Anii ’90 – Lovitura de stat dată de ruși la București, după înțelegerea cu americanii
Cât timp a fost la putere, Ceaușescu a urmărit să îndepărteze din structurile de conducere ale României filiera bolșevică ce fusese instalată de ruși după 1945. Însă după lovitura de stat din 1989, survenită în urma înțelegerii secrete de la Malta (2-3 decembrie 1989) dintre Mihail Gorbaciov și G. H. Bush, vechii cominterniști sovietici au preluat din nou frâiele României. Consecința imediată a fost că, deși noua clasă politică a „comunismului cu față umană” perora de la tribunele „Revoluției” că „Nu ne vindem țara”, în realitate exact asta a făcut.
Ion Iliescu – șef al FSN, șef al CFSN, șef al viitorului partid PDSR devenit PSD și președinte al României
Lovitura de stat din decembrie 1989 a fost organizată de o echipă de complotiști veroși condusă de Ion Ilici Iliescu, Petre Roman, Virgil Măgureanu, Nicolae Militaru, Silviu Brucan, Gelu Voican Voiculescu și alții. Lovitura de stat a fost minuțios organizată și sprijinită de URSS, în special de serviciul secret al armatei sovietice GRU, cu implicarea serviciilor secrete maghiare, iugoslave și bulgare, având binecuvântarea Occidentului și a SUA.
Echipa nomenclaturistă din eșalonul doi al PCR condusă de Ion Iliescu a pus mâna pe putere prin crimă, violență și asasinarea soților Ceaușescu. Istoricii serioși nu au pus la îndoială lovitura de stat din decembrie 1989, doar feseniștii, activiștii comuniști, securiștii plătiți de alții și presa de propagandă a indus public ideea „revoluției spontane”, care ar fi dus la victoria „democrației” și umplerea „vidului de putere”. Și că totul s-ar fi îndeplinit prin intermediul unei echipe care s-a cunoscut… „întâmplător” în studioul 4 al TVR, în febra revoluției. O dovadă că nu a fost așa o reprezintă afirmația generalului Nicolae Militaru, din 22 decembrie 1989, din clădirea Comitetului Central, conform căreia „Frontul Salvării Naţionale există de 6 luni”. Afirmaţia respectivă a fost înregistrată pe o casetă video care a fost difuzată de un post francez de televiziune (detalii aici, vezi fișierul video la minutul 6:58).
Cu privire la „Revoluția” din decembrie 1989, este necesar să fie spus că până și investigațiile oficiale ale Parchetului Militar demonstrează că în decembrie 1989 a avut loc o lovitură de stat. „Dosarul Revoluției” a fost reluat în noiembrie 2019 la ÎCCJ, detalii aici. În acest dosar fostul preşedinte Ion Iliescu, fostul viceprim-ministru Gelu Voican Voiculescu şi fostul şef al Aviaţiei Militare generalul (rtr.) Iosif Rus sunt inculpați pe baza probelor cu acuzații foarte grave, din categoria „infracţiuni contra umanităţii”.
Este relevant că în după amiaza zilei de 22 decembrie 1989 Ion Ilici Iliescu afirma cu emfază la TVR că Nicolae Ceaușescu ar fi „trădat nobilele idealuri ale socialismului”. În realitate, ca și toți ceilalți neo-bolșevici care au contribuit la lovitura de stat, Ion Iliescu era un exponent al masoneriei, bolșevismul fiind de fapt încă de la începuturile sale o creație a masoneriei internaționale. Ca o recunoaștere indirectă a acestei realități, Ion Iliescu declara în anii ’90, în calitate de președinte al țării, că francmasoneria ar fi avut „un rol vital în procesul democratizării şi dezvoltării României”. Este o declarație pe care avea să o reitereze în mai 2003 într-un discurs susținut la Palatul Parlamentului.
Deşi în ziua de 3 ianuarie 1990 FSN a anunţat că nu este şi nu se va constitui într-un partid politic, în data de 23 ianuarie 1990, Consiliul Frontului Salvării Naționale a hotărât transformarea FSN în formaţiune politică. A fost o acțiune profund imorală și chiar ilegală deoarece FSN girase încrederea populației, în marea majoritate naivă, care era departe de a se fi dezmeticit după deceniile de dictatură comunistă. FSN dăduse garanții că doar va intermedia trecerea României spre o societate democratică și că nu va juca decât un rol de arbitru-organizator. Faţă de surprinzătoarea decizie ca FSN să devină totuși partid, în ziua de 28 ianuarie 1990 a avut loc o mare manifestaţie de protest a partidelor politice nou-înfiinţate, în frunte cu PNŢ-CD şi PNL. La rândul său, FSN a organizat imediat o contra-manifestaţie care a inclus distrugeri ale sediilor partidelor de opoziţie.
Prima Conferinţă Naţională a FSN a avut loc între 7-8 aprilie 1990, în cadrul căreia Ion Iliescu a fost ales preşedinte al partidului şi a fost desemnat drept candidat al formaţiunii la alegerile prezidenţiale. Deţinând toate pârghiile puterii în stat, FSN şi-a asigurat o victorie detașată în primele „alegeri libere” din 20 mai 1990: a trimis în Parlament 263 de deputaţi şi 91 de senatori din totalul de 395 deputați, respectiv, 118 senatori. De asemenea, Ion Iliescu a obţinut o victorie covârşitoare la alegerile prezidenţiale: 85% din totalul voturilor valabil exprimate. Cu excepția câtorva ziare, noua formațiune controla la acea vreme toată presa românească, și mai ales singura televiziune, TVR.
