Istoria incomodă

„Dacă vrei să știi cine te stăpânește, află pe cine nu ai voie să critici”

În ultima vreme se discută mult și se fac diverse aprecieri la adresa Mișcării Legionare, a naționalismului românesc și a unor patrioți naționaliști români, ca și la adresa regimului condus de generalul/mareșalul Ion Antonescu.

Actuala legislație punitivă nu permite românilor să abordeze adevărata Istorie a românilor

Această legislație punitivă nu permite românilor să abordeze istoria propriilor raporturi cu evreii (mai corect din punct de vedere lingvistic este termenul de „jidan”) și cu țiganii și părți foarte importante din istoria noastră națională, interzice venerarea unor mari personalități cultural-științifice ale românilor, pentru faptul că aceștia au fost legionari, sau simpatizanți legionari. Dacă ar fi doar să înșirăm lista acestor mari personalități ai perioadei interbelice, românii de azi pot să-și pună o întrebare de fond: de ce acești oameni atât de luminați ai neamului românesc au acceptat să facă parte din Mișcarea Legionară, sau să simpatizeze cu ea, dacă Mișcarea ar fi fost atât de criminală cum o acuză unii evrei rău intenționați și toți cei vânduți lor?

De asemenea, această legislație a consacrat că toate sentințele pronunțate de „Tribunalul Poporului” și alte instanțe militare și civile din România, înființate în perioada judeo-bolșevică a ocupației militare sovieto-cominterniste a României rămân în vigoare și trebuie respectate! Or, aceste instanțe judeo-bolșevice au condamnat pe criterii politice și naționale o foarte mare parte a elitelor intelectuale, economico-financiare și politice ale României. Astăzi se cunoaște că distrugerea elitelor românești a fost un obiectiv al evreimii bolșevice, diriguitoare a luptei pentru promovarea internaționalismului proletar, cum se numea pe atunci globalizarea gândită și promovată de mai marii evreimii internaționale. De altfel, așa au procedat liderii judeo-sovietici și cu elitele etnice rusești, după ce au preluat puterea. Gulagul bolșevic din Rusia Sovietică s-a umplut de elitele de etnie rusă, iar minoritarii în frunte cu evreii au preluat puterea în întreaga Uniune Sovietică și apoi într-o mare parte a sferei de influență a URSS. Evreii din gulagul sovietic, ca și din pușcăriile din România, de după al doilea război mondial, au fost doar cei care au fost turnătorii comuniștilor la serviciile secrete.

Succintă trecere în revistă a istoriei evreilor în România

Pentru a fi înțeles corect, în cele ce urmează voi recurge la o succintă trecere în revistă a istoriei evreilor în România. Pe teritoriul Țărilor Române au apărut evrei din cele mai vechi timpuri, ca negustori de bunuri. Până la cristalizarea conștiinței naționale, la jumătatea secolului al XIX-lea, unele familii evreiești venite imediat după anul 1800 erau integrate în societatea românească, majoritatea locuiau la orașe, produseseră elite intelectuale și economice. Erau evreii numiți „pământeni”, cei care i-au supărat mai puțin pe români. Dar, după 1830, au început să pătrundă în Moldova și Țara Românească valuri de evrei care se așezau pentru că sesizaseră posibilitatea de a se îmbogăți mult și repede prin traficarea muncii românilor, pentru că românii erau toleranți, îi primeau, îi lăsau în pace și nu sancționau în nici un fel specula, adeseori înșelătoria și corupția, care nu erau deloc străine evreilor. În Transilvania, Banat și Bucovina, comunitățile ungurești și săsești, sub protecția autorităților austriece și austro-ungare, s-au protejat de evrei și nu i-au acceptat, astfel că aceștia au reușit să pătrundă în număr mai mic, cu deosebire în regiunile locuite de românii mult mai toleranți, ca de exemplu în Maramureș.

În decurs de câteva decenii, crescând mult numărul evreilor, iar practicile lor începând să-i deranjeze pe români, elitele politice au căutat soluții pentru a-i proteja pe români de influența nefastă a activităților evreiești. După aducerea în țară a domnitorului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, viitorul rege Carol I, s-a elaborat prima Constituție internă românească, în anul 1866. În Articolul 7, s-a precizat că obținerea cetățeniei române era condiționată de apartenența la creștinism, pentru a stopa continuarea fluxului de emigranți evrei. Această prevedere constituțională nu i-a oprit pe evrei să continue să se așeze în România și să găsească soluții de desfășurare a activității fără a deține cetățenie și acte legale.

