Pe ambele maluri ale Dunării, pe stânga și pe dreapta lui, de la Covin chiar și până dincolo de Lom în Bulgaria, se vorbește aceasta limbă română până astăzi.
Limba română s’a format în nordul și în sudul Dunării, adică și pe partea dreapta a ei. Așa spun ultimele cercetări. Mai târziu, în munții Hemus-Balcani-Stara Planina a fost baza demografică a vlahilor-românilor din țaratul Asăneștilor. În secolele 15-16, nouă stăpânire otomană găsește aci români, după cum reiese din recesamintele oficiale efectuate în „sângeacul Vidinului”, care pe atunci cuprindea și bună parte din Serbia de astăzi. Dimitrie Cantemir găsește dreapta Dunării plină de români și scrie despre acest lucru. Mai târziu, încoace, trece printre ei Nicolae Bălcescu și se tot miră de atâta prezență românească.
Numai noile stăpâniri, creștine, iar acum „socialiste”, nu știu, „uită” că acolo există români, limbă română. Iar ei puneau buzele pe apă fluviului și vorbeau unii cu alții românește. Astăzi o fac mai puțin, de teamă. De pe vapoare auzi că uneori se strigă și se întreabă de nouțăți.
Cât privește pe Emanoil Bucuta, unele din scrierile lui au fost reeditate în R.S.R. Din cauza „selecției” însă, scrierile referitoare la românii din Bulgaria, presărate cu precădere în revistele: Boabe de grâu, Transilvania sau Ideea europeană s.a., rămân pe dinafară. Nu e deloc întâmplător, căci întocmai la fel se întâmplă la „selecție” cu «Albumul Macedo-Român» în cazul lui V.A.Urechia, la fel «De la Românii din Serbia» a lui G. Vâlsan [și Giuglea] sau cu un articol de corespondență din Crusova, patria viteazului [din 1903] aromân Pitu Guli. E o linie nu numai de abdicare, ci una de deliberată ascundere a realității existenței unor români peste hotare practicată de către regimul comunist de la București. În repetatele convenții româno-iugoslave se inserează mereu în aceeași formulare dezideratul că minoritățile etnice din țările respective, sârbă și croată [?] din România și cea română din Voivodina, nu și cea din Serbia însa mult mai numeroasă, cea din dreapta Dunării, să constituie „punți de legătură”. Iar în convențiile româno-bulgare nici pomeneală de un lucru că ăstă. Regimul dela București trimite preoți, slujbași bisericești cu deosebite rosturi, până în Australia și, firește, în S.U.A., dar nici nu-i trece vreodată prin minte să trimită vreo „mângâiere” duhovnicească fraților români aci la mică distanță, în Grecia, Bulgaria, Serbia. Cum s’o facă devreme ce acolo „nu există români”, după cum a țipat un slujbaș reserist la serviciul pașapoarte pe când acesta funcționa la comenduirea miliției capitalei, cum o să trimiți popi pe acolo! Uită-te, în Australia și Nouă Zeelandă există români! Așa că românii respectivi se descurcă pe la Sofia, Salonic, Bitolia sau cei refugiați la ambasada italiană din Tirana, cum știu și cum pot. De nu s’ar vorbi atâta de drepturile omului și ale minorităților, de genocid lingvistic și cultural, în țările socialiste!
Există nu numai o limba, dar și o istorie comună a românilor din dreapta și din stânga Dunării. Numai că această nu prea este cunoscută, e prea puțin cercetată. Adesea e privită că o chestiune de relații între populațiile majoritare.
Să pornim tocmai de la puținele notări ale lui Emanoil Bucuta din tradiția locală a unor locuitori din Bulgaria, din dreapta Dunării, despre interesantul personaj istoric Haiduc-Velcu.
Faptul ține de răscoala națională antiotomană sârbă din 1804-1813. La această au luat parte și românii din actuală Șerbie. Cu unul dintre ei, cu Paul din Melnita, însuși Caragheorghe Vojdu conducătorul răscoalei era în corespondență. Îi vom găși pe români implicați în mai toate răzmerițele sârbilor si bulgarilor, îndeosebi cea din Aprilie 1876 a acestora din urmă.