Considerând că noua conducere de după Loviluţia din decembrie doar mimează democraţia şi că nu se făcuse de fapt decât o rotaţie a fostei nomenclaturi, un mare grup de tineri de la universităţile bucureştene au ocupat Piaţa Universităţii din Bucureşti scandând şi manifestând împotriva noilor autorităţi. Lor li s-au adăugat imediat mii de alte persoane, iar zona a fost declarată „liberă de neo-comunism” şi „kilometrul zero al democraţiei”. Însă, la ordinul lui Ion Iliescu, în dimineaţa zilei de 13 iunie 1990, forţele de ordine au intervenit în forţă împotriva manifestanţilor. A doua zi Iliescu a apelat și la minerii din Valea Jiului, pe care i-a chemat să sprijine FSN împotriva tinerilor studenți numiți „golani” sau „forțe fasciste care încearcă să destabilizeze țara”. Minerii au fost aduși la Bucureşti pe cheltuiala statului. Au venit patru trenuri pline și numeroase camioane și autobuze. În total aproximativ 10.000 de ortaci. Încurajați prin microfon de însuși Iliescu, ei au degajat Piața Universității printr-o violenţă bestială, mutilând efectiv manifestanții cu bâtele. Totodată minerii au devastat sediile instituţiilor publice şi cele ale partidelor istorice. Au fost uciși peste 100 de manifestanți și răniți mai mult de 1000, inclusiv femei și bătrâni (vezi detalii video aici sau aici).
Referitor la modul în care s-a acționat pentru anihilarea opoziției și a celor care trăgeau un semnal de alarmă în privința parcursului evenimentelor, merită să luăm în considerare, de exemplu, o declarație a lui Miron Cozma, fostul lider al Sindicatelor Miniere Libere din Valea Jiului. El a susținut, într-un interviu acordat Newsweek România în iunie 2018, că mulți dintre minerii din iunie 1990 erau de fapt „criptomineri, nu erau mineri, erau securiști, conduși de securistul Nicolae Cămărășescu, la ordinul lui Petre Roman și Ion Iliescu”.
Totuși, în pofida a nenumărate probe extrem de concludente, „Dosarul Mineriadelor” este, ca și „Dosarul Revoluției”, tergiversat la nesfârșit de „justiția liberă” din România, chiar dacă au trecut 30 de ani de la acele evenimente.
Iată deci modul în care FSN a intrat în istoria României sub conducerea lui Ion Ilici Iliescu și a vechilor cominterniști bolșevici. FSN este partidul care ulterior s-a transformat în Frontul Democrat al Salvării Naționale (FDSR), apoi în Partidul Democrației Sociale din România (PDSR) și din anul 2001 în Partidul Social Democrat (PSD).
Ion Iliescu a condus statul român în trei rânduri: prima dată ca președinte al CFSN între 22 decembrie 1989-1992, apoi ca președinte ales al României între anii 1992-1996 și a treia oară între anii 2000-2004. Între 1996-2000 și 2004-2008 a fost senator din partea PSD și a rămas președinte de onoare al PSD.
Silviu Brucan – vicepreședinte FSN, eminența cenușie a FSN, va crea Grupul Pentru Dialog Social, primul ONG finanțat de Soros
Silviu Brucan este considerat ideologul din umbră al Loviluției și eminența cenușie a FSN. Conform unei mărturii a generalului Victor Atanasie Stănculescu (cel care a preluat conducerea Armatei Române în decembrie 1989, scoțând-o de sub ordinele comandantului suprem al forțelor armate care încă era Nicolae Ceaușescu), decizia de execuţie a celor doi a fost luată de Silviu Brucan şi Gelu Voican Voiculescu. În 1994 și fostul premier Petre Roman susținea în fața Comisiei senatoriale pentru studierea evenimentelor din decembrie 1989 că Silviu Brucan a fost cel care a insistat ca soții Ceaușescu să fie lichidați în orice fel, fapt cu care Ion Iliescu a fost în final de acord. Informația este confirmată și de biografia lui Silviu Brucan, publicată de site-ul romania-israel.com.
Tot la indicațiile exprese ale lui Silviu Brucan, atunci când acesta era vice-președinte al FSN, formațiunea s-a transformat în mod ilegal în partid, în ianuarie 1990.
Să ne amintim că evreul Brucan (pe numele real Saul Bruckner), fost agent KGB, fusese numit de ruși în 1945 secretar general al ziarului Scânteia. Din această funcție ceruse condamnarea la moarte a lui Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Corneliu Coposu, Radu Gyr și a lui Pamfil Șeicaru, pentru că se opuneau ideologiei comuniste. Reajuns la putere după căderea lui Ceaușescu, Brucan a devenit ultra-mediatizat în primii ani de după 1989. A preluat din nou controlul asupra ziarului Scânteia, devenit între timp Adevărul, de unde incita la „ură proletară” asupra studenților din Piața Universității. Din 1996 a primit calitatea de invitat permanent la cea mai urmărită televiziune a vremii, Pro TV, în cadrul emisiunii „Profeții despre trecut”. Din această postură dădea, cu un aer de mare autoritate, lecții de „democrație” națiunii române.