În cadrul Congresului de Pace de la Berlin, din 1878, lobby-ul evreiesc, susținut de cancelarul german Otto von Bismarck, cel mai influent om politic din Europa, a făcut mari presiuni asupra României să-i încetățenească pe evrei, amenințând cu nerecunoașterea independenței de stat a țării, care fusese obținută în fapt prin victoria românilor alături de ruși în războiul contra turcilor din anii 1877-1878. Nemulțumirile clasei politice românești față de evrei au fost atât de mari încât, cu riscul nerecunoașterii independenței de stat a țării, conducătorii României, inclusiv domnitorul Carol, au refuzat să modifice Constituția în favoarea evreilor.

Primul Război Mondial a adus noi valuri de evrei, de data aceasta refugiați din locuri de unde erau alungați, sau din calea unor armate care le amenințau viața, pentru că în multe părți ale Europei nu mai erau doriți. A început o pătrundere ilegală masivă a evreilor prin escaladarea granițelor României, peste fâșiile de frontieră, sau prin mituirea funcționarilor de la frontiere. Cifra acestor evrei a fost evaluată în istoriografie la aproximativ 250.000-300.000 de evrei. De cum pătrundeau în România, evreii intrați ilegal se aciuiau pe lângă coreligionarii lor, după care începeau să desfășoare diverse activități, îndeosebi comerciale. Și-au școlit copiii în școlile, liceele și facultățile românești, în cadrul cărora au ajuns să reprezinte procente majoritare din total tineretului studios. Acest fapt a nemulțumit mult societatea românească și tinerii români, care nu mai aveau loc de evrei.

În timpul primului război mondial, atitudinea multor evrei față de români a fost una nu numai ne-prietenească, ci chiar dușmănoasă. În armată, pe front, au fost și evrei care au luptat cu devotament pentru România. Aceștia au fost decorați de regele Ferdinand și recompensați cu primirea cetățeniei române. Dar aceștia au fost puțini. În schimb, un mare număr de evrei au trădat, au trecut la inamic în momentele când erau santinele pe câmp, sau în alte împrejurări, când se predau imediat, iar unii comandanți de plutoane și-au condus subordonații în brațele inamicului. În lagărele de prizonieri germane, bulgărești și austro-ungare, mulți evrei dezertați au devenit paznicii românilor, pe care i-au chinuit mult.

În sensul celor spuse de mine există documente în arhivele militare. Într-un volum științific editat de Fundația «Cultul Eroilor», patronată de Patriarhia Ortodoxă Română și de Ministerul Apărării Naționale, am publicat un articol pe baze documentare despre toate aceste chestiuni.

Pentru etnicii români, unul din cele mai dezamăgitoare momente a fost când armatele Triplei Alianțe au ocupat Bucureștiul. Casa Regală, Guvernul, Banca Națională și alte instituții se refugiaseră în Moldova, la Iași. Populația capitalei era îngrozită de ideea că va fi trecută prin foc și sabie. Surprinderea a fost când ocupanții străini au fost întâmpinați de un foarte mare număr de evrei și de țigani, care au venit cu coșuri cu merinde și cu flori să-i întâmpine pe dușmanii românilor, exprimându-și bucuria fără nici o reținere. Românii erau siderați.

Apoi, în Moldova, mai ales în Iași, unde jumătate din populație era evreiască, atitudinile lor favorabile bolșevicilor, pe care etnicii români îi considerau dușmanii lor cei mai periculoși, au fost de mare notorietate și au scandalizat opinia publică românească. Comuniștii, în majoritate zdrobitoare evrei și puțini ucraineni și de alte etnii, români aproape deloc, au declanșat acțiuni revoluționare și de susținere a bolșevismului, care i-au intrigat pe români și au agravat nemulțumirile pre-existente față de abuzurile arendașilor evrei, cârciumarilor evrei, față de superioritatea numerică foarte mare a evreilor din licee și facultăți, între doctori, judecători, ziariști și avocați, față de existența ilegală în România a sute de mii de evrei, fără cetățenie, fără acte, care desfășurau tot felul de activități pe lângă lege, în timp ce românilor li se cerea respectarea cu strictețe a legilor etc. etc. Toate acestea, ca și alte cauze, au condus la nașterea mișcărilor de dreapta, inclusiv a Mișcării Legionare, care și-a propus de la început să-i protejeze pe etnicii români, nu să-i lovească pe evrei sau pe alte etnii.

Unul dintre primii foarte importanți organizatori ai acestei mișcări a fost profesorul universitar, o perioadă decan al Facultății de Drept din Iași, Alexandru C. Cuza, nepot al marelui domnitor unificator al Principatelor Române, cărturar, viitor academician. Nu mai insist asupra evenimentelor care au condus la înființarea de către Corneliu Codreanu a Mișcării Legionare. Ele sunt consemnate în diverse lucrări.