Haiduc-Velcu nu era nici român, cum am văzut pe undeva înserat, nici bulgar, cum o vreme îl revendică „știința” istorică bulgară cam pornită pe șovinisme. El era sârb, însă dintr’o localitate înconjurată de comune cu populație românească din estul Serbiei și se numea [Velcu] Petrovici. A devenit cunoscut că haiduc încă înainte de răscoală, iar apoi, în cursul accesteia, și-a schimbat porecla în renume. Că să ajungă, bunăoară, din satul său la cel mai apropiat oraș, el trebuia să treacă prin satul românesc Slivar [=Prunet] și prin hotarul acestuia. De acolo, dar și de pe urma faptului că bună parte din tinerețe și-a petreut-o că slugă la un turc de prin părțile Vidinului, el știa să vorbească românește.
Angajându-se în răscoala, prima izbândă răsunătoare a repurtat’o într’un sat românesc, Podgort, cunoscut și astăzi că o mare comună populată de români. L’a pus pe fugă pe beiul turc ce-și avea sediul aci, luând cu acest prilej pradă bogată, pe care de îndată a împărțit’o ostașilor săi. Dintr’o baladă populară în românește, știm că aliații cei mai de nădejde îi erau aci Oprișanii, români. Haiduc-Velcu trăia, precum se vede, într’o ambianța românească. Printre „becherii” [adică ostașii] lui erau mulți români. Cei mai buni tunari i-au fost niște români craineni, pe nume Patru, Jurcă și Marin, și nu un rusneac. Sau poate va fi fost și unul că acesta de la o vreme, însă n’a lăsat urme. Când s’a luat la întrecere cu generalul rus Zass la tragere cu tunul , Haiduc-Velcu a spus tunarilor acestora ai săi pe românește, că să nu înțeleagă rusul: Dacă mă faceți de rușine și nu dobândiți întrecerea asta, voi nici să nu mai dați ochii cu mine. Și tunarii lui, vlasii-românii, au câștigat; deși generalul rus, văzându-i mai înainte în straiele lor românești, i-a tratat cu dispreț, zicând că aceștia sunt „niște mojici” înainte de escapadele acelea în tabăra turcă de care scria Em. Bucuta, lui Velcu adesea îi cânta taraful de lăutari români. Calul i-l aducea la „buștean” românul Abras. Acesta era din satul Bucovcea, situat actualmente în apropierea graniței bulgaro-iugoslave, care ganița însă pe vremea aceea nu există și nici că se bănuia atunci că va fi instituită. Aci a săpat Abras un șanț de apărare împotriva turcilor vidineni; dar, trebuind pe urmă să se retragă, a săpat altul mai mare în orașul Negotin. Acesta era cel de al patrulea șanț, primul expus față de turci, înzestrat cu trei tunuri. Aci cade Haiduc-Velcu la 20 Iulie [1813] răpus de o ghiulea turcească, trasă după indicațiile lui Anastasie Armașul și nu a „rusneacului”. Pe acel loc se găsește astăzi ridicat un monument lui Velcu, cu textul vestitei lui exclamații: „Capul dau, Craina n’o dau!”. Lângă monument e și inscripția: „Pe acest loc s’a aflat șanțul lui Abras, tovarășul lui Haiduc-Velcu”. De jur împrejur e și acum, că și atunci, zisă „mahalaua valahă”, adică românească, și-i auzi pe locuitori grăind românește. Deci, dincolo e satul românesc Bucovcea, dincoace e mahalaua românească a orașului. Aci s’a dat ultima bătălie a răscoalei împotriva turcilor, vara lui 1813. [Pacea dela București fusese încheiată în 1812].
Totul e aci mai mult românesc și mai puțîn sârbesc sau bulgăresc. Cu atât mai mult era în vremea aceea cu locuitorii români de aceiași limba de pe ambele maluri. Aceasta li se părea cât se poate de normal locuitorilor de atunci; ei comunicau și treceau încoace și încolo, după necesități. Însuși Abras adesea avea pe nord-dunăreni la o moară a sa.
De aceea, nimic mai firesc că la un moment dat se alcătuiește o delegație olteană și această prezentându-se la Haiduc-Velcu îi cere să accepte a fi comandant și peste Oltenia. Să ținem seama că ne aflăm totodată în perioada războiului ruso-turc din 1806-1812 [care se va încheia cu pacea de la București] și deci cu atât mai mult stăpânea sentimentul aceluiași destin, al aceleiași cauze. Regiunea timoceano-vidineana trebuia eliberată, triunghiul acela timoceano-vidinean-oltean trebuia să-și găsească un destin comun; și așa prezintă el o serie de trăsături comune. Numai mai târziu, în 1833, această regiune de est a Serbiei este luată în stăpânire de sârbi printr’o acțiune de surprindere asupra slăbitei stăpâniri otomane, periferice, în regiune, efectuată de [totdeauna] șiretul cneaz de atunci al Serbiei, Milos Obrenovici.
