Povestea primului val de români ajunşi în America, fugiţi de sărăcie din Ardeal către tărâmul făgăduinţei capitaliste

0

Migraţia postdecembristă este unică prin amploarea ei în istoria naţională modernă, dar la sfârşitul secolului al XIX-lea, din Ardealul şi din Bucovina aflate sub conducerea austro-ungară, românii încep să plece pe capete către porţile încă deschise ale Americii. Povestea migraţiei românilor nu-i poate uita pe cei care s-au încumetat să treacă Oceanul pentru „mia de dolari şi bani de drum“ şi pentru a nu-şi omorî fraţii de peste munţi în război.

În dezbaterile publice despre emigraţia românilor din ultimele decenii, o idee uşor stranie se mai insinuează din când în când: românii ar fi în mod tradiţional un popor fără dor de ducă. Râul, ramul, spaţiul mioritic îi leagă sufleteşte prea mult de glie, iar amploarea migraţiei postdecembriste este cu atât mai gravă cu cât, în istoria lor, românii au tins să nu se angajeze în ample exoduri şi să rămână ţintuiţi locului. Perspectiva aceasta are cel puţin parţial un temei – chiar dacă perioada fanariotă reţine episoade de migraţie temporară a românilor din Ţara Românească şi din Moldova, fugiţi din calea fiscalităţii excesive, de-abia în secolul al XIX-lea poate fi identificat primul val cu adevărat important de emigrare a românilor, în special a celor din Ardeal, către alte zări.

În serialul dedicat migraţiei românilor din ultimele secole pe care acest articol îl începe, «Weekend Adevărul» îşi propune să spună povestea românilor care, din diferite motive, au luat de-a lungul timpului drumul altor ţări din raţiuni economice ori pentru a scăpa de război şi de persecuţii politice, să lămurească resorturile amplului fenomen de emigrare cu care se confruntă România în ultimele trei decenii şi să scoată în evidenţă povestea moştenitorilor de peste graniţe ai României contemporane. Până atunci, prima întrebare care trebuie pusă în acest periplu istoric se formulează cu uşurinţă: ce au căutat, totuşi, românii în America la începutul secolului al XX-lea?

O Americă din alte vremuri

Pentru cine priveşte din contextul lumii de astăzi politicile de imigraţie ale Statelor Unite şi ale Canadei la cumpăna dintre secolele XIX şi XX, este greu de înlăturat straniul sentiment de confuzie care te loveşte iniţial. Iată o lume care trăia după versurile inscripţionate pe Statuia Libertăţii: „Daţi-mi mulţimile voastre îngrămădite care tânjesc să respire liber”.

Până la marea închidere a continentului american după Primul Război Mondial, valurile de oameni care au tânjit să respire liber n-au contenit să debarce în porturile de pe coastă americană, iar românii, până la urmă, după valurile de irlandezi fugiţi de dominaţia britanică ori de germani în căutarea îmbogăţirii, n-au făcut excepţie. E drept că nu toţi – emigrarea către Statele Unite lipseşte aproape cu desăvârşire din Vechiul Regat şi ca fenomen social poate fi identificată doar în cazul Ardealului aflat sub talpa austro-ungară.

Au zis „ce-o hi, o hi şi au plecat

Până să devină un adevărat fenomen social, guvernat de reţelele de români care s-au format pe cele două continente, emigraţia a fost mai întâi una individuală – primii au fost temerarii care s-au aruncat în necunoscut fără ca nimeni să le spună prea multe despre viaţa care i-ar fi aşteptat în Statele Unite şi despre ce presupune drumul peste Ocean. Apoi, încet-încet, rândurile românilor care decideau să plece în America s-au îngroşat, ajungând la un punct culminant în perioada premergătoare Primului Război Mondial. Dacă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea se pleca pe cont propriu sau alături de alţi doi-trei bărbaţi din sat, în perioada de vârf a emigraţiei româneşti din Ardeal către Statele Unite a început plecarea în grupuri mai închegate şi organizate care adesea căutau să se păstreze şi atunci când ajungeau în Lumea Nouă.