Atentatul cu bomba pusă în Senatul României de către trei evrei bolșevici, în 1920, care a condus la morți și răniți în rândul unor personalități importante, a avut un ecou mare și a convins opinia publică românească de faptul că trebuie să se protejeze de activitățile antiromânești ale multor evrei. În conștiința publică românească a fi comunist era egal cu a fi evreu. Practic, „antisemitismul” invocat de evrei era, în cea mai mare măsură, anticomunism.

După ce, în anul 1924, conducerea evreiască a Partidului Comunist din România a introdus în programul partidului îndemnul la luptă pentru autonomia regiunilor istorice ale României, până la desprinderea lor de statul național român, opinia publică s-a convins de faptul că mulți evrei sunt adevărați dușmani ai României și ai românilor.

Motive ale nemulțumirilor etnicilor români față de evrei, care au condus la nașterea Mișcării Legionare

După Al Doilea Război Mondial, românii, neatenți – cum au fost și sunt de multe ori în istorie -, credeau că rușii le-au pricinuit necazurile făcute de cominterniști, dar cominterniștii nu erau etnici ruși, decât într-un procent infim. Evreii, în foarte mare parte își declarau etnia în fals. În URSS și în celelalte state socialiste, foarte mulți evrei se declarau ruși sau ucraineni sau orice altceva decât evrei. Toate statisticile privitoare la numărul evreilor din structurile de putere ale statelor foste socialiste și din instituțiile importante ale statului sunt false, datorită declarării în fals de către evrei a propriei etnii. Astăzi acest obicei, care are menirea să ascundă faptul că evreii controlează lumea în care trăim noi actualmente, a fost accentuat prin faptul că se elimină precizările privitoare la etnia persoanelor. Oficial, se precizează doar cetățenia, iar, în mod excepțional, când se solicită etnia este recunoscută doar cea declarată.

Iată cum regimul judeo-globalist din zona noastră de influență de astăzi, condus de mai marii bancheri evrei ai Lumii, în frunte cu familia Rothschild, și-a dat mâna peste timp cu judeo-bolșevicii care au condus Rusia Sovietică, împotriva popoarelor, în primul rând a spiritului național al acestora, al culturii și civilizației lor naționale, cele care fac fiecare națiune diferită și pe fiecare în parte mai frumoasă. Fără spirit național nu există libertate națională. Fără libertate națională, libertățile individuale nu au valoare colectivă și nu sunt durabile. Cu multă abilitate social-politică globaliștii au oferit libertăți individuale cetățenilor, în numele cărora au acaparat libertatea națională colectivă a popoarelor, inclusiv, în totalitate, pe cea a poporului român. În România, după ce și-au pus agenturile la conducerea țării și ne-au luat libertatea națională care ne fusese asigurată, începând din 1964, de național-comuniști, occidentalii ne-au acaparat piețele de desfacere externe și apoi piața internă, apoi ne-au lichidat economia proprie și au înlocuit-o cu o economie străină, a lor, a occidentalilor, pe care să n-o putem nici măcar fiscaliza, ne-au luat toate resursele naturale și peste 5 milioane de oameni, duși în Occident, majoritatea de vârsta cea mai bună, între 20 și 50 de ani, care muncesc pentru prosperitatea Occidentului, lăsându-ne nouă în țară o parte din copiii lor, să li-i educăm pe banii noștri și ne-au lăsat și pe părinții lor, ca să le plătim pensiile. Desigur, fiecare om a muncit și a contribuit pentru a-și dobândi pensia, dar această pensie trebuie plătită de generația următoare, activă. Or, dacă cei din generația următoare muncesc și plătesc pensiile celor din Occident, pe ale noastre cine să ni le plătească? În viitor, această problemă va fi din ce în ce mai acută…

Istoricii obiectivi fug de Ion Antonescu și de Mișcarea Legionară ca dracu de tămâie

Această legislație neconstituțională, la care m-am referit anterior, încalcă grav libertatea cuvântului și de expresie, ca și spiritul de libertate care trebuie să domine cercetarea științifică a istoriei. Astăzi, istoricii obiectivi fug de istoria Mișcării Legionare și a celei antonesciene ca dracu de tămâie. Rămân să ne scrie istoria alogenii și străinii…