Un rol major, deosebit de nefast, pe care Brucan l-a jucat a fost acela prin care i-a deschis larg poarta spre România complotistului neo-marxist George Soros. Cei doi se cunoșteau cu mult dinainte de 1989, de pe vremea când Brucan era ambasador al României în Statele Unite și apoi ambasador la ONU. Ca urmare a aranjamentelor dintre cei doi, miliardarul american de origine evreiască George Soros a venit la București chiar în ziua în care Nicolae Ceaușescu a fost deposedat de putere, pe 22 decembrie 1989. Informația a fost făcută publică de Sandra Pralong, cea care avea să fie primul președinte al sucursalei românești a Fundației pentru o Societate Deschisă (Soros Open Society) și apoi consilieră a președintelui Klaus Iohannis. De altfel, însuși George Soros a recunoscut că a venit în România imediat după Revoluție. Într-un interviu pe care i l-a acordat lui Robert Turcescu în anul 2005, Soros a afirmat că în contextul evenimentelor din decembrie 1989, „Am venit cu primul avion civil care a aterizat la București”.
Potrivit informațiilor furnizate de Constantin Barbu, un fidel discipol al filosofului Constantin Noica, pe 27 decembrie 1989 Silviu Brucan s-a întâlnit cu Andrei Pleşu în casa din București, strada Paris, a fostului kominternist Ascanio Damian. La acea întâlnire s-a hotărât ca pe 30 decembrie 1989 să aibă loc o conferință de presă la hotel Continental, unde să se anunțe înființarea Grupului de Dialog Social (GDS). Sediul pentru GDS a fost oferit de FSN și era amplasat în Calea Victoriei 120, fostul loc de întâlniri UTC-iste al lui Nicu Ceauşescu, fiul cel mare al dictatorului asasinat. La acel sediu a fost primit oficial George Soros în data de 5 ianuarie 1990, mărturie stând fotografiile făcute de Emanuel Pârvu (ex-Reuters, detalii aici).
Primul număr al publicației reprezentative a GDS, revista 22, îl prezintă pe fondatorul bolșevic al ONG-ului, Silviu Brucan, gavarind despre… «Socialismul mondial la răscruce».
Nucleul de intelectuali ce avea să capete influență sub aripa finanțatoare a lui Soros a jucat apoi un rol important pe scena publică din România anilor care au urmat. Membrii GDS au fost numiți în structuri de conducere, au fondat instituții de stat și particulare, au configurat ceea ce a fost denumit „societatea civilă”. Dintre membrii marcanți ai GDS din acea perioadă îi menționăm pe Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Horia Roman Patapievici, Vladimir Tismăneanu sau Monica Macovei.
GDS a fost finanțată încă din ianuarie 1990 de Soros cu 1 milion de dolari. Jumătate de an mai târziu Soros a fondat, în România, Fundația Soros – o altă organizație neguvernamentală, cu un buget inițial anual de 1,5 milioane de dolari. În următorii 4 ani, Soros a investit în scrierea și publicarea de manuale școlare cu conținut anti-românesc prin intermediul Ministerului Educației, sub protecția FSN-PSD. De la an la an, sumele investite de el prin Fundația Soros au crescut, ajungând la 10 milioane de dolari anual pe la mijlocul deceniului. În anul 1997, Fundația Soros și-a schimbat numele, devenind Fundația pentru o Societate Deschisă (FSD), un nume similar cu cel al organizației-mamă din Statele Unite, Open Society Foundation. Bugetul anual al Fundației a crescut la 12 milioane de dolari. Mare parte din fondurile Fundației au fost folosite pentru a selecta și a finanța educația unor tineri români în universități occidentale. La terminarea studiilor, respectivilor li se facilita prin clica bolșevică din PSD să ocupe în România posturi-cheie în viața socială și politică a țării, bineînțeles, urmând direcțiile cerute de „binefăcătorul” progresisto-globalist George Soros.
Petre Roman – fiul lui Valter Roman, ajunge Primul-Ministru al României
Petre Roman a intrat pe scena evenimentelor publice de anvergură a istoriei României în data de 26 decembrie 1989, când Ion Iliescu și Consiliul FSN l-au numit prim-ministru al guvernului provizoriu FSN. Dar cine era Petre Roman în acel moment și ce îl recomanda pentru o asemenea funcție atât de înaltă în primul guvern de după „epoca Ceaușescu”?
În 1989, Petre Roman era lector universitar la Politehnica din București, șeful catedrei de Hidraulică. Versiunea oficială susține că s-ar fi remarcat prin implicarea sa printre protestatarii de la „Baricada Revoluției”, o manifestație ad-hoc din 20-21 decembrie 1989 în fața fostului sediu al Comitetului Central al PCR. Roman spune că astfel a ajuns, purtat de evenimente, în balconul de la care vorbea de obicei Ceaușescu și că a devenit primul care a făcut o declarație emblematică „pentru popor și pentru libertate” în acele momente dramatice. După care, foarte simplu, ar fi fost apreciat și desemnat de Silviu Brucan și Ion Iliescu în postul de prim-ministru al României.
Versiunea neoficială susține însă că propulsarea lui Roman în primul eșalon de conducere a fost de fapt aranjată. Tatăl său, evreul Ernő (Ernest) Neuländer, fusese un bolșevic notoriu, ce a ocupat funcții de mare importanță. În 1945, ocupanții sovietici l-au numit pe Valter Roman general-maior în armata română, apoi șef al Direcției de Educație, Cultură și Propagandă a Armatei, șef al Direcției Superioare Politice a Armatei, apoi ministru al Poștelor și Telecomunicațiilor. Valter Roman a fost oarecum mai marginalizat de către Nicolae Ceaușescu (ce dorea diminuarea puterii URSS în România), care i-a permis să rămână „doar” director al Editurii Politice. Prin influența tatălui său, Petre Roman a trăit înainte de 1989 destul de mult și prin afara țării, ceea ce era ceva excepțional în acea perioadă. Și-a făcut studiile de master și doctoratul în Franța și a predat timp de doi ani fizica fluidelor la Touluse. Deși el susține că numirea sa ca prim-ministru l-a „surprins total”, observând bazele de pe care venea și maniera prin care acțiunile sale s-au conjugat perfect mai târziu cu cele ale celorlalți puciști în vederea distrugerii României, înțelegem că alegerea sa nu a fost deloc o „întâmplare”.