În ce-l privește în continuare pe Haiduc-Velcu, el avea o soție care a rămas vestită în istoria femeii sud-dunărene. Era Ciciuc-Stana, mică de statura, frumoasă și vitează. A căpătat și ea niște răni de spadă turcească la escapadele acelea ale soțului ei. Știa și ea românește de la „vlasi” din tagma soțului. După tragică moarte a acestuia ea se refugiază la Biserica Albă în Banat, unde desigur a dat de limba română. Tânăra văduva, se recăsătorește cu aromânul Iordache Olimpiotul; iar ea preferă să se mărite cu viteji. De altfel o bucată de timp considerabilă Iordache se află combatant în oștirea lui Velcu, ca soție a lui Iordache, viitor generalisim al oștirii eliberatoare eteriste. Ciciuc-Stana va olocui destulă vreme la București, în zona Curții Vechi, și aci va învață bine românește. După cum știm, viteazul Iordache Olimpiotul piere la mănăstirea Secul [1812], iar Stana se refugiază în Basarabia, ulterior la Athena, unde deasemeni a lăsat urme ale zbuciumatei sale existente.
În momentele survenite după pieirea viteazului Haiduc-Velcu, firește nu lipstite de întâmplări dramatice, Nicola Abras „evacuând din oraș oamenii și proviziile, a fost ultimul care a părăsit orașul și mormântul viteazului său prieten”.
Cu aceasta însă nu se încheie și istoria lui. Dimpotrivă. El devine eroul unei istorii comune a românilor nord și sud dunăreni. Cred că așa trebuiesc privite lucrurile și nu că aspect de relații româno-sârbe [respectiv bulgară] care tratează în general asemenea chestiuni.
După căderea orașului Negotin în mâinile turcilor și în urma unor peripeții inerente retragerii și ascunderii, Nicola Abras se găsește în Țară Românească, la Târgoviște și la Câmpu-Lung. Aici el devine după câtva timp fârtat întru haiducie vestitului Iancu Jianu. Simțise că autoritățile lui Ioan Caragea, cel vestit cu ciumă, vor să-l extradeze turcilor și atunci găsește scăpare în haiducie. Nu era să se lase dat pe mâna dușmanilor în urma unei răscoale. Din această răscoala el va avea experiență armelor și luptei cu poterele. Își formează ceață și acționează cu aceeași înverșunare și concomitent cu ceață lui Iancu Jianu. O adevărată oștire a fost atunci mobilizată de domnie împotriva celor doi haiduci. În cele din urmă Nicola Abras este prins și băgat în osândă la ocna Telega. De soarta lui se interesează și pentru el intervine până și ministrul Nesseloode al Rusiei. Îndată după aceea se predă singur și Iancu Jianu și este pus tot la Telega, însă nu în adâncul ocnei, ci în exteriorul ei. Datorită acestei împrejurări Iancu Jianu destul de ușor își operează evadarea. Îndată adună vreo 40 de haiduci de ai săi și prima grije îi este să scoată din ocnă pe Abras: „Legai pe toți din ocna; slobozii burduful și scosei pe toți haiducii din ocnă și plecai cu dânșii până la un loc. Un haiduc vestit ce-i zicea Iabras, strânse și el o ceață de ai lui, plecând împreună, și trecui Oltul” – povestea însuși I. Jianu mai târziu.
Firește, evadarea era senzațională și că atare și-a găsit oglindire și în relatările consulilor streini.
Iarăși potere ample, iarăși lupte aprige [în 1816]. „Ne băteam cu poterile încât nu avea ce să ne facă. În multe rânduri am bătut pe carserdarul Iamandi” -spune iarăși Jianu. Neputând altfel birui haiducia, serdarul Iamandi Giuvara recurge la promisiuni spre a atrage pe Abras să se predea. Cu știrea lui Jianu, acesta acceptă să se predea împreună cu cei 12 cetași ai săi. Haiducia lui avea un aspect mai mult de lupta națională și socotea că a putut fi înțeles, mai ales date fiind înaltele intervenții ce se făcuseră pentru cauza lui tocmai pe aceste motive.