Cred cu toată puterea mea că România nu poate fi o țară liberă atâta timp cât sunt în vigoare aceste legi globaliste, antiromânești, care în mod subtil semnifică supunerea majorității românești în fața minoritarilor, în primul rând a evreilor și a țiganilor, mulți dintre ei ascunși, adică deghizați în români sau în alte etnii. Referitor la Corneliu Zelea Codreanu și Ion Antonescu, trebuie să repet că afirmațiile mele ar putea fi interpretate de o legislație și o justiție aservite străinilor, cum sunt cele din România, ca fiind „cult” al unor personalități proscrise de regimul politic și acest fapt m-ar aduce în situația de a putea fi condamnat la închisoare. În spatele discuției noastre, ca și a tuturor discuțiilor despre aceste teme, stau ascunși niște ticăloși, de altă etnie, plătiți de statul român, care abia așteaptă să găsească o propoziție sau un singur cuvânt interzis, ca să facă mare caz că românii sunt antisemiți, să le facă plângeri penale și să „dovedească” acest fals antisemitism al românilor, pentru a forța guvernul României să le dea mai mulți bani pentru a „lupta împotriva antisemitismului”, să le facă mai multe favoruri, să finanțeze mai multe muzee ale presupusului holocaust (?!) etc.

Mulți și-au pus întrebarea cum se poate întâmpla așa ceva ca și când noi am trăi într-o Românie liberă, cu cetățeni liberi, ca și când regimul politic actual ar fi unul democratic, ar fi unul care ține cu românii. Dacă vreunul din cititorii acestor rânduri și-au închipuit aceste lucruri, îi rog respectuos să-și reanalizeze gândurile. Nu domnilor, nu suntem liberi! O veche vorbă înțeleaptă spune că dacă vrei să știi cine te stăpânește, află pe cine nu ai voie să critici. Păi, prin legislația la care m-am referit, nu ai voie să critici minoritarii etnici, cu deosebire pe evrei și pe țigani, ceea ce atrage inclusiv lipsirea de libertate. Critici un evreu, ești imediat declarat antisemit, iar împotriva antisemiților există legi aspre! Despre români? Nicio lege care să interzică anti-românismul!

Revenind la emisiunile în care a cuvântat domnul Călin Georgescu, cred că ele au un merit excepțional, pentru că au permis abordarea unor subiecte „tabu”: Mișcarea Legionară, personalitatea mareșalului Ion Antonescu și cea a lui Corneliu Codreanu. Meritul nu este doar al domnului Călin Georgescu, ci și al doamnei Anca Alexandrescu, ca realizator Tv, respectiv al familiei Păcuraru, care au acceptat subiectele.

După părerea mea, toate afirmațiile domnului Călin Georgescu au fost corecte. N-am sesizat nici o greșeală din punct de vedere al adevărului istoric. De altfel, domnia sa nici nu a intrat în adâncimea tematicii, jurnaliștii abordând multe probleme în timp scurt și sărind de la una la alta, urmărind doar să-l atragă în cursă pe intervievat. Din această cauză este și greu ca telespectatorii să iasă pe de-a întregul lămuriți dintr-o astfel de emisiune.

Foarte mulți români îi considerat eroi ai neamului, atât pe generalul Antonescu, cât și pe Corneliu Codreanu, dar nu se pot afirma public din cauza legislației care le interzice exprimarea liberă a opiniilor și îi sancționează

Sunt foarte mulți români care i-au considerat eroi ai neamului, atât pe generalul Antonescu, cât și pe Corneliu Codreanu. Astăzi cei care cred același lucru nu mai pot să afirme public aceasta din cauza legislației care interzice aceste afirmații. Nimeni n-are chef să fie târât prin procuraturi și tribunale și să meargă la pușcărie. Aceste pericole i-au făcut pe istorici să ocolească cercetarea și publicarea unor părți foarte importante din istoria României.

Eu nu am ocolit aceste subiecte sensibile și le-am abordat în cărțile mele, în studii și articole. Unele din subiecte au fost sau sunt interzise. Am făcut-o pentru că așa am fost eu educat. Sunt fiul unui istoric care a condus și a creat instituții de importanță națională și internațională și am considerat totdeauna că dacă am dorit să studiez și să mă perfecționez în domeniul istoriei contemporane și recente, trebuie să spun și să scriu Adevărul pe care îl știu eu, indiferent de consecințe, indiferent de faptul că trebuie să renunț la pozițiile sociale înalte pe care regimul mi le-a oferit ca perspectivă, cu condiția să-l slujesc. Am fost totdeauna obsedat de ideea că Adevărul este singurul egal al lui Dumnezeu!