„S-auzea că s-au dus unii din Ardeal, că unii din satele vecine au fost în America şi că acolo câştiga bani mulţi. Oamenii din Drăguş s-au interesat dacă pot căpăta şi ei de lucru. Unii erau fricoşi şi nu voiau să plece, fiindcă s-auzea că-i ‘stampează’ în frunte şi nu se mai pot întoarce. Alţii au fost mai curajoşi, şi din cauza datoriilor şi-au zis ‘ce-o hi, o hi’ şi au plecat. Mergând acolo au căpătat de lucru. Am văzut că la o lună sau două trimit câte 50-100 florini sau se mai împrumutau pe la cunoscuţi şi trimiteau mai mult acasă pentru a plăti scadenţa. Cei dimprejur au văzut că trimit parale ‘şi-au plecat şi unii şi alţii’”, povestea Iosif Stoia, unul dintre ţăranii care au emigrat din Drăguş în Statele Unite şi pe care echipele de cercetare coordonate în perioada interbelică de către Dimitrie Gusti au apucat să-l intervieveze.

„Li se oferea românilor tocmai ce nu puteau avea acasă la ei!

Motivele migraţiei ţin atât de contextul economic al Statelor Unite, cunoscând o perioadă de adevărat boom economic care cerea mână de lucru, cât mai ales de situaţia economică şi politică a românilor aflaţi sub talpa austro-ungară. Atunci, ca şi acum, procentul celor care pleacă de plăcere era unul scăzut. În Statele Unite, principalele destinaţii au fost marile centre industriale, unde ţăranul ardelean trebuia să se transforme în proletar industrial în deplinul sens al cuvântului. Aşa cum îşi aminteşte Iosif Stoia: „Se interesau însă mai înainte de la un vecin din sat care plecase acolo. Acela făcându-şi loc, toţi luau adresa lui şi se duceau la el. Aşa se făcea că într-un anumit loc să îngrămădeau toţi dintr-un sat ca albinele în jurul reginei. Drăguşenii erau mai mulţi în Verona şi Alliance Ohio; Sâmbetenii erau în Canton lângă Alliance”.

În Canada erau atraşi mai ales cei care nu veneau pe continentul american cu gândul de a sta doar câţiva ani, ci voiau să-şi refacă viaţa din temelii. Asta pentru că la sfârşitul secolului al XIX-lea, Canada acorda pământ gratis ori pe sume simbolice pentru sprijinirea colonizării teritoriului enorm de care dispunea. Într-una dintre primele cercetări ale imigraţiei româneşti în America, publicată în perioada interbelică, Şerban Drutzu se întreba: „Putea fi vreo măsură mai ispititoare decât asta? Li se oferea românilor tocmai ce nu puteau avea acasă la ei!”.

„Lucră şi trudeşte şi trăieşte cum te-o îndrepta Dumnezeu

Acasă la ei, pentru cea mai mare parte a populaţiei româneşti, nu se ofereau prea multe lucruri bune. Economic, pentru ţărănime, chiar şi subzistenţa se arăta tot mai greu de atins – cu proprietăţi şi-aşa mici fărâmiţate în timp de populaţia în creştere până în punctul în care în 1895 existau aproape 900.000 de proprietăţi mai mici de 50 de hectare, cu preţuri mici la produsele agricole şi cu poveri fiscale dure, în Ardeal nu se arătau motive de bucurie. De altfel, mai toate popoarele non-austriece şi non-maghiare din Imperiu iau drumul Americii în această perioadă şi mai toate din aceleaşi motive.

„E uşor de acela care a moştenit de la părinţi lanţuri de pământ, hambarul plin cu bucate şi cămara plină cu de-ale mâncării. E greu însă de bietul om sărman, căruia părinţii nu i-au putut da nici măcar o măsuţă şi două scaune, ci îi spune numai: ‘Mergi, dragul meu, lucră şi trudeşte şi trăieşte cum te-o îndrepta Dumnezeu’. Şi oameni ca aceştia sunt din cale-afară de mulţi printre românii noştri”, scria Iancu Roman, emigrant român, într-o carte publicată în 1910 în New York.