Predarea unui haiduc de talia lui Abras constituia un succes, stabilirea unei păci trebuia sărbătorită, cum va fi socotit și Abras însuși. Această se face la Calafat unde Iamandi organizează un ospăț chipurile în cinstea lui Abras. Planul era însă de a-i omorî pe haiducii închinați. Va fi jucat rol și tainicele gânduri ale șefului de potera de a jefui vreo însemnată suma de bani ce presupunea că Abras ar fi avut’o asupra să. Și în timp ce Abras interpreta cu măiestrie dansul haiducesc „giret”, cum îl solicitase Iamnadi cu ipocrizie, la semnalul convenit arnautii trag cu puștile în Abras și oamenii lui omorându-i pe loc.
Nici n’a avut timp el să-și dea seama de greșeală ce o făcuse și pe care o plăti scump. Nu știa că grecoteiul Iamandi era în stare de asemenea călcare a cuvântului de pace. În tovărășia lui Haiduc-Velcu mai înainte nu întâlnise asemenea apucătură.
Omorârea haiducilor a constituit un eveniment de seamă, o „izbândă”, o mare senzație a vremii. Consulul austriac Fleschhackl raporta la Viena că printre capetele ucișilor expuse la pușcăria din București „unul era însemnat că fiind al cunoscutului haiduc sârb, care a fost cândva adjunctul lui Caragheorghe” [căpetenia răsculaților sârbi]. Nu era sârb, ci curat român, cum se vede și după numele lui; și nu a fost adjunctul lui Caragheorghe, ci al lui Haiduc-Velcu cu care se prinsese și frate de cruce. Faima însă făcea că lucrurile să capete dimensiuni. Era român din dreapta Dunării și probabil că nu s’a gândit ce mai poate păți prin Țară Românească.
Nedreptate i s’a făcut acestui român din dreapta Dunării, care nu era brigand, ci haiduc luptător, și din partea literaturii care a făcut din el un personaj negativ în preajma lui Jianu, deși acesta însuși nu spune această în declarațiile lui de mai târziu, consemnate. Chestia a pornit de la Bucură Dumbravă și a ajuns și într’o baladă coregrafică la opera din R.S.R. [Se putea altfel]. Firește, în „licență literară” un trădător „trebuie să existe”, un intrigant trebuie pus acolo. Dacă această zisă „licență” îi dă voie, bunăoară, lui Mihnea Gheorghiu să pună în scenariul său pe o oarecare „Tincuța” în rol de iubită a lui Tudor Vladimirescu, când bine se știe că aceasta a fost Floarea din Gornovița, apoi atuncea să nu-l transformi pe sud-dunărean [las că nici nu se prea știa acest lucru] în intrigant, rival, trădător? Putea fi pus în acest rol oricare altul, nu însă Nicola Abras, român din dreapta Dunării și luptător antiotoman.
Dimpotrivă, noi putem vedea în el un exemplu, iar haiducia lui și a lui Jianu ne poate servi drept îndemn la hotărâre în lupta noastră.
Că se poate vorbi de o istorie comună a neamului românesc din stânga și din dreapta Dcunarii ne-o arată mai elocvent participarea unui român sud-dunărean la revoluția lui Tudor Vladimirescu, acesta situându-se chiar printre căpetenii, făcând parte din conducerea-comenduirea ei. Este vorba de un anume Ghiță Haiducul, venind și el din sud unde devenise vestit că Ghiță Valahul.
Emanuil Bucuța a notat date din tradiție despre un Popa Ghiță care a avut de-a face atât cu Haiduc-Velcu, cât mai pe urmă și cu „Domnul țăranilor”, cum l’a numit N. Iorga pe Tudor Vladimirescu. Tradiția desigur corespunde prin ceva adevărului. Erau însă mai cu seama la vremea aceea mulți cu acest nume preferat de „Ghiță”. Putem să ne amintim, bunăoară, că la punctele 19 și 20 ale proclamației sale, scrise cu mâna să proprie, Tudor Vladimirescu stigmatiza pe negustorul craiovean Hagi Ianuș, apoi pe Ioan Rogobete și pe un anume Ghiță „Hoțul”, cerând pedepsirea lor pentru pradaciunile pricinuite țării. Ghiță „Hoțul” poate să fie, considerăm, sau Ghiță Pestritul sau Ghiță Stanovici, care s’au ținut de rea haiducie însoțindu-se cu turcii adalai.
În faza finală a răscoalei apare însă Ghiță Haiducul care împreună cu fratele lui Tudor Vladimirescu și cu Mihaloglu prind pe Macedonschi și pe Hagi Prodan cerându-le socoteală pentru dispariția lui Tudor. Acesta e sud-dunăreanul combatant în răscoală.