În 2005, mi-au făcut plângere penală atât «Muzeul Memorial al Holocaustului» din Washington DC, cât și «Federația Comunităților Evreiești din România». Cele două plângeri au fost conexate într-un singur dosar de procurorul general al României de atunci, generalul de Justiție Militară Ilie Botoș. Dacă, atunci, când mai existau în conducerea instituțiilor de forță din România unii patrioți, plângerea le-a fost respinsă, evreii m-au reclamat peste tot: la Guvern, la Consiliul Județean, unde eram director și redactor șef al revistei «Transilvania», la rectorul Universității, unde eram decan, la primarul Johannis, care era șeful de partid al președintelui Consiliului Județean și au acționat în mod repetat împotriva mea, inclusiv prin Ambasada Israelului. Au asmuțit presa împotriva mea. Au apărut zeci de articole împotriva mea, insistându-se pe faptul că eu câștig salariile de la stat, care n-ar trebui să plătească un „antisemit”. N-a fost plăcut deloc. Erau ca râia… Niște mizerabili… Anul trecut au găsit într-un interviu al meu că am folosit cuvântul „jidan” și m-au reclamat la rectorul meu, fost student al nostru. Acesta le-a răspuns că în cursurile mele n-a găsit acel cuvânt și nici ideile din respectivul interviu…

 „jidan”… „evreu”… „antisemitism”… „büdös oláhok”

Până nu demult, în dicționarul Academiei Române, cuvântul „jidan” era sinonim cu „evreu”. După promovarea legislației „antisemite”, s-au făcut presiuni asupra Academiei Române ca termenul „jidan” să fie completat prin acordarea însușirii de „peiorativ”, ceea ce nu este corect, nici după părerea mea, nici după a altora. Un domn academician mi-a spus că n-au mai putut scăpa de presiunile evreiești ca să fie trecut peiorativ cuvântul „jidan” (în germană „Jude”, în engleză „Jew” etc.). Faptul că în rândul multor cetățeni ai multor popoare, inclusiv a poporului român, jidanii/evreii nu sunt cea mai agreată dintre etnii, nu înseamnă că termenul de „jidan” trebuie apreciat ca fiind peiorativ. În rândul unor popoare, inclusiv în rândul unor minorități naționale, nici românii nu sunt agreați, decât dacă sunt slugi ale lor, cum au fost sute de ani, în Evul Mediu și în Epoca Modernă. Sașii și ungurii îi numeau pe români „valahi împuțiți”, dar pentru asta nu-i băgăm la pușcărie și nici nu le-au făcut etnicii români reclamații oficiale. Oricum, a reclama un profesor universitar pentru că a folosit cuvântul „jidan”, dovedește și micime, și răutate fără seamăn. De altfel, la numitul Alexandru Florian, fiul unui judeo-bolșevic de foarte tristă amintire, răutatea se vede pe chipul său. Îi dă afară prin ochi și față…

O mizerie fără seamăn, totalmente anti-democratică

În acest regim politic „ticăloșit” și „eșuat”, adevărul istoric se stabilește prin lege de către diriguitorii societății! Este stupid! Noi, istoricii nu avem voie să avem alte păreri, să ajungem la alte concluzii, decât cele impuse prin legile strâmbe. Or, Ordonanța 31/2002, devenită ulterior lege și agravată prin completare, este cu atât mai strâmbă cu cât ea a fost respinsă prin vor de plenul Parlamentului României. Răposatul mare istoric român Gheorghe Buzatu, pater familias al cercetătorilor istoriei celui de Al Doilea Război Mondial, dar și al perioadei interbelice, era pe atunci vicepreședinte al Senatului României.

El a explicat cu claritate întregului parlament că în România nu a avut loc nici un genocid împotriva evreilor, că evreii au fost protejați și salvați, deși erau o etnie care nu mai era agreată în cea mai mare parte a Europei și a propus respingerea ordonanței lui Adrian Năstase, omul evreilor, el însuși minoritar etnic. Cu răbdare, diriguitorii evrei au solicitat slugoilor conducători ai României, președinte și prim-ministru, tot minoritari etnici, să modifice Constituția, ceea ce s-a întâmplat în 2003 și să introducă sistemul de adoptare tacită a legislației. Adică, dacă parlamentarii nu vor să adopte o lege propusă de șefii țării, aleși pe sprânceană de stăpânii străini, ea stă la sertar un anumit timp, după care este adoptată fără vot și promulgată de președinte. O mizerie fără seamăn, care este totalmente anti-democratică.

Românii, o parte neatenți, o parte ignoranți, o parte rău intenționați au acceptat îngenunchierea națională

Vă amintesc că și acea modificare a Constituției s-a făcut printr-un fals electoral comparabil cu cel de la alegerile parlamentare din anul 1946. Referendumul pentru modificarea Constituției a fost prevăzut prin act normativ să se întindă pentru o perioadă de o zi, de la orele 7 la 21, într-o zi de sâmbătă. Românii nu s-au dus la vot și nu s-a atins pragul electoral. Referendumul nu era valid. Românii nu s-au dus la vot parcă simțind că modificările Constituției prin care se permitea vânzarea pământului țării la străini, prin care se desființa serviciul militar obligatoriu (care a desființat practic Armata României, iar consecințele se văd astăzi, când ne aflăm sub ocupație militară străină, iar războiul bate la ușă – n.r.), prin care se puteau adopta legi fără votul parlamentarilor etc., sunt potrivnice intereselor lor. Și aveau dreptate.

