„Eu am vrut să înalţ totul dincolo de pământ. Eu am făcut piatra să cânte pentru omenire”

0

„Sculpturile mele sunt chiar şi pentru cei orbi. Ceea ce vă dăruiesc eu este bucurie curată”

Deviza lui Constantin Brâncuși a fost: „Este necesar să urci necontenit cât mai sus, dacă vrei să poți să vezi foarte departe”.

Constantin Brâncuși este unul dintre cei mai importanți sculptori ai secolului XX. Sculpturile sale vizionare exprimă reprezentări ideale și arhetipale ale subiectului în cauză. Poartă titluri concise precum: Peștele, Principesa X, Adam și Eva, Himera, Muza, Pinguinii. Operele sale par simple prin formă și linii, dar cu intenția declarată de a dezvălui adevăruri ascunse. Brâncuși obișnuia să lucreze în mod direct cu materialele sale, fiind printre pionerii tehnicii directe de cioplire. Deși au existat critici de artă care i-au etichetat lucrările ca fiind abstracte, artistul i-a contrazis, insistând asupra faptului că arta sa relevă în nenumărate rânduri o realitate ascunsă. Dar să lăsăm lucrările sale să vorbească de la sine… cu comentariile chiar ale lui Constantin Brâncuși…

„Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor”.

„Aş vrea ca lucrările mele să se ridice în parcuri şi grădini publice, să se joace copiii peste ele, cum s-ar fi jucat peste pietre şi monumente născute din pământ, nimeni să nu ştie ce sunt şi cine le-a făcut – dar toată lumea să simtă necesitatea şi prietenia lor, ca ceva ce face parte din sufletul naturii”.

„Eliberează-te de pasiuni, eliberează-te de pofte, eliberează-te de greşeli – acestea sunt trei precepte, zale şi scut, pentru orice spirit. Purtând această armură, eşti puternic în contra răului – devii invulnerabil.”

„Nu vedeţi, oare, aceşti ochi?… Profilul acestor doi ochi (uniţi – în Templul sărutului)?… Aceste emisfere reprezintă Iubirea. Ce rămâne oare (din noi) în amintirea celorlalţi, după moarte?… Numai amintirea ochilor şi a privirilor cu care ne-am revelat dragostea, pentru oameni şi pentru lume. Ei bine, aceste profiluri ale Porţii sărutului reprezintă contopirea, prin dragoste, între bărbat şi femeie”.

„Oamenii văd lumea ca pe o piramidă fatală; şi se înghesuiesc înăuntru-i, pentru a ajunge cât mai sus, înspre vârfu-i; drept pentru care se şi sfâşie între ei şi sunt cu totul nefericiţi (nemulţumiţi)… Pe când, dimpotrivă, dacă ar creşte şi s-ar împlini în chip firesc, dacă s-ar dezvolta ca şi spicul de grâu pe câmpie, fiecare ar fi ceea ce îi este dat să fie, sau ar putea fi…”.

„Eu nu dau niciodată prima lovitură până când piatra nu mi-a spus ceea ce este potrivit să îi fac. Aştept până când imaginea interioară s-a format bine în conștiința mea. Câteodată durează săptămâni întregi până când piatra îmi vorbeşte. Este necesar să privesc foarte atent înlăuntrul ei. Nu mă uit la vreo aparenţă. Mă depărtez cât mai mult posibil de aparenţe”.

„Opera de artă e necesar să fie creată ca şi o crimă perfectă – fără pată şi fără urmă de autor… Arta (mea) este realitatea însăşi. Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare în realitatea cea mai adevărată – poate în singura realitate valabilă.”

Una dintre cele mai bune analize critice ale operei lui Brâncuși este aceea scrisă de Eugen Ionescu. Iată câteva idei exprimate de genialul scriitor:

„S-ar fi putut crede că Brâncuşi este un artist primar, instinctiv, rustic. Dar opera lui, în acelaşi timp elementară şi subtilă, este expresia unei gândiri artistice (şi prin asta, filozofică) infinit de lucidă, elaborată, profundă. Arta lui este expresia unei viziuni creatoare foarte intelectualizate.

Creaţie, totuşi, în primul rând. Cu totul lipsit de ceea ce se numeşte ‘cultură’; la distanţă de ceea ce se ia drept ‘viaţa intelectuală a unei epoci’ şi care nu este decât ziaristică sau expresia ei livrescă, Brâncuşi era totuşi, pe de altă parte, incomparabil mai cultivat decât oamenii de litere, ‘gânditorii’ pionii ce-şi agaţă pe piepturi brevetul de ‘intelectual’ şi nu înţeleg nimic din el, aiuriţi cum sunt de lozincile, simple sau complexe, pe care le iau drept adevăruri sau drept cugetări de-ale lor, personale. Brâncuşi era cu mult mai puternic decât toţi doctorii. Era cunoscătorul cel mai informat despre problemele artei.