Chiar dacă, în mod fundamental, resorturile migraţiei româneşti sunt de natură economică, cererea de forţă de muncă de pe continentul american fiind împlinită peste mări şi ţări de popoarele din estul Europei, presiunea politică în creştere pusă de autorităţile maghiare joacă la rândul ei un rol important. Nu doar că subzistenţa însemna de cele mai multe ori muncă pe pământul grofului maghiar, dar statul începe la sfârşit de secol al XIX-lea o politică tot mai dură de maghiarizare în principalele instituţii. Presaţi de şomaj şi de sărăcie, de un stat cu care nu se identificau şi tot mai seduşi de poveştile care veneau de la cei care şi-au luat mai repede inima în dinţi şi au emigrat, românii încep să plece în masă. E greu de verificat cifra exactă, mai ales că românii au fost puşi o perioadă laolaltă cu toate celelalte popoare din estul Europei care-şi găseau calea către porturile americane, dar cifra de 150.000 de români plecaţi de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi până în 1929 este cea vehiculată cel mai des. Valurile de migraţie cu cel mai mare număr de migranţi s-au desfăşurat cu precădere înainte de 1914.

Frica de luptă cu fraţii de peste munţi

Policarp Moruşca, primul episcop al românilor de rit ortodox din America, spune că „niciun suflet de român n-a plecat cu gândul să nu se mai întoarcă” şi că scopul tuturor era „mia de dolari şi banii drumului”. Mânaţi mai ales de motive economice, românii descoperă totuşi atunci când izbucneşte războiul şi un alt motiv foarte bun pentru plecare, mai ales în rândul tinerilor: nu erau nevoiţi să-i împuşte pe românii de peste munţi care luptau din 1916 împotriva Imperiului Austro-Ungar. „Când s-o turnat Ungaria în războiu, noi ne-am gândit că o să ne pue să luptăm cu români de-ai noştri şi am trecut în America, unde aveam de lucru şi nu era armată. Când a turnat România şi Italia-n războiu, ni s-o spus că cine vrea e slobod să se întoarcă în ţara lui să lupte. Da noi tot nu vream”, spune un alt sătean din Drăguş intervievat de echipa lui Gusti şi citat în volumul «Despre migraţiei şi emigraţie la români», coordonat de Zoltan Rostas şi Florentina Ţone.

Din Ardeal în New York cu un scop: „mia şi drumul  

Oricare ar fi fost gândul cu care românii au decis să plece şi oricare ar fi fost durata plecării lor, mărturiile din epocă amintesc de ceea ce poate fi catalogat drept un adevărat ritual înainte de plecare: bagajul cu provizii pentru drum, hainele cumpărate pentru noua viaţă peste Ocean şi vizita la biserica din sat, unde ultima slujbă pe care o vor auzi în limba română pentru mult timp făcea o impresie puternică asupra celor care, cu inima-n dinţi, urmau să se confrunte cu urâtul înstrăinării de casă.

Drumul până la Viena

Primul pas al drumului era acelaşi pentru aproape toţi cei care decideau să înceapă călătoria peste Ocean – din toate colţurile Ardealului, cei care voiau o altă viaţă ori doar „mia de dolari şi banii de drum“ ca să se întoarcă înstăriţi în sat luau mai întâi calea Vienei. De la ţăranul ardelean sătul de sărăcie şi de oprimarea autorităţilor maghiare şi până la badanta de secol al XXI-lea plecată sfios în prima ei călătorie, drumurile românilor spre orice ar fi căutat mai bun au trecut mereu pe pământ austriac. De-abia în Viena migranţii începeau s-o ia pe căi diferite către destinaţia finală pentru toţi: celebra Insulă Ellis din New York. Unii erau direcţionaţi de către agenţii companiei navale către Hamburg şi Bremen ori către Rotterdam şi Havre. Mai rar se întâmpla ca plecarea să fie făcută din Trieste sau din vreun alt port al monarhiei austro-ungare.