Ne aflam în plin regim Iliescu-Năstase. În seara când s-a încheiat votul, încălcând legea, a ieșit la televizor ministrul Administrației Publice, celebrul Octav Cozmâncă, anunțând că referendumul se prelungește și pentru a doua zi! În același timp, Octav Cozmâncă, tartorul prefecților și președinților consiliilor județene, i-a amenințat pe aceștia că vor fi excluși de pe listele electorale din anul următor, 2004, când aveau loc alegeri parlamentare și prezidențiale, dacă nu vor scoate oamenii la vot. A început o adevărată nebunie.

Multe documente au fost distruse, furate sau ascunse

În rândul unor funcționari publici s-a vorbit mult despre faptul că s-au tipărit buletine de vot și s-au completat în fals de către funcționari de încredere ai sistemului, iar a doua zi s-a anunțat public că s-a atins pragul prezenței electorale obligatorii și referendumul a trecut modificările Constituției s-au adoptat și trădătorul Iliescu a promulgat modificările… Românii au fost din nou în parte neatenți, în parte ignoranți, în parte rău intenționați și au acceptat o nouă îngenunchiere națională… Nimeni nu a atacat la Parchetul General sau la Curtea Constituțională aceste abuzuri. Nimeni nu s-a sesizat din oficiu să verifice zvonurile publice. Răul a fost comis.

Documentele sunt instrumente foarte importante ale istoricilor, în lupta lor pentru identificarea și promovarea adevărului istoric. De aceea, documentele sunt inamici ai conducătorilor regimurilor, care nu doresc să promoveze neapărat adevărul, ci interesele lor puse de prea multe ori deasupra adevărului și dreptății. Foarte multe documente sunt permanent distruse, furate, folosite pentru șantaj politic sau etnic, sau ferecate în arhive pentru zeci și zeci de ani, ca să se ascundă fapte, intenții, conspirații, acorduri murdare etc. Uneori, au fost falsificate documente.

Din această cauză, în lipsa unor documente, istoricii sunt adeseori obligați să aducă în analiză și lucrări memorialistice și declarațiile unor martori, iar uneori să propună și deducții logice care, cel puțin temporar, să acopere golurile documentare ale unor momente istorice, desigur, cu toate rezervele pe care le presupune o asemenea abordare. Cercetătorul științific pune totdeauna îndoiala în fața fiecărei afirmații și păstrează totdeauna o rezervă pentru „încă ceva” și un portofoliu de cunoștințe despre evenimente care mai trebuie verificate și, eventual, documentate.

Privitor la legionari, cele mai multe dintre documente au fost distruse, furate sau ascunse. Mișcarea Legionară fiind, după părerea mea și a multor altor cetățeni din diverse generații, cea mai patriotică mișcare națională românească, în felul ei unică în Europa interbelică, a devenit ținta tuturor celor care au urmărit acapararea României și urmăresc menținerea ei în starea colonială în care se găsește astăzi. De aceea a fost ea urâtă și de judeo-bolșevicii de după al doilea război mondial și de judeo-globaliștii de astăzi.

Iudeo-bolșevismul și iudeo-globalismul sunt aliate „peste timp” și au aceeași origine

De fapt, cum spuneam mai înainte, cele două componente anti-naționale, judeo-bolșevismul și judeo-globalismul, au aceeași origine și sunt „aliate peste timp”, chiar dacă au mimat adversitatea. De asemenea, de-a lungul timpului, după 23 ianuarie 1941, au fost confiscate și scoase din circulație o mulțime de cărți importante despre Mișcarea Legionară, apărute în perioada interbelică sau, după război, în Occident.

În România Populară și Socialistă nu au fost scrise lucrări obiective despre legionari, regimul nepermițând istoricilor acces la documentele despre această temă, datorită anticomunismului Mișcării Legionare. Totuși, după 1964, regimul i-a eliberat pe absolut toți legionarii și nu i-a mai întemnițat.

