De multe ori, în limbajul cotidian şi în condiţiile nesiguranţei create de educaţia precară şi de lipsa culturii generale, oamenii confundă ţara, statul şi patria, considerându-le sinonime. Cuvântul românesc „ţară” provine din latinescul terra şi trimite la pământ, la sol, la tot relieful acesta cu variaţiunile lui, la natura care ne ţine pe toţi. Până la urmă, ne contopim cu toate aceste elemente naturale, fiindcă, aşa cum zice imnul studenţilor de pretutindeni, „ne va avea pământul” (Nos habebit humus). Latinescul terra a produs în româneşte diminutivul „ţărână”, din care ne tragem şi în care ne ducem, ţărâna care dă roada câmpului şi ne hrăneşte. „Patria” este ţara însufleţită de oameni, de poporeni, de fiinţe gânditoare. Cuvântul descinde din latinescul pater, adică „tată”, în sens de înaintaş de sânge. Patria este nu numai locul în care ne-am născut, ci şi tărâmul în care s-au născut, au trăit şi s-au îngropat toţi ai noştri. Un om poate avea într-o viaţă mai multe ţări în care să trăiască, dar patrie nu poate să aibă decât una. Pentru popoarele cu solidă conştiinţă istorică şi ţara, aidoma patriei, este unică. Dintre toate ţările lumii, numai Ţara Românească poate să fie, pentru români, „un picior de plai pe-o gură de rai”. Iar patria vine din îndătinarea firii întru „obiceiuri de tot felul, trebuinţe de orice soi, năzuinţe, doruri, vise, ure, patime, nevoi”, încât ea nu se poate confunda cu alte patrii. Statul înseamnă organizarea ţării şi a patriei după regulile cuviincioase ale traiului în colectivitate.
Statul este, astfel, cea mai importantă instituţie de organizare, de funcţionare, de protejare (ocrotire) şi de perpetuare a unui popor şi, câteodată, a unor popoare. Statul există din Antichitate, de la popoarele Orientului, din Semiluna Fertilă, din Egipt etc. Pe vremuri, se dădea la bibliografia studenţilor din anul I, la Facultatea de istorie, cartea lui S.N. Kramer, Istoria începe la Summer, în care, între priorităţile Mesopotamiei, era trecut cumva şi statul, pe lângă cuneiforme (scris), roată, calendar, irigaţii etc. Statul este, însă, o „invenţie” cu totul specială, iar modelul de stat bine organizat l-au elaborat romanii, strămoşii noştri. Ei au făcut un stat care a durat cam un mileniu şi un sfert, cu o continuare de încă un mileniu sub forma Imperiului Roman de Răsărit (numit de istorici Imperiul Bizantin). Statul roman – sub forma regatului, republicii şi imperiului – a durat de la 753 î. Hr. până la 1453 d. Hr. şi a lăsat lumii principalele forme de guvernare şi instituţiile de bază.
Proiectele noastre de ţară (stat) se văd încă din perioada de formare a poporului român, perioadă în care statul se confunda cu satul. Instituţiile statelor (voievodatelor) române medievale se găsesc întâi în structura nucleu a satelor, în care „oamenii buni şi bătrâni” în frunte cu juzii (cnezii) împărţeau dreptatea după dreptul românesc cutumiar (derivat în parte din dreptul roman), asigurau ordinea în comunitate, organizau apărarea comunităţii, patronau biserica în calitate de epitropi, porneau plugurile primăvara şi stabileau începutul culesului poamei vara spre toamnă etc.
Următorul proiect a fost legat de strângerea satelor în cnezate de vale sau judecii, în gruparea acestora în voievodate mai mici, reunite apoi în voievodatele mari ale Ţării Româneşti de la sud de Carpaţi şi ale Ţării Româneşti de la est de Carpaţi. Transilvania nu a mai apucat să se facă voievodat unificat în nume românesc, cu elită românească şi cu voievozi domni români. Acesta a fost planul alcătuirii statelor mari şi puternice, sub forma a „două libertăţi româneşti” (Ţara Românească şi Moldova), alături de „o stăpânire străină” (Transilvania), cum ar fi spus Nicolae Iorga.
