasă şi urâtă, cu o mică odăiţă în fund dând spre o curte murdară”.
Nu există, din amintirile contemporanilor, amănunte sigure despre scopul acestei ieşiri în oraş şi felul în care s-a derulat tragicul eveniment. Se ştie că în tutungerie se afla fratele său, Zahei şi că aici Creangă a avut o nouă criză de epilepsie şi un atac de apoplexie, care avea să-i fie fatal. Se pare că Zahei l-a dus în Ţicău. Seara, vestea morţii s-a răspândit în Iaşi.
„Tipograful Ionescu şi Miron Pompiliu se îngrijesc de înmormântare, Zahei aleargă şi el pe la cine ştie cine, şi părintele Gh. Ienăchescu pretinde a fi avut el sarcina îngropării. V. Pogor, care era primar, dădu locul la cimitir.
În sfârşit, se răspândi în pripă o invitaţie, cu un înger şi o salcie, concepută în acest stil:
„IOAN CREANGĂ. PROFESOR ÎN VÂRSTĂ DE 52 ANI DUPĂ O LUNGĂ SUFERINŢĂ A ÎNCETAT DIN VIAŢĂ ÎN ZIUA DE 31 DECEMBRIE. ÎNMORMÂNTAREA VA AVEA LOC MARŢI 2 IANUARIE ORA 1 PRECIS LA CIMITIRUL „ETERNITATEA” UNDE SE AFLĂ DEPUSE RĂMĂŞIŢELE LUI. FIUL, FRATE ŞI SURORI ROAGĂ PE TOŢI AMICII, COLEGII ŞI CUNOSCUŢII A ASISTA LA ÎNMORMÂNTARE».
Amintiri de la înmormântarea lui Ion Creangă…
„Nu asistară însă prea mulţi, fiindcă invitaţiile nu putură fi împărţite la vreme şi mai ales fiindcă vremea era rea. Ploua de două zile, zăpada se topise şi deodată un ger umpluse uliţele de gheţuş. Lumea se temea să iasă pe stradă. Veniră învăţătorii, elevi şi studenţi şi tânărul licenţiat N. Iorga, Artur Stavri, Ed. Gruber, A. C. Cuza şi alţii, bineînţeles părintele Gh. Ienăchescu şi ceilalţi tovarăşi la manuale.
Sicriul era înconjurat de coroane, dintre care numai una din partea unui junimist, anume N. Gane. Pe panglica coroanei lui Constantin Creangă, bombastic, ca de obicei, se citi inscripţia: ‘Voitorului meu de bine scump prieten şi tată’.
Se ţinură obişnuitele cuvântări. Bătrânul institutor Toma Săvescu vorbi cu ‘o emoţiune foarte comunicativă’ de viaţa şi meritele răposatului. Mai patetic fu Eduard Gruber, care cuvântă în numele cercului literar, în care zise că intrase Creangă de doi ani. ‘Jalnică adunare – vorbi el – o dureroasă datorie, cea de pe urmă, ne adună azi pe toţi în faţa mormântului unde în curând va odihni pentru vecie Ion Creangă, acest fruntaş al literaturii române.
Nemângâiatul fiu, rudele, prietenii şi tinerimea entuziastă admiratoare a lui Creangă îşi simt acum inima zdrobită şi cugetarea înnourată în faţa muţeniei şi a neclintirei în care el zace, muţenie şi neclintire care ne face să ne îngrozim şi să ne podidească lacrămile, pentru că nu mut şi nu neclintit a fost Creangă în viaţa lui’”.
„Veșnică să fie pomenirea lui!”, scrie într-o postare preotul Florin Țuscanu, în amintirea marelui povestitor.
Citește și:
«Misiunea preotului la sate», de Ion Creangă
Toți sătenii pronunță cu drag cuvintele de „moșu popă” ori „nănașu părinte”; prin urmare, toți văd în păstoriul lor sufletesc un tată iubit, un părinte bun, precum se și cade să fie.
Cum trebuie însă ca acest proclamat părinte să conducă pe săteni, ce cu mîndrie și dragoste se numesc ei singuri copii[i] lui, dîndu-i toată stima ce se cuvine unui părinte? Mai întăi de toate, preotul sătean trebuie să-și înceapă cariera sa cu blîndeță și devotament, să fie un model de moralitate și de muncă, fără de cari misiunea lui nu va pute produce roadă bună niciodată. Inima lui trebuie să fie totdeauna deschisă, sfaturile lui cele bune să fie o comoară nesfîrșită. Prin aceste mijloace încrederea poporenilor fiind cucerită în timp foarte scurt, preotul trebuie apoi să știe profita repede și în mod rațional de această favorabilă împrejurare, pentru a pune temelie solidă misiunei sale de conducător și părinte al poporului, care i s-a încredințat de cătră Dumnezeu și națiune (Citește mai departe…)