Petre Roman susține și în prezent că în decembrie 1989 ar fi avut loc o „revoltă populară” spontană, pe care „teroriștii” lui Ceaușescu ar fi încercat să o înăbușe în sânge. Și că ar fi o „lipsă totală de logică” să apreciem că a fost lovitură de stat. Este ceea ce susțin și ceilalți mari „revoluționari” ce au acționat în acea perioadă, în primul rând Ion Iliescu și Gelu Voican-Voiculescu. Faptul că toți aceștia mint cu insolență este demonstrat chiar de rezultatele anchetei Parchetului Militar, care a pus în evidență probe că „Revoluția” a fost planificată, provocată și orientată în mod intenționat spre un parcurs violent. Anchetele au ajuns la concluzia că „Fenomenul terorist” nu a fost decât o diversiune lansată de cei care au preluat puterea prin lovitură de stat. Diversiunea a fost susținută din afara țării și a avut scopul precis de a crea o stare de psihoză colectivă menită să justifice asasinarea soților Ceaușescu și confiscarea imediată a conducerii de către „Frontul Salvării Naționale”.
O altă informație relevantă pentru ascensiunea lui Petre Roman în structurile post-decembriste este aceea că el acționează de fapt în slujba masoneriei, ca și toți ceilalți nomenclaturiști bolșevici, precum Iliescu sau Voican Voiculescu. Dincolo de faptul că apartenența lui Roman la masonerie apare și pe Wikipedia, informația este confirmată și de alte surse. De exemplu ziarul Cotidianul a menționat un document ultra-secret din 1990 care consemna indicațiile pe care Petre Roman le dădea pentru afilierea în Loja Memphis-Mistraim a viceprim-ministrului de atunci, Gelu Voican Voiculescu. De asemenea, deputatul Vasile Matei a afirmat public în februarie 1998, că Petre Roman este mason de grad mare, intens susţinut de Marele Orient al Franţei şi de lojile italiene.
Dar ceea ce denotă cel mai clar misiunea-țintă la care a luat parte Petre Roman, de distrugere intenționată a situației socio-economice a României, este activitatea sa efectivă de prim-ministru, începută pe 26 decembrie 1989. El este cel care a preluat oficial toate sectoarele administrative ale României ceaușiste și, așa cum faptele o demonstrează, le-a orientat decisiv spre un dezastru iremediabil.
Să ținem cont că în 1989 infrastructura industrială situa România în primele 10 ţări din Europa. Exista platforma Pipera, construită în colaborare cu francezii, unde se produceau calculatoare; autocamioanele şi autobuzele fabricate la Braşov şi Bucureşti aveau patente germane; avioanele Rombac erau construite printr-o colaborare cu englezii; locomotivele de la Electroputere Craiova erau cu patent elveţian; la Reşiţa se fabricau motoare de vapoare după licenţa Renk din Germania; Centrala nucleară de la Cernavodă fusese adusă din Canada. România era a treia ţară din lume, după SUA şi Japonia, care fabrica anvelope gigant, pentru autobasculante de peste 110 tone. Doar două ţări din lume făceau şuruburi cu bile, care se foloseau în industria nucleară şi aerospaţială: România şi Japonia. Iată deci că România avea certe domenii de performanță, la standardele cele mai înalte de atunci.
Cu toate acestea, Petre Roman a numit industria românească „un morman de fiare vechi”, afirmând că ar fi fost complet nerentabilă, cu „un handicap tehnologic enorm”. Atunci când i s-a pus în vedere că economia lui Ceaușescu a fost totuși capabilă să achite integral datoria externă a țării către FMI, fapt excepțional de rar, Roman admite că este corect, dar o ține pe a lui că s-a lucrat în pierdere. Așa încât în 1990 Petre Roman a trecut să ia măsuri de „eficientizare” a economiei. Una dintre primele măsuri a fost aceea de a „privatiza” uriașele întreprinderi, adică să le vândă pe mai nimic străinilor sau șmecherilor cu ochii albaștri (securiști gen Dan Voiculescu, Dinu Patriciu sau Sorin Ovidiu Vântu). Efectul? Tot ceea ce lucra în avantajul poporului a fost spulberat! Securiștii au făcut averi fabuloase, cu conturi externalizate în alte țări, iar străinii ne-au spoliat de aproape tot ce se putea. Din cele peste 1.200 de uriașe fabrici și uzine, la care lucrau chiar și câte 10.000 de oameni în trei schimburi, s-a ales praful. Au fost dezmembrate și date literalmente la casat și la fiare vechi. De exemplu, în 1990, România deținea a treia cale ferată din Europa ca densitate și avea peste 153.000 de vagoane (pentru trenurile de călători și de marfă) şi 4.400 de locomotive. În prezent au rămas doar 1.700 de locomotive și pe parcursul a aproape 30 de ani a fost dată la casat zilnic, în medie, câte o garnitură de 12 vagoane. Călătorii mergeau în 1990 cu 11.000 de vagoane, iar azi mai sunt în exploatare doar 1000 pe toată țara. Iar CFR-ul se plânge că „nu avem destule vagoane”.
Petre Roman recunoaște că România a privatizat în acea vreme foarte mult şi în același timp a lichidat un mare număr de întreprinderi.