Era originar din localitatea Curiace, situată în partea de munte a ținutului Pojarevat [cunoscutul Passarovitz], locuit de populație românească. Avea frați pe Crăciun și Răducan, mai târziu înrudiți prin alianța cu oameni din anturajul cneazului Milos Obrenovici. Câtăva vreme el ia parte la răscoala sârbilor [1804-1813], în trupele ce trebuiau să despresoare Cladova spre a înlesni joncțiunea cu oștirea generalului rus Isaiev. Să reamintim că atunci lua parte la asediul Cladovei și Tudor Vladimirescu cu pandurii săi, reușind „să întrerupă orice comunicație dintre garnizoană [turcească] din Cladova și Ada-Kaleh”, cum se spunea într’un raport rusesc. De asemeni a ajuns el puțin prin ținutul Poreci, așa cum își va aminti mai târziu. Aci era un comandant sârb Milenco care, printre altele, își alcatuise un întreg harem de femei, majoritatea românce și turcoaice luate captive. Prin 1811 el este nevoit să concedieze cele mai multe dintre aceste femei și cu una din ele, pe nume Ilenca, se căsătorește Ghiță cel din Curiace.
Prin 1816 Ghiță pleacă la Vidin, trăiește apoi la Nis și la un moment dat se asociază cu rămășițele carjaliilor și împreună cu aceștia face haiducie în munții Rodopi, cum de altfel au făcut și alți haiduci creștini; bunăoară chiar și Iordache Olimpiotul [înainte de a ajunge să ia parte la răscoala sârbilor]. Carjaliii aceștia erau la început o mișcare de protest haiducească la turci, care pe urmă a degenerat.
Cam prin 1820 sau puțin mai înainte Ghiță reapare în Serbia. Își continuă aci haiducia găsind teren propice în protestul împotriva despotismului lui Milos și metodelor lui de întărire a puterii de stat. Și altifosti participanți la răscoala se dedau acum haiduciei. Această cuprinde patru județe în întregime, ceea ce era mult pentru mică Serbie de atunci și îngrijorător pentru stăpânire.
Cel mai de seama și mai popular haiduc este tocmai Ghiță Valahul, cum era îndeobște cunoscut din cauza originii sale românești. În cetele lui puternice și bine conduse alergau oameni din tot ținutul Passarovitz și pretutindeni el se bucură de sprijinul locuitorilor. Împotriva lui sunt trimise trei potere a câte 300 de oameni, dar campania autoriatilor nu da rezultate. Cauza acestui succes al haiducului? Principala e că el se sprijinea pe mase românești. Românii nu dădeau concurs poterelor și ei erau aceia care se alăturau cetelor lui Ghiță Valahul. Era o acțiune de protest social, dar sprijinit de masa românilor, cu o conștiința națională cam difuză.
Ceea ce nu știau autoritățile sârbești de atunci e că haiducia era printre acești români tradițională. Ei credeau că dacă nu este haiduc, nici ploaie nu cade și recolta bună nu se obține. Această tradiție și convingere a lor era manifestată până și în perioada dintre cele două războaie. A fost atunci un haiduc întocmai de tipul acestui Ghiță, după nume Ivan Bebeici, care s’a bucurat ani de zile de mare faima. Nu putea fi prins, avea peste tot gazde printre românii munteni, și purta cămașe românească. Spun și acuma românii bănățeni când îi întreb ce ar citi, că ei bucuros ar citi despre „haiducul acela Babeici”. Când în cele din urmă a fost ucis acest haiduc de potere, a apărut altul, Pael Dochici, tot pe considerentul că nu e bine ca ținutul să fie fără haiduc. Putem găși aci un principiu moral, cracteristic acelor români, în ce privește haiducia. Haiducul lua de la cei bogați și într’adevăr dădea celor săraci. Mai încoace afirmau oamenii ținutului că acel Ivan Babeici a urmărit cu mijloacele lui să facă „un fel de socialism”. Nu e lipsit de semnificație faptul că din localitatea acelui haiduc, Laznița, a apărut și un partizan pe nume Păun Serbanovici, care s’a zbârlit „cam haiducește” la un potențat care-l consideră sârb, iar el preferă să se considere român. Că să scape de el, l’au trimis în diplomație [unde până la urmă a si murit].