În 1944, regele Mihai a dat amnistie generală, impusă de sovietici, dar, prin abuz, regimul regal și guvernele generalilor Sănătescu și Rădescu au menținut abuziv în închisoare mii de legionari. Mulți dintre ei nu săvârșiseră nici o faptă ilegală, dar au fost închiși pe baza listelor întocmite de Jandarmerie cu persoanele care au purtat cămașă verde cu centură și diagonală, iar alții după listele cu membrii sau simpatizanți ai Legiunii care au achitat timbrul de solidaritate/într-ajutorare românească. Abia în decembrie 1945, guvernul Petru Groza i-a eliberat, în urma acordului încheiat de secretarul general al Mișcării Legionare, Nicolae Petrașcu și ministrul de Interne al României, Teohari Georgescu (Baruh Tescovici). Acest acord a fost socotit de unii legionari ca fiind o eroare, de alții ca fiind o trădare, iar de alții ca fiind o slăbiciune personală și o dorință a lui Nicolae Petrașcu de a scăpa de închisoare. Dar, în urma acordului, au fost salvați mii de legionari din închisori, cel puțin pentru o perioadă.

Libertatea legionarilor a fost de scurtă durată, pentru că în 1948 legionarii au fost din nou ținta regimului judeo-bolșevic și au umplut închisorile României. Mulți dintre ei au devenit „sfinți ai închisorilor”, legionarii având cel mai moral comportament în închisori, dăruindu-se semenilor lor aflați în aceeași suferință, suportând cu demnitate toate ororile comise împotriva lor, refuzând, în cea mai mare parte, să devină colaboratori ai Securității evreiești a României, motiv pentru care au îndurat rigorile represaliilor.

Abia în timpul regimului național-socialist de stat, instaurat în finalul perioadei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, legionarii aveau să fie menajați. De altfel, se pare că și Nicolae Ceaușescu a copiat unele componente ale adunărilor sale publice de la legionari. Cu toate acestea, foștii legionarii nu au agreat regimul Ceaușescu. Mulți dintre ei nu au sesizat schimbarea regimului judeo-bolșevic în regim socialist cu caracteristici proprii României, nu au crezut în independența României, care s-a dovedit istoricește ca fiind reală. Radicalizați de suferință îndelungată, foștii legionari eliberați din închisori respingeau tot ce aparținea de regimul politic, inclusiv latura sa național-românească și obținerea libertății naționale, faptul că toate resursele naturale ale țării și întreaga economie aparțineau exclusiv românilor, străinii neputându-se împroprietări cu nimic în România.

Legile antiromânești ale regimului colonial euro-atlantic din România

Astăzi, când România este o colonie exploatată la sânge și cetățenii români, toți la un loc, nu dețin decât un procent foarte mic din capitalul total al țării, performanțele de atunci pot fi apreciate la justa lor valoare, cu condiția existenței obiectivității analistului. Spun asta pentru că astăzi există un mare număr de falși analiști, de propagandiști deghizați în „analiști” și, foarte mare păcat, chiar și istorici care abandonează obiectivitatea și neutralitatea în gândire și se plasează pe liniile convenabile puterii trecătoare, în dorința de a obține favoruri sociale și materiale.

După 1990, regimul politic judeo-globalist care a fost instaurat a reluat prigoana politică și denigrarea prin minciună a legionarilor. Aceasta a culminat cu legislația în cadrul căreia, în mod absolut abuziv și împotriva adevărului științific, Mișcarea Legionară a fost declarată fascistă și nazistă, când ea nu a fost nici una, nici alta, însușirile ei fiind de altă natură decât fascismul italian sau nazismul german. Dacă ea ar fi fost nazistă sau fascistă, cum în mod fals figurează în legile antiromânești ale regimului colonial euro-atlantic din România, ar fi fost încadrată ca atare în cadrul Tribunalului de la Nürnberg, care ar fi judecat-o, or ar fi trimis-o spre judecare tribunalelor speciale care s-au înființat în toată Europa, inclusiv în România, pentru a pedepsi pe cei învinși în război. Or, Mișcarea legionară nu a fost condamnată nici la Nürnberg[1], nici în România și nu a fost interzisă, așa cum au fost judecate și interzise alte organizații politice de dreapta din întreaga Europă.

Împrejurarea că unii români care au fost membri ai Mișcării Legionare au fost condamnați pentru fapte pe care le-au săvârșit, nu reprezintă o acuzație la adresa Mișcării Legionare în ansamblu, ci una la adresa făptuitorilor ca persoane fizice, odată ce faptele lor nu au fost ordonate de conducerea Mișcării Legionare. Acuzațiile în ansamblu împotriva Legiunii au fost formulate mai târziu, iar cele mai grave dintre ele, cele legiferate prin legislația la care m-am referit au fost formulate în 2002, după 61 de ani de la ieșirea din scena politică a Mișcării Legionare, după alungarea ei de la putere și interzicerea ei de către generalul Ion Antonescu. De altfel, eu am mai spus-o și o repet: după părerea mea, confruntarea dintre Mișcarea Legionară și generalul Ion Antonescu a fost cea mai mare nenorocire a românismului, a naționalismului românesc, în cea mai bună accepție a lui, când s-au confruntat două grupări patriotice, Mișcarea Legionară fiind grav lovită de Armata Română, în frunte cu generalul Ion Antonescu. A fost o victorie a dușmanilor etniei române, ai românismului în ansamblul său. Pentru aceasta eu îl consider vinovat pe șeful SSI, Eugen Cristescu, cel care a reușit, prin modul în care l-a informat pe Ion Antonescu și prin diversiunile pe care le-a organizat, să declanșeze operațiunile din zilele așa numitei rebeliuni.