În 1991, în urma unei mari crize sociale generate de hiperinflație și a unei noi mineriade, Petre Roman și-a dat demisia din postul de prim-ministru. FSN s-a scindat în aripa conservatoare (Frontul Democrat al Salvării Naționale, FDSR, devenit apoi PDSR-PSD) condusă de Ion Iliescu, și aripa devenită ulterior liberală (FSN devenit Partidul Democrat – PD, apoi Partidul Democrat Liberal – PDL), condusă de Petre Roman. Roman a rămas la conducerea partidului până în anul 2000, după care a fost succedat de Traian Băsescu. În perioada 22 decembrie 1999 – 28 decembrie 2000, Petre Roman fost ministrul afacerilor externe în Guvernul Mugur Isărescu. A rămas parlamentar până în anul 2016, ultimul mandat fiind în perioada 2012-2016, ca deputat din partea PNL.
Adrian Năstase – Ministru al Afacerilor Externe
Adrian Năstase a fost fiul ofițerului Marin Năstase, un apropiat al conducătorilor Partidului Comunist Român (PCR) dinainte de 1989. Marin Năstase a avansat până la gradul de colonel (în retragere) al armatei române și în anii 1970 a ajuns director în cadrul Ministerului Educației și Învățământului – Direcția învățământ superior și cercetare științifică.
În 1989 Adrian Năstase activa în domeniul dreptului, ca profesor, judecător, președinte al unor organizații. În 1985 se căsătorise cu fiica lui Angelo Miculescu, fost ministru și vicepremier în România socialistă. Năstase a fost ales pentru prima dată în Camera Deputaților din partea Frontului Salvării Naționale în 9 iunie 1990 și apoi a exercitat funcția de Ministru al Afacerilor Externe între 1990 și 1992. În 1992 a îndeplinit funcția de Președinte al Camerei Deputaților. Între 1993 și 1997 a fost ales președinte executiv al Partidului Democrației Sociale din România (PDSR, fostul FSN). După pierderea de către PDSR a alegerilor din 1996, Năstase a devenit liderul grupului parlamentar de opoziție al PDSR, vice-președinte al Parlamentului, membru al Biroului Permanent și membru al delegației României la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei.
Dar care au fost criteriile pentru care a fost promovat atât de rapid în unele dintre cele mai înalte funcții ale statului? În afară de competențele profesionale, ca și în cazul lui Petre Roman, se pare că rădăcinile ideologice (fiu al unui nomenclaturist notoriu) au cântărit mult. Dar poate că și mai mult a mai contat ceva: gradul înalt în masonerie.
Este important să știm că după anul 1990 francmasoneria s-a activat în forță în România și toate structurile de putere și administrative ale statului au fost înțesate de masoni. Este semnificativă o declarație a lui Dan Amedeo Lăzărescu, el însuși mason de grad înalt, vicepreședinte al PNL în anii 1990 și tată adoptiv al lui Călin Popescu Tăriceanu. Potrivit acestuia, la acea dată „Parlamentul României are 90% dintre membri masoni. Templul provizoriu al masonilor este clădirea Parlamentului”. Teribilă situație! Dar ca să înțelegem mersul evenimentelor, adevărul este necesar să fie cunoscut.
La rândul său, într-un interviu din anii ’90, Adrian Năstase recunoștea că este cavaler de Malta şi că ceremonia de primire în lojă a avut loc undeva în afara ţării. Pentru a-şi justifica apartenenţa la acest Ordin el declara că „urmează tradiţia familiei” deoarece tatăl său, Marin Năstase, după absolvirea Şcolii Militare de ofiţeri ca şef de promoţie, a fost și el desemnat cavaler al Ordinului de Malta. Într-un mod apreciativ, Năstase sublinia că „în România dintre cele două războaie mondiale majoritatea cadrelor militare de elită făceau parte din acest Ordin”.
Chiar și în CV-ul său, postat inclusiv pe site-ul Parlamentului, Adrian Năstase recunoaște că din 1992 este cavaler de Malta și că a fost decorat de Marea Lojă Națională a României. Mai mult decât atât, sursele ne-oficiale arată că Năstase este mason de gradul 33 și face parte din elitistul Club Rotary al francmasoneriei internaționale.
Este mult mai ușor să înțelegem în aceste condiții de ce Adrian Năstase a urcat rapid în ierarhia structurilor administrative ale României, ajungând în anul 2000 președinte al PSD și apoi prim-ministru. Devoțiunea sa față de masonerie s-a dovedit cu prisosință, așa cum vom vedea, în perioada cât a condus guvernul, trecând gruparea ocultă satanică a francmasoneriei la halucinantul statut de „instituție de utilitate publică”!
