Mărturisiri din mlaștina disperării

0

La Suceava, ancheta nu se făcea ziua, ca să nu se audă de afară vaietele de durere. Se făcea numai noaptea, de cum se însera și până la ziuă. În cinci luni, cât am fost anchetat, cei doi călăi care m-au torturat miroseau mereu a băutură.

Instrumentele de tortură erau: vâna de bou, cravasa, biciul și ciomagul.

Iată preparativele pentru administrarea bătăii celui ales. Acesta era așezat pe un fel de scrânciob, format din două scânduri; i se legau cu o sfoară mâinile și picioarele, i se introducea pe sub genunchi un ciomag și astfel, imobilizat burduf, era așezat pe două scaune; ciomagul sprijinit pe ele, forma axul de învârtire. Astfel că, pe rând, o dată tălpile, o dată fesele ajungeau sus, în pozitia de lovire. Deținutul nu putea face nici o mișcare, iar călăul putea să-l bată în orice poziție, fără să întâmpine vreo rezistență. Cei doi bătăuși se aruncau asupra victimei cu o furie demonică.

La începutul anchetelor băteau pe fesă și pe spatele gol, apoi din cauza rănilor pricinuite de lovituri, s-au gândit să-i acopere victimei spatele și fesele cu un servet ud, ca să-l poată bate la intervale de timp destul de scurte. Bătaia la tălpi îți distrugea pingelele de la încălțăminte după numai câteva ședințe. De aceea te încălțau cu niște saboți cu talpă de lemn, care erau mai rezistenți la bătaie. Acest sistem călăii îl denumeau „morișcă” sau „scrânciob” pentru că, prin învârtire, veneai în cele două poziții: „tălpi” sau „fese”.

Cel mai greu de suportat era bătaia la tălpi cu ciomagul, căci simțeai lovitura nu în tălpi, ci în ceafă. La fese băteau cu vâna de bou.

Alt supliciu folosea un fel de masă, numită „pat”, de lungimea staturii unui om, prevăzută cu belciuge la cap și la picioare. Spatele, de la ceafă la tălpi, rămânea liber, ca să poată fi lovit cu cravasa, biciul sau vâna de bou. Acest „pat” era fixat în cuie pe două capre de lemn, care rămâneau imobile în timpul bătăii. Cel mai greu de suportat era biciul cu curele subțiri, ca o coadă de cal. Mai lipseau bilele de plumb colțuroase. De obicei această tortură era atât de sălbatică, încât cel supus chinului cădea în nesimțire. Pentru a-și reveni, era stropit cu apă, după care se îmbrăca și, sprijinit de un gardian, era readus în celulă.

După o astfel de ședință victima era lăsată în celulă câteva zile, unde camarazii îl oblojeau, spălându-i rănile și aplicându-i comprese cu apă rece. Îl îmbărbătau și-i susțineau moralul ca să poată rezista, știind că va fi dus din nou la schingiuire.

Din volumul «Mărturisiri din mlaștina disperării», de Dumitru Bordeianu

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.