La sfârșitul anilor ʼ80 ai secolului trecut, o carte de popularizare a științei s-a vândut rapid în 700.000 de exemplare. Adică, 0,01 la sută din populația omenirii a citit ori a încercat să citească această carte. A fost un record istoric de vânzări în domeniul cărților ce nu sunt considerate divertisment ori ficțiune. Așa a devenit un star cosmologul Stephen Hawking, iar cartea sa, «Scurtă istorie a timpului», un mare bestseller.
La nivelul populației noastre, 0,01 la sută înseamnă 2.000 de cititori. Acesta este, teoretic, nivelul publicului cu adevărat cult la noi, dacă transformăm reperul Hawking în unitate de măsură. Nu avem a ne mira. Un calcul mai vechi a arătat că publicul cult în Europa medievală reprezenta 0,03 din populație. Era, iată, un nivel mai bun decât acela revelat de bestsellerul lui Hawking. Ceea ce s-a pierdut, în timp ce alfabetizarea a crescut, ține de intensitatea curiozității umane.
Dacă acceptăm că aici, în România, nu avem un public cu adevărat cult mai mare de 2.000 de persoane (ceea ce e confirmat de tirajele medii ale cărților cel mai bine vândute), avem a înțelege de ce am avut un spectacol haotic al discernământului public sub pandemie și de ce acum, în vremea războiului din Ucraina, sunt puțini concetățenii noștri care pot judeca cu adevărat geopolitic ceea ce se întâmplă. Nivelul geopolitic al puterii de judecată ține de un domeniu la fel de specializat pe cât era subiectul acelui bestseller al lui Hawking.
Cultura generală pe care ne-o însușim prin învățământ nu are la noi, dar și aiurea, grijă să predea istoria împreună cu „logica” securității marilor puteri. De aceea, este dificil de înțeles o spusă precum aceasta a lui Henry Kissinger: „SUA au contribuit la relansarea economică a Chinei ca să slăbească URSS, dar curând vom fi obligați să facem ceva ca să slăbim China”. În privința Chinei relansate, la finele vieții sale, Richard Nixon a spus: „Mă tem că am creat un Frankenstein”. Mai puțin patetic, Kissinger a atras atenția că SUA și NATO nu ar trebui să continue politicile de slăbire a moștenitorilor URSS dacă nu doresc să vadă o aliniere a intereselor Rusiei și Chinei.
Nu ne aflăm, azi, chiar în fața unei astfel de alinieri, dar nici nu vedem jocul înțelept care să o facă să fie cât mai puțin posibilă. Dacă publicul cu adevărat cult reprezintă doar 0,01 din omenire, acest procent ar fi un dezastru în cazul în care ar deveni reprezentativ și pentru clasa politicienilor. Ceea ce, iată, pare că s-a întâmplat deja.
Este uimitor cât de puțin a ținut cont clasa politică din ultimele decenii de analiza profesorului harvardian Samuel Huntington, care anunța în urmă cu trei decenii că, după ieșirea ideologiilor combatante din istorie, marile ciocniri de interese geopolitice se vor desfășura pe faliile dintre civilizații. Aici, în Europa, falia descrisă de Huntington cădea între lumea catolică și cea ortodoxă. Fosta Iugoslavie s-a spart pe falia aceasta.
Acum, Ucraina suferă din pricină că falia aceasta a determinat în partea greco-catolică a țării un curent prooccidental de netolerat pentru partea ortodoxă a fostului URSS. Rusia de azi mai are o falie care a fost vizibilă în războiul din Cecenia, o ciocnire în fața căreia Occidentul a ales să fie de partea violențelor extreme ale Kremlinului. Același Occident se află acum în fața violențelor extreme din Ucraina și nu mai poate fi de partea autorilor lor.
Dar același Occident a ales să nu informeze constant în ultimii ani despre violențele din Donbas, deși acum opt ani a informat la timp despre sosirea „omuleților verzi” în regiune, iar acordurile de la Minsk (care au acceptat opera acestor „omuleți”) urmau să dea regiunii aceleia drept de veto în privința aderării Ucrainei la NATO. Ceea ce regiunile prooccidentale ale Ucrainei n-au vrut să accepte. Dar NATO știa că aderarea Ucrainei era blocată chiar prin acordurile de la Minsk, garantate de Franța și Germania.
Preluare: cotidianul.ro / Autor: Ioan Buduca