Iată de ce considerăm că și în vremea descrisă aci haiducul nu era numai un simplu Ghiță Valahul, dar și făcea o haiducie românească. Cneazul Milos a trebuit să trimită pe lângă el emisari în secret invitându-l pe român să se lase de haiducie. Dacă aceste demersuri au rămas fără rezultat, cneazul i-a luat drept gaj toată familia, inclusiv pe amintită Ielenca, soția. Aici iarăși alt fapt cât se poate de interesant. Această Ielenca ajunge apoi să joace ani de zile un rol dintre cele mai de seama devenind atotputernică la curtea cneazului Milos. Înșiși frații acestuia trebuiau să țină seama bine de părerile fostei soții a haiducului Ghiță Valahul. Și alt fapt cât se poate de interesant pentru noi: Ielenca servea că interpreta de limba română între curtea cneazului și Abduraham-Pasă, că un fel de limba „diplomatică”. E aci o frescă rală a vieții soției haiducului român care ajunge până la vârfurile ocârmuirii din Serbia.
Haiducul însuși, copleșit în cele din urmă de numeroasele potere se adăpostește în Craină Negotinului. Îndată izbucnește revoluția lui Tudor Vladimirescu și Ghiță Haiducul vine aci și deîndată se înrolează în oastea răsculaților, după cum știau autoritățile din Serbia și chiar rudele lui Ghiță. Trebuie că s’a cunoscut cu Tudor Vladimirescu sau cel puțin cu oameni apropiați acestuia, devreme ce el de la bun început devine coaborator al lui Papa, fratele lui Tudor, mai întâi ispravnic de Craiova, apoi ispravnic de Gorj. În decursul răscoalei, atâta timp cât evenimentele centrale ale acesteia se consumă la București, nu apar știri referitoare la Ghiță, cum de altfel nu apar nici despre fratele lui Tudor. Când însă, după Drăgășani, centrul de greutate al rascalei revine la matcă, adică în Oltenia și Cloșani, de unde a și pornit răscoala, atunci evenimentele de aci se plasează în centrul atenției generale, atunci și rolul de seama al lui Ghiță Haiducul apare bine conturat. El e acuma printre fruntașii cei mai de seama ai rezistenței, alături de Macedonschi, Mihaloglu, Papa Vladimirescu, Gârbea. Este întărit la mănăstirea Tismana, împreună cu D. Macedonschi și cu Hagi Prodan comandă detașamentul de panduri ce lupta împotriva turcilor. După știri verosimile comandă 1.000 de oameni, adică jumătate din tot efectivul răsculaților la dată aceea. Consulul rus A. Pini scria atunci lui Nesselrode că „un comandant de panduri, Ghiță, se menține cu vreo o mie de oameni in codrii Mehedintului și-i atacă zilnic pe turci”. Un iscoditor sârb informa pe Milos Obrenovici, cât se poate de interesat de Ghiță, din motivele mai înainte arătate, că la ora aceea „numai Ghiță încă mai rezistă prin munți cu o mie de oameni„.
Dar forțele turcești sunt copleșitoare și rezistență pandurilor apărători ai Olteniei slăbește, Papa Vladimirescu nu mai găsește altă soluție decât să se predea, înfățișându-se înaintea comandantului turc la Târgu Jiu. Agentul austriac Lipa scria în Septembrie [1821] lui Metternich că „fratele lui Tudor Vladimirescu și cunoscutul haiduc Ghiță au fost prinși împreună cu alte patru căpetenii ale răsculaților, trimiși la Vidin și excutați. Primii doi însă ar fi fost trimiși la Constantinopol”. Știm din alte surse că trimiterea ola Constantinopol e sigură și că de acolo niciodată nu s’a mai aflat vreo veste despre cei doi.
Vor fi avut acolo aceeși soartă că și aromânul Farmachi, participant la mișcarea Eteriei alături de Iordache Olimpiotul, de a fi excutati pe vreo stradă a orașului „spre pildă altora asemenea”.
Așa a sfârșit, sacrificându-și viață pentru țară cel ce a întruchipat în 1821 legătură românilor din dreapta Dunării cu românii de dincoace de Dunăre, într’un moment crucial din istoria țării noastre. Că haiduc printre românii săi de dincolo, în calitate de comandant al forțelor de răsculați dincoace, Ghiță a fost animator de masse prntru o cauza mai bună a românilor de dincolo și de dincoace de Dunăre. Trebuie să-i cunoaștem această istorie și s’o reținem drept pagină luminoasă a ei în condițiile date.
Sava Gârleanul, «Libertatea», New York, Anul V, Nr. 48, 49, Iulie, August 1986