Poarta spre Lumea Nouă: Insula Ellis

Călătoria cu vaporul era de obicei făcută în condiţii grele. Banii limitaţi cu care românii plecau la drum îi obligau să doarmă adesea în condiţii insalubre, înghesuiţi în dormitoarele mici, cu paturi suprapuse, uneori improvizate din câteva scânduri, pe care navele cu care călătoreau le aveau sub punte.
Pe Insula Ellis, poarta către Lumea Nouă, formalităţile erau relativ simple în toată perioada de dinainte de Primul Război Mondial. Mai întâi, era carantina obligatorie pentru toţi cei aflaţi pe vas, apoi începeau examinările medicale şi blândele teste de limbă: emigrantul trebuia să ştie să scrie şi să citească în limba maternă. Mai târziu, în timpul războiului, examinările vor căpăta un caracter tot mai amănunţit, cei sosiţi pe malurile Americii fiind nevoiţi să declare inclusiv numele şi adresa celei mai apropiate rude din ţara de origine, unde vrea să ajungă pe teritoriul american, să arate banii pe care îi deţine – suma recomandată fiind de 50 de dolari – şi dacă are deja o promisiune sau un contract de muncă undeva în Statele Unite. De-abia după acest proces erau transferaţi în oraşul New York propriu-zis, de unde drumurile lor o luau în direcţii diferite .

Un bilet legat de nasturele hainei

Dezrădăcinaţi din orizontul Ardealului, obosiţi de drumul lung şi greu, trecuţi prin examinarea ofiţerilor de imigraţie americani, românii călcau într-un sfârşit pe pământ liber. Experienţa imigrantului de-abia sosit într-o nouă ţară pare să aibă aceleaşi coordonate oricare ar fi epoca în care se desfăşoară: confuzia, alienarea, speranţa şi teama se îmbinau toate în aceeaşi trăire. În vacarmul gării din New York, împresuraţi din toate părţile de o limbă pe care nu o cunoşteau, românii ajunşi în America se vedeau nevoiţi să se descurce pentru a-şi urma drumul ales. Cu un bilet alb legat de nasturele de la haină pe care scria numele persoanei, naţionalitatea şi destinaţia spre care se îndrepta, imigrantul se apropia sfios de ghişeul din gară, arăta spre bilet şi întindea banii. Cu adevărat ştiau doar că au ajuns în America, nu şi că se vor mai întoarce vreodată în satele lor din cealaltă parte a lumii.

Deschizătorii de drumuri pe pământ american

În 1998, în discursul ţinut de Emil Constantinescu în faţa Camerelor reunite ale Congresului american, preşedintele României a ţinut să amintească un nume: George Pomuţ. Un simbol al prieteniei româno-americane, încerca să transmită atunci Constantinescu.

Născut într-o familie de români din oraşul maghiar Jula, Pomuţ este un personaj la fel de fascinant ca secolul presărat de revoluţii şi contrarevoluţii în care trăieşte. Chiar dacă etnic român, Pomuţ este legat de cariera sa militară realizată în urma unei educaţii primite la Academia Militară din Viena. Fără îndoială, nu provenea dintr-o familie de români care împărtăşea condiţiile economice grele ale populaţiei de origine română din Transilvania. În 1848, când izbucneşte revoluţia, luptă de partea revoluţionarilor lui Lajos Kossuth. După înăbuşirea revoluţiei, se refugiază în Italia şi în Germania pentru a ajunge până la urmă în Statele Unite, alături de un prieten român şi de alţi revoluţionari maghiari fugiţi din calea pedepselor pe care le puteau primi dacă se întorceau în teritoriile stăpânite de habsburgi. Susţine de la depărtare nevoia unui tratament mai bun arătat de autorităţile maghiare faţă de minorităţi, dar e prea departe ca să mai fie legat de istoria Europei, iar în Statele Unite se adunau norii sângeroşi ai Războiului Civil. Pomuţ luptă de partea Armatei Uniunii şi se remarcă în mai multe bătălii, participând inclusiv la importantele lupte pentru Atlanta din 1864. După război, ajunge consul la Sankt Petersburg şi participă la negocierile pentru cumpărarea peninsulei Alaska de către Washington.