Mă refer la înțelegerile S.S.I. cu comuniștii, pentru a-i implica în evenimente violente care să fie puse pe seama legionarilor, pe procurarea de către S.S.I. de cămăși verzi, centuri și diagonale, cu care au fost îmbrăcați țigani din București ca să vandalizeze case locuite de evrei, pentru a se da vina pe legionari etc.

Termenul „holocaust” a fost introdus în discursul acuzatorilor evrei abia în anul 1961. Unii evrei afirmă tardiv și neadevărat că Mișcarea Legionară nu ar fi fost analizată la Nürnberg. Ea nu a ajuns să fie judecată, ceea ce este altceva, pentru că încă din Camera Preliminară a Tribunalului s-a constatat că nu este vinovată de nicio crimă. Dacă Mișcarea Legionară ar fi fost vinovată de crime în război, ar fi mai făcut Partidul Comunist din România un acord scris cu Mișcarea Legionară, la peste jumătate de an de la terminarea războiului, după venirea în țară a judeo-bolșevicilor în frunte cu Ana Pauker, în acel moment, conducătoarea de facto a României? Haideți să judecăm logic și să lăsăm manipulările grosolane ale evreilor de la institutul antiromânesc I.N.S.H.R.-„E.W.”, îngrășat pe banii poporului român, ale căror nume nu merită a fi rostite. Eu nici măcar nu-i urăsc, doar îi disprețuiesc…

Deși în arhivele românești au mai rămas destule documente privitoare la legionari, istoriografia din perioada aceasta, a regimului euro-atlantic, nu a înregistrat lucrări importante, obiective, asupra activității Mișcării Legionare, în primul rând datorită fricii istoricilor de a scrie obiectiv, frică datorată legislației la care m-am referit. Așa că s-a scris în mare parte maculatură manipulantă, majoritatea de către istorici evrei sau de către români aserviți tezelor false pe care au început să le susțină tardiv unii evrei, după 1990.

Până în 1990, evreii din România și conducerea evreimii internaționale nu mai prididea să mulțumească poporului român pentru omenia de care a dat dovadă față de evrei în trecutul istoric, mai ales în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, când a fost singura țară din tabăra Germaniei care nu i-a exterminat pe evrei, i-a salvat, le-a salvat averile și le-a permis să emigreze în Palestina[2]. Ulterior, guvernele României, începând cu guvernul Petru Groza au fost singurele din sfera sovietică de influență care au permis emigrarea evreilor în Israel și în SUA. România a susținut mult crearea statului Israel, în 1948, când exista o mare opoziție internațională față de acest demers, iar în 1967, a fost singura țară din blocul sovietic care a menținut relațiile cu Israel, după agresiunea acestuia împotriva Egiptului.

Poate cititorilor li se pare nefiresc că m-am referit mult la problematica evreiască și la legionari, la Corneliu Codreanu și Ion Antonescu, cei la care s-a referit și domnul Călin Georgescu în emisiunea Tv care a impresionat multă lume, dar, problematica legionară și a dreptei românești interbelice, autentic românești, nu a dreptei post-decembriste care este caricatură pro-colonialistă, adeseori antiromânească, este legată totalmente de chestiunea evreiască, adică de istoria relațiilor dintre evrei și români. Despre aceste chestiuni am scris și în cartea mea „Confruntări româno-evreiești” și în multe alte studii și articole.

Notă – Textul prezentat este o adaptare după dialogul dintre prof. univ. dr. Corvin Lupu și jurnalistul Tudor Urse de la publicația on-line «România culturală». Subtitlurile aparțin redacției și au fost extrase din text.

[1] https://foaienationala.ro/tribunalul-international-de-la-nurnberg-scos-de-acuzare-miscarea-legionara.html – 30 septembrie 2010

[2] https://culturaromana.ro/testamentul-lui-wilhelm-filderman/ – 27 februarie 2019

Preluare: art-emis.ro / Prof. univ. dr. Corvin Lupu