Asimilase întreaga istorie a sculpturii, o dominase, o depăşise, o respinsese, o regăsise, o purificase, o reinventase. Degajase din ea esenţa.

S-a vorbit despre Brâncuşi ca despre unul dintre creatorii unei sculpturi nonfigurative. Brâncuşi susţinea că nu e nonfigurativ. Într-adevăr, nu era. Operele lui sunt figuri esenţiale, imaginile concrete ale unor idei, expresia unui real universal antiabstract. Nimic nu e mai concret decât pasărea sa în zbor, formă dinamică palpabilă a dinamismului.

Rodin a putut exprima mişcarea dând unui anumit trup, membrelor sale, atitudinile sugestive ale unei desfăşurări în spaţiu. Era ceva încă legat de particular. Brâncuşi s-a eliberat de orice particularism, după cum s-a eliberat şi de orice psihologism, pentru a ajunge la esenţele concrete. O direcţie importantă a picturii nonfigurative reuşeşte să exprime temperamentul pictorului, personalitatea, patetismul, subiectivitatea sa.

Opera lui Brâncuşi exprimă numai idei şi forme sculpturale. Ştim că poezia lui Mallarme sau a lui Valery era o reflecţie asupra poeziei. În mare parte, sculptura lui Brâncuşi este şi o reflecţie despre sculptură; în acelaşi timp, o metodă pur sculpturală de a gândi lumea, tradusă în forme şi linii de forţă vii.

Antipsihologică, arta lui Brâncuşi este de o obiectivitate absolută: ea exprimă nişte evidenţe pe care nu poţi să nu le admiţi, nişte evidenţe sculpturale dincolo de alegorie.

Voinţa de a nu ceda ispitei sentimentalismului a apărut foarte repede la Brâncuşi, ca şi dezgustul său faţă de anecdotă sau de interpretare. Înţeleg de ce nu putea să-i placă teatrul.

În cele dintâi opere ale sale, ‹Capul lui Laokoon›, de exemplu, îndeosebi exactitatea detaliilor îl preocupă, mai degrabă decât expresia durerii, care nu se evidenţiază mai puţin, dar o face indirect: în al său «nud» de bărbat (studiu pentru concursul de diplomă final de la Belle-Arte), ‘realismul’ său este atât de deplin încât pare inuman, prin indiferenţa lui totală faţă de psihologia personajului sculptural; aceeași observație pentru ‹Ecorşeu›, unde nu apare decât preocuparea lui pentru cunoaşterea trupului, urmărită cu un fel de cruzime obiectivă, abia ironică.

Începând din 1907 (în ‹Rugăciunea› sa), ceea ce rămâne din afectivitate dispare datorită stilizării, oarecum bizantine, care transpune, integrează sentimentalitatea.

La prima vedere, ‹Oul› seamănă destul de mult cu ‘nou-născutul’ în scutecele sale.

Din 1910, ‹Pasărea Măiastră› a depăşit, de mult, în miraculos, pasărea realistă, nemiraculoasă; ne mai putem da seama, poate, urmând etapele simplificării sale, că ‹Oul› are ca punct de plecare pe noul-născut; putem urmări şi stilizările diferitelor ‹Domnişoare Pogany›, pentru a ajunge la etapa ultimă, care este o îndrăzneaţă, feerică transfigurare, însă curând, în măsura în care stilul este, oricum, anecdotă, Brâncuşi va depăşi stilizarea pentru a ajunge la un limbaj de dincolo de limbaj, de dincolo de stilul însuşi. Şi totul va fi fost o ţâşnire din izvoarele profunde ale fiinţei sale, o serie de revelaţii continue extraconştiente, surprinse printr-o luciditate, o conştiinţă, o exactitate, o putere intelectuală care fac din Brâncuşi contrariul unui Rousseau Vameşul.

Contemplând, în puritatea ei, ‹Pasărea în spaţiu›, suntem uimiţi de acuitatea viziunii sculpturale; ne mirăm de simplitatea ei şi ne mirăm de asemenea de faptul că n-am putut vedea ceea ce este evidența însăși. Foarte surprinzătoare, de necrezut, aceste sinteze: folclor fără pitoresc, realitate antirealistă; figuri de dincolo de figurativ; ştiinţă şi mister; dinamism în împietrire; ideea devenită concretă, făcută materie, esenţă vizibilă; intuiţie originară, dincolo de cultură, de academie, de muzee”.

Dorul de țară l-a măcinat mereu

În 1944, el trimite un text către ziarul Gândirea – o declaraţie de dragoste către ţară, care îi ardea sufletul de prea mult timp. Este o explicaţie a cuvântului dor, cuvânt unic în lume: „Patria mea este pământul care se-nvârteşte, briza vântului, norii care trec”.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.