Pomuţ nu e însă primul român care-şi leagă destinul de istoria Statelor Unite. Poveşti despre vase de români plecate din Constanţa către SUA apar din când în când în timpul secolului al XIX-lea, dar cu certitudine ştim doar că în jurul anului 1750, pe continentul american ajungea un preot ortodox pe nume Samuilă Damian. Se împrieteneşte cu una dintre cele mai importante personalităţi din istoria coloniilor britanice din America şi ulterior a Statelor Unite, Benjamin Franklin. De altfel, principalele informaţii despre Samuilă Damian provin chiar din corespondenţa pe care acesta o întreţine cu Franklin – învăţat de savantul american tainele electricităţii, preotul greco-ortodox va străbate continentul american făcând experimentele învăţate de la Franklin în mai multe localităţi. Ultima dată când Franklin află veşti de la el, preotul transilvănean se afla în Jamaica, iar savantul american bănuia că ar fi murit după ce au trecut şapte ani fără să mai primească vreo scrisoare.

Zoltán Rostás, sociolog: „Emigranţii români nu doreau să se integreze în societatea americană, ci să câştige bani pentru acasă

O parte importantă a cercetărilor despre migraţia tur-retur a românilor către Statele Unite ale Americii a fost realizată în perioada interbelică de către colaboratorii lui Dimitrie Gusti. Într-un interviu acordat «Weekend Adevărul», Zoltán Rostás vorbeşte despre natura migraţiei de la începutul secolului al XX-lea şi despre impactul pe care l-au avut românii asupra satelor de origine atunci când s-au întors. Chiar dacă motivele economice sunt fundamentale pentru înţelegerea migraţiei românilor atât la începutul secolului al XX-lea, cât şi în perioada postdecembristă, contextele istorice sunt complet diferite, accentuează sociologul Zoltán Rostás, iar trăsătura principală a migraţiei către SUA este caracterul ei temporar în cea mai mare parte a cazurilor.

«Weekend Adevărul»: Cât de asemănătoare sunt cauzele migraţiei românilor la începutul secolului al XX-lea cu cele pe care le putem identifica în cazul migraţiei postdecembriste?

Zoltán Rostás: Diferenţa este enormă. Cea de după 1989 a apărut după o jumătate de secol de autarhie, în care nici măcar nu se punea problema emigrării. În perioada postdecembristă, nu numai libertatea de călătorie, ci şi colapsul economiei socialiste, pierderea locului de muncă au motivat emigrarea – nu numai a românilor, ci şi a celorlalte naţiuni din fostul bloc sovietic. Emigrarea de la începutul secolului al XX-lea a fost rezultatul pătrunderii capitalismului în mediul rural, al disoluţiei lente a relaţiilor tradiţionale, al suprapopulării mediului rural, pe de o parte, şi al marii nevoi de forţă de muncă pe continentul american, pe de altă parte. Nici atunci nu a fost un fenomen specific românesc, pentru că şi alte popoare de la periferia Europei – polonezi, cehi, slovaci, unguri, ruşi, evrei, greci şi chiar şi aromâni etc. – au emigrat în Statele Unite.

– Care sunt principalele categorii sociale care aleg să emigreze în SUA şi care este natura acestui proces de emigraţie? Vorbim despre o emigrare individuală sau una făcută împreună cu întreaga familie? 

– Pentru că America avea nevoie atunci de forţă de muncă necalificată sau puţin calificată, au emigrat în primul rând ţărani, dar şi alte categorii sociale sărăcite, inclusiv oameni de origine nobiliară, fiind motivată de obţinerea unui loc de muncă (mai bine plătit), în general bărbaţii practicau migraţia temporară. Cu familia emigrau – mai bine zis evadau – evrei din imperiul ţarist antisemit.

Din cercetările făcute de către Dimitrie Gusti şi de studenţii săi în perioada interbelică, care sunt principalele dificultăţi cu care s-au confruntat emigranţii români atunci când a venit vorba de integrarea în societatea americană? Foştii emigranţi cercetaţi de colaboratorii lui Gusti nu au fost pionieri, se duceau în oraşe cu comunităţi româneşti deja stabilite, aşa că integrarea lor – accentuez, temporară – nu a fost dificilă. Nu doreau să se integreze în societate americană, ci să câştige bani pentru acasă. Desigur, unii au rămas definitiv, consolidând sau nu coloniile de români. Un colaborator american ataşat şcolii gustiene, Philip Mosely, i-a şi cercetat pe „americanii” din Drăguş şi Şanţ.

– În ce mod este schimbată viaţa satelor de origine ale emigranţilor după ce o parte a acestora se întorc acasă?

– Chiar dacă emigrarea ar fi fost un fenomen de masă, asemenea „aventuri” nu au dus la modificări vizibile în sate. Majoritatea oamenilor au dorit nu să schimbe ceva, ci să-şi consolideze existenţa în sat. Nici acest lucru nu au reuşit toţi să-l facă. În general, banii obţinuţi prin munca în străinătate ajutau la ridicare unor familii, nu a satului. Dincolo de bani, experienţa mobilităţii putea să ajute satul, dar acest lucru pe durată lungă, nu imediat.

– Ce schimbări la nivel individual putem identifica – păstrează emigranţii valori culturale şi obiceiuri cu care s-au familiarizat în SUA sau se reintegrează cu uşurinţă în viaţa satului românesc după întoarcere?

– Oamenii maturi învăţau ceea ce era strict necesar în locurile de muncă americane. Era semnificativ faptul că, întorcându-se, duminica se îmbrăcau în port ţărănesc şi aşa se duceau la biserică. Reintegrarea în sat cu siguranţă a fost mai rapidă. Aceasta nu înseamnă că nu au învăţat nimic, ci că lucrurile învăţate nu se manifestau în exterior, ci în capacitatea sporită de supravieţuire. Este cu totul altă problemă viaţa coloniilor de români din Statele Unite, care nu a fost studiată de şcoala gustiană, ci de Cristina Galitzi, în anii ’20 ai secolului trecut. Din păcate, aceste studii nu au fost integrate în opera şcolii gustiene, deşi Cristina Galitzi a devenit un colaborator foarte important al lui Gusti în organizarea Congresului Internaţional de Sociologie, care trebuia să aibă loc la Bucureşti, la sfârşitul lunii august 1939. Gusti personal a construit legături bune cu comunităţile de români din America atunci când a organizat pavilionul românesc de la Expoziţia Mondială de la New York, tot din 1939. Le-a şi vizitat pe cele mai importante. Datorită acestor legături, s-au organizat multe vizite de grup ale coloniilor la pavilionul românesc de la New York.

– Care sunt principalele puncte de reper din perioada interbelică ale cercetărilor româneşti cu privire la emigraţia în SUA? Ce a presupus abordarea monografică gustiană în această privinţă?

– Cercetarea gustiană interbelică nu se concentra preponderent pe migraţie, ci pe unităţi sociale stabile. În cadrul acestora se analiza fenomenul migrator, dacă se manifesta. Monografiştii lui Gusti, în cercetările lor, au analizat, de fapt, fenomenul post-migrator de la început de secol. În afară de acesta, o pondere mult mai mare o reprezenta migraţia internă în ţară. (Acest lucru se poate constata prin lectura antologiei «Despre migraţie şi emigraţie la români», realizată împreună cu Florentina Ţone.) Aici se poate distinge migraţia spre oraşele mari, cu planuri de stabilire, mai ales în cazul tinerilor, şi migraţia sezonieră, spre zone în care se găsea de lucru în agricultură sau pe şantiere de construcţii. Este, de asemenea, bine descrisă migraţia comercianţilor ambulanţi, care îşi vindeau marfa (de factură tradiţională) produsă în satul natal. România interbelică practică şi colonizarea internă, din care Şcoala gustiană a cercetat o singură localitate din Cadrilater, Ezibei, în care au fost colonizaţi aromâni din Grecia. A fost o cercetare atipică, fiindcă se încerca o monografiere totală nu a unei comunităţi stabilite de secole, ci a uneia adunate prin imigrare cvasi-organizată. Însă fenomenul migrator a fost mult mai mare decât capacitatea de cercetare a Şcolii gustiene. Din păcate, fenomenul este foarte puţin cercetat.

După 1989 se vorbeşte tot mai insistent – şi pe bună dreptate – despre emigrare în masă spre Occident şi se scapă din vedere că, în perioada interbelică, România a fost o ţară primitoare, care accepta armeni refugiaţi din Turcia, emigranţi de tot felul din Rusia bolşevică şi câte altele.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.