Un domeniu de mare interes pentru Adrian Năstase îl au activitățile cu conotații spirituale. Dar nu atât pentru a explora aceste dimensiuni înălțătoare, cât mai ales pentru a bloca ceea ce în viziunea sa reprezintă o amenințare la adresa societății (masonizate): sectele. Este relevant un raport pe care Adrian Năstase l-a înaintat în anul 1999, în calitate de reprezentant al Parlamentului României, către Adunarea parlamentară a Consiliului Europei. Raportul a vizat „Activităţile ilegale desfăşurate de sectele religioase” și a fost supus dezbaterii în cadrul Comitetului pentru probleme juridice şi drepturile omului al Consiliului Europei. Sub titulatura de Recomandarea nr. 1412/1999, inițiativele propuse de Năstase au fost înaintate apoi ca recomandări din partea UE pentru politica (legislativă, executivă şi juridică) guvernelor Europei în domeniul „grupărilor de natură religioasă, ezoterică sau spirituală”. Mai exact, raportul prevedea măsuri despre cum ar fi necesar să se implice guvernele țărilor Europei în monitorizarea grupărilor religioase şi spirituale. Cu privire la modul în care înțelegea Adrian Năstase să aplice în practică aceste prevederi urma să se vadă chiar în propria sa țară, când în anul 2004, pe când era prim-ministru, a ordonat o campanie de distrugere pe toate căile a Școlii de yoga MISA. Caracterul abuziv al campaniei a fost semnalat chiar și de forurile juridice europene, care au condamnat de mai multe ori România prin intermediul CEDO pentru respectivele acțiuni. Motivația acestor preocupări perfide ale lui Adrian Năstase este destul de transparentă pentru cei lucizi: ca reprezentant al grupării oculte malefice a masoneriei internaționale, Năstase era mandatat să elimine orice mișcare socială cu potențial de trezire spirituală a maselor. Iar pretextul utilizat era că guvernul reglementează „activitățile ilegale ale sectelor”…
Să mai observăm o latură notorie a caracterului lui Adrian Năstase: sadismul cu care a împușcat mii de animale sălbatice, din postura de vânător profesionist. Începând cu anul 1993, Năstase a fost timp de 13 ani preşedinte al Asociației Generale a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România (AGVPS). A participat la nenumărate competiții oficiale și campanii de vânătoare individuale în care a ucis mii de animale sălbatice de toate felurile: urși, cerbi, căprioare, porci mistreți, lupi, râși, păsări, iepuri și toate celelalte animale ce viețuiesc pe la noi. În perioada când a ajuns la conducerea PSD și a guvernului, Adrian Năstase era denumit „vânătorul alfa” al țării și a încurajat foarte mult acest „sport”. Remarcând că Năstase și reprezentanţii PSD din toate eşaloanele au transformat vânătoarea într-o veritabilă cruciadă împotriva animalelor, senatorul Puiu Hașotti afirma cu o tristă ironie în plenul unei ședințe parlamentare din 2004 că „România a devenit parcul de vânătoare al premierului Adrian Năstase”.
Adrian Severin – nepotul lui Silviu Brucan
Adrian Severin este de etnie evreu și ca să ascundă acest fapt și-a schimbat (ca mulți alți evrei) numele său adevărat (Skvosnik), adoptând un nume românesc. S-a născut în 1954, a absolvit în 1978 Facultatea de Drept a Universității București, iar în 1986 și-a luat doctoratul în drept. Fiind favorizat de Silviu Brucan (pe numele real Saul Brukner, care era unchiul său), Adrian Severin a ajuns înainte de 1989 să fie lector la Academia de învăţământ social-politic Ștefan Gheorghiu de pe lângă Comitetul Central al PCR. De asemenea, a mai fost membru al Societății Române de Drept Internațional și Relații Internaționale (între 1987-1990), președintele Secțiunii de Integrare Europeană (din 1985) și membru al Societății Române de Drept Comparat (tot din 1985).
Imediat după ce brigada cominternistă-bolșevică-masonică a preluat puterea în decembrie 1989, a obținut o ascensiune fulminantă în structurile de conducere ale țării. În anii 1990 a îndeplinit funcții-cheie în guvernările FSN (1990-1992) și apoi în cele atribuite Partidului Democrat (PD). Printre multe altele, a fost Vice Prim Ministru, Ministru pentru Reformă și Relațiile cu Parlamentul (1990-1991), apoi Ministru de Externe (1996-1997). În anii 1990 a fost deputat în Parlamentul României: mai întâi pe listele FSN (1992-1996), apoi pe listele PD (1992-2000).
O dovadă clară a orientării anti-românești a lui Adrian Severin este că în anul 1997, în calitate de ministru de externe, a contribuit decisiv (impulsionat de Silviu Brucan) pentru convingerea președintelui Emil Constantinescu de a semna un tratat „de bună vecinătate” cu Ucraina. Prin acel tratat România a cedat Ucrainei teritoriul numit Insula Șerpilor și totodată a dat o garanție oficială granițelor pe care le avea în acel moment noul stat ucrainean.
Este necesar să fie precizat că Ucraina a apărut ca subiect de drept internațional abia în anul 1991. Este un stat artificial, format prin ruptura unor teritorii din spațiul țărilor învecinate: Federația Rusă, România, Polonia și fosta Cehoslovacie. Din teritoriul României au fost abuziv incluse în Ucraina nordul Bucovinei, Herța, sudul Basarabiei și Insula Serpilor. Cei care au interesul să mențină împreună, prin forță, etnii foarte diferite, pe teritorii care aparțin de drept altor state, sunt puterile vestice, în special SUA. Motivul este că în felul acesta Statele Unite obțin anumite avantaje geopolitice, dintre care cel mai important este acela că pot să își creeze un avanpost ofensiv esențial în imediata apropiere a Federației Ruse.
Ademenit în principal prin Adrian Severin cu „glorioasa” admitere a României în NATO, Emil Constantinescu a decis să facă „un sacrificiu istoric” și să renunțe la orice pretenții teritoriale doar pentru „pacea din regiune”. Ceea ce este însă foarte straniu este că în luarea acestei decizii Parlamentul României nu a fost deloc consultat (de decidenții Adrian Severin și Emil Constantinescu), iar poporul român a fost pus direct în fața faptului împlinit.