Mai departe, următorul ideal a fost conservarea acestor state prin apărarea „Republicii Creştine”, adică participarea românilor – alături de greci, bulgari, sârbi, albanezi, unguri, saşi, secui, polonezi, ruşi – la ocrotirea Europei de asalturile dizolvante ale Islamului. Aşa era moral şi legal atunci, să lupţi pentru specificul creştin al Europei, pentru valorile europene, pentru identitatea continentului, respingând primejdiile iminente. Elitele românilor s-au crezut atunci, ca şi elitele vecinilor lor, „porţi ale Creştinătăţii”. Proiectul continental de funcţionare a Europei medievale s-a chemat «Republica Creştină», iar românii s-au situat între actorii acestui proiect.
Românii au îmbinat, de la un timp, idealul creştin cu cel românesc, de consolidare a statului lor. Consolidarea nu putea însemna decât strângerea laolaltă a voievodatelor (principatelor) române, locuite preponderent de români. Exponentul de marcă al acestui proiect de unitate a fost Mihai Viteazul. Marele voievod a urmărit apărarea Europei, devenind vasal şi aliat al împăratului creştin Habsburg (altul nu mai era, fiindcă „Imperiul Roman” din Răsărit se afla în captivitate otomană). Mihai era, însă, aşteptat ca, pornind din ţara sa, să determine eliberarea Constantinopolului. Numai că ţara sa era prea mică şi lipsită de suficiente resurse. Şi astfel, a ajuns la concluzia că are nevoie de o mare alcătuire creştină întru gloria creştinilor. Pentru această unitate creştină, avea în minte două planuri: planul balcanic (reunirea sub sceptrul său a creştinilor de la sud de Dunăre) şi planul dacic (reunirea sub puterea sa a creştinilor de la nord de Dunărea de Jos, adică a românilor). A aplicat planul dacic şi a pus în pagina istoriei, pentru o clipă (1599-1601), proiectul de unire a celor trei Ţări Române.
Proiectul de ţară a fost, începând cu secolul al XVIII-lea, emanciparea românilor din provinciile aflate sub stăpâniri străine. Statul unitar nu se putea face din ţări subjugate şi din români supuşi. Într-o primă etapă, aceşti români urmau să devină egali cu naţiunile dominante, iar în etapa a doua, începând cu jumătatea secolului al XIX-lea, să se unească cu România.
Cel mai impresionant proiect de ţară pe care l-am avut a fost construcţia edificiului naţional, derulată, din perspectivă juridică internaţională, între 1848 şi 1920, iar în viziune concretă internă între 1859 şi 1918. În câteva decenii, România a devenit o ţară europeană modernă, o monarhie constituţională, independentă, ridicată la rangul de regat, unită pe deplin, plecând de la nucleul din 1859, trecând prin cucerirea independenţei absolute la 1877-1878 şi ajungând până la Marea Unire din 1918.
În epoca interbelică proiectul de ţară a avut în atenţie fortificarea edificiului naţional, organizarea lui judicioasă la nivel european, apărarea ordinii continentale stabilite la Conferinţa de Pace la Paris din 1919-1920.
Am mai avut un proiect de ţară impus de tancurile sovietice. Atunci România trebuia să se dizolve în „internaţionalismul proletar”. Acest proiect, venit de la Răsărit, a fost ajustat apoi în sens naţional şi chiar naţionalist de comunismul autohton „original” al lui Ceauşescu.
După 1989 ne tot străduim să avem un proiect de ţară şi nu reuşim. Singurele reuşite au fost integrarea parţială a României în structurile euro-atlantice, menite să asigure un scut al ţării noastre faţă de tendinţele dominatoare venite dinspre Răsărit. În interior avem multe proiecte de ţară – schimbate şi primenite mereu în ultimele trei decenii – unele foarte bune sub aspect teoretic, dar neaplicate ca fiind utopice sau lăsate în suspensie din cauza incapacităţii celor aflaţi la guvernare. Cea mai gravă confuzie care se face în aceşti ani este legată de aplicarea democraţiei şi constă în următoarele: convingerea multor cetăţeni români că, dacă au dreptul constituţional de a fi aleşi în funcţii de conducere, au şi capacităţile necesare pentru a conduce. De aici vine şi imposibilitatea de a avea performanţă în aplicarea unui program bun de ţară. Altminteri, românii sunt inventivi şi nu se dau în lături de la strategii bune. Aplicarea acestora presupune, însă, muncă, responsabilitate, onoare, dăruire şi demnitate, care nu se pot dobândi decât prin educaţie solidă, prin şcoală serioasă, făcută deopotrivă cu ştiinţă şi conştiinţă.
Preluare: contemporanul.ro / Autor: Ioan-Aurel Pop