Așa cum explica situația academicianul Florin Constantiniu, „În 1997, pentru prima dată de la constituirea României Mari (în 1918), un guvern român a cedat părți ale teritoriului național fără a fi amenințat cu agresiunea (ca în 1940), sau fără a se găsi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 și 1947). Opinia publică românească nu a perceput dimensiunea dramatică a evenimentului. (…) Practic, prin Tratatul din 1997, noi am reconfirmat diktatul Molotov-Ribbentrop și am acceptat pe deasupra și viciile de consimțământ.”
Să mai observăm că pe Insula Șerpilor s-au aflat până în secolul al XIX-lea ruinele unui monument cu mare valoare istorică și simbolică: Templul lui Ahile, construit din blocuri de marmură albă, motiv pentru care insula se mai numește și „Insula Albă”. În plus, încorporarea Insulei Șerpilor la Ucraina a diminuat suprafața mării teritoriale a României. Faptul este important pentru că zona este extrem de bogată în resurse minerale: peste 100 de miliarde de metri cubi de gaze naturale, 500 de milioane de tone de petrol și uriaşe rezerve de hidrogen sulfurat. Informațiile au fost date publicității în anul 1992, după ce firma Oil Enterprise (ulterior Oil Terminal) efectuase măsurători prin satelit.
Adrian Severin a pierdut postul de ministru de externe în urma unui scandal pe care l-a declanșat singur, după ce a declarat în 1997 că deține (de la generalul Pacepa) o listă cu șefi de ziare și ziariști care ar fi ofițeri acoperiți ai SRI. Întrucât erau implicate nume grele și „forțe oculte”, care duceau inclusiv la conexiuni cu Băsescu, Adrian Severin a refuzat să facă publică lista. În anul 2006 a încercat să mai liniștească speculațiile prin articolul «Şarada ofiţerilor acoperiţi din presă».
Sub guvernarea PSD, vânzarea țării pe nimic a atins până în 2004 cote nemaiîntâlnite
Una dintre „marile realizări” cu care se mândresc neo-bolșevicii care au condus România după decembrie 1989 este că ar fi reușit să integreze țara în NATO (în 2004) și să o pregătească pentru aderarea la Uniunea Europeană (în 2007). Dar ceea ce ei nu spun este că acceptarea României în aceste structuri ale Imperiului Occidental nu s-a făcut înainte ca cele mai importante resurse strategice naționale să fi fost cedate aproape pe degeaba.
Vânzarea pământului strămoșesc
Terenul arabil al României este evaluat la 9,4 milioane de hectare, din care 7,1 milioane este teren de cea mai bună calitate, conform standardelor UE. Până în 1991 nimeni din afara țării nu avea voie să cumpere pământ în România, potrivit legilor dispuse de Ceaușescu. Bogăţiile solului şi subsolului reprezentau o proprietate intangibilă a poporului român. În toamna lui 1991 autorii Loviluției au dat «Legea privatizării» pentru a submina stabilitatea țării și pentru a permite străinilor să pună mâna pe fabricile și uzinele care reprezentaseră motorul industrializării României până în 1989. Totuși, din punct de vedere legal, străinii încă nu aveau dreptul să ne cumpere pământul. Dar, prin complicitatea noii conduceri, au făcut-o prin subterfugii: și-au luat cetățenia română sau au devenit asociați cu firmele românești care aveau capital străin. Potrivit Adevărul, prin aceste metode străinii au cumpărat în perioada 1991-2013 trei milioane de hectare de pământ arabil!
În ceea ce privește vânzările legale, primul pas a fost făcut în 1993, când au început negocierile pentru aderarea României la Uniunea Europeană. Comisia UE ne-a pus condiția să acceptăm să ne vindem terenul arabil. Dar pentru aceasta era nevoie să fie modificată Constituţia. Nicio problemă: în octombrie 2003 guvernul PSD i-a convins pe români să voteze prin referendum schimbarea Constituției, pentru a ne pune în acord cu „valorile europene”. Un an mai târziu, guvernul Năstase a adoptat Legea 17/2004 ce permitea străinilor să vină să cumpere cât teren vor din România. Dar, atenție, pentru a înșela atenția poporului, s-a dat o derogare ca legea să intre în vigoare abia după șapte ani de la adoptare. Așa că din 2014 străinii au avut la dispoziție căi legale și au cumpărat (încă) un milion de hectare de teren.
România face cadou austriecilor compania PETROM
În anul 2004, compania austriacă OMV a cumpărat un pachet substanțial de acțiuni ale companiei românești PETROM. Deși în contractul de vânzare era stipulat că guvernul austriac va deține doar 35% dintre acțiuni, în doar câteva luni după tranzacție procentul a fost majorat, cu aprobarea guvernului Năstase, ajungând la 51%. OMV a obținut astfel sute de depozite și zăcăminte de petrol și gaze naturale, peste 1400 de puțuri de gaz productive, mai mult de 13.000 de puțuri de țiței productive, instalații de colectare, peste 700 de benzinării, sute de vehicule mari de transport al carburanților, două platforme maritime (Prometeu și Atlas), rafinăriile Arpechim și Petrobrazi, uzina de îngrășăminte Doljchim și altele. Pe lângă această ofertă nesperat de generoasă, autoritățile române au mai făcut un cadou nemaipomenit către OMV: după vânzare au șters toate datoriile acumulate de PETROM. În acest fel austriecii, care cumpăraseră compania cu tot cu datoriile ei, nu mai erau nevoiți să își bată capul cu plata datoriilor deoarece acestea fuseseră amortizate de statul român, pe cheltuiala sa. Dar cel mai mare cadou a fost că OMV Austria a primit dreptul să exploateze timp de 99 de ani resursele respective, cu o redevență situată la doar 3,5-13,5% în timp ce, în alte state europene, valoarea redevenței era dublă, respectiv, între 5-35%. În aceste condiții, conform datelor oficiale publicate de Ministerul Finanțelor, OMV PETROM SA a obținut profituri uriașe, dar care s-au scurs, evident, în conturi străine, sub formă de dividende. În conformitate cu o analiză publicată de Lumea Justiției, pe ansamblu partea română a vândut PETROM cu 1,8 miliarde de dolari și a pierdut la această „afacere” cam 20 de miliarde de dolari! Este de înțeles cum se face că deși România e foarte bogată în resurse petroliere, cetățenii ei plătesc unul dintre cele mai mari prețuri pe carburant din toată UE, mai mult decât se plătește în țări sărace în petrol și unde, pe deasupra, nivelul de venituri e oricum net superior celui de la noi.
Afacerea Murzuk, cel mai mare «tun» din istoria României
Se pare că cea mai dezastruoasă privatizare operată de autoritățile române a avut loc în 1993, pe timpul guvernului PSD condus de Nicolae Văcăroiu, următorul prim-ministru după Petre Roman. Este vorba de vânzarea către o firmă spaniolă a unui câmp maritim petrolifer de o bogăție uriașă, lăsat „moștenire” de Ceaușescu. Respectivul perimetru, denumit Murzuk sau NC 115, este amplasat în apele teritoriale ale Libiei. Printr-o înțelegere din 1980, președintele de atunci al Libiei, Muammar Gadaffi, concesionase zăcământul României, în vederea exploatării. Este unul dintre cele mai bogate zăcăminte de petrol din lume, estimat la o valoare de multe zeci de miliarde de dolari. Potrivit datelor publicate de România Liberă, capacitatea zăcământului NC 115 era de peste trei ori mai mare decât toate rezervele dovedite ale companiei OMV Petrom (cea mai mare companie petrolieră din România).
Ei bine, Nicolae Văcăroiu, membru PSD și mason de frunte, a vândut acest drept de proprietate pentru un… mărunțiș: 45 de milioane de dolari. Este dificil să presupunem că Văcăroiu ar fi făcut această gafă din ignoranță. În perioada 1969-1989 a lucrat la Comitetul de Stat al Planificării, instituția care se ocupa de planificarea centralizată a economiei socialiste, iar după 1989 a fost numit de Ion Iliescu în postul de secretar de stat în Ministerul de Finanțe. Se poate așadar afirma că Văcăroiu putea estima foarte bine cam cât valora cu adevărat afacerea Murzuk. Concluzia nu poate fi decât una singură: a acționat întocmai ca și ceilalți bolșevici ajunși „la butoane” pentru distrugerea programată a României.
Distrugerea siderurgiei ceaușiste
România comunistă producea oţel cât Austria şi Suedia la un loc. Dar în 1993, după semnarea acordului de asociere cu Uniunea Europeană, restructurarea siderurgiei a fost dictată de la Bruxelles: România trebuia să-şi reducă, în următorii 15 ani, capacitatea de producţie de la 14 milioane de tone, la două milioane de tone oțel anual. Planul se cerea să fie pus în aplicare prin „distrugerea fizică a instalațiilor, astfel încât să nu poată fi repuse în funcțiune”. Politicienii români din acea perioadă vorbeau despre „gaura neagră” a economiei româneşti, fabrici de care statul era necesar să scape. Sub guvernul Năstase, în 2001, vânzarea întreprinderilor metalurgice intră în linie dreaptă. Executivul își angajează răspunderea în fața Parlamentului, astfel că guvernul și-a asumat să privatizeze totul în ritm accelerat. Printre angajamente se află şi vânzarea fabricilor așa-zis „păguboase”, cu prețuri mult subevaluate pentru ca totul să meargă rapid.
De exemplu, potrivit unei investigații jurnalistice publicată în 2015, combinatul de Oțeluri Speciale Târgoviște a fost vândut cu două milioane de dolari, în timp ce în Ucraina un combinat similar s-a vândut în aceeași perioadă cu 15 miliarde de dolari!
De asemenea, după ce a cumpărat patru combinate la un preț derizoriu și a luat din ele tot ce se mai putea folosi, corporația rusă Mechel a vândut combinatele unei firme de fațadă (înființată cu puțin timp înainte tot de ei), pentru suma simbolică de 50 de euro! Pe lângă faptul că producția a scăzut substanţial, nu a mai existat nici cerere pe piață pentru că produsele au devenit necompetitive.
Într-un mod asemănător, combinatul Sidex Galați, considerat „diamantul economiei românești”, a fost cedat în 2001 pe o sumă derizorie, sub pretextul „privatizării”. Potrivit datelor publicate în presă, autoritățile române au respins atunci oferta celui mai mare producător european din respectiva perioadă (grupul francez Usinor-Sacilor) și au ales un off-shore din Insulele Virgine Britanice (LNM Holding), condus de către indianul Lakshmi Nivas Mittal, un miliardar apropiat de fostul prim-ministru britanic, Tony Blair. Sidex a fost cel mai mare combinat siderurgic construit vreodată în România, iar în 1988 era situat pe locul 10 între cei mai mari producători de oțel din Europa. Cu toate acestea, ca o culme a batjocurii, suma pentru care a fost vândut de autoritățile române, 77 milioane de dolari, reprezintă doar 10% din fierul vechi pe care îl deținea compania în halele sale. Contractul de privatizare a fost aprobat prin lege în Parlament. În anii următori, „inginerii dezastrelor” de la AVAS (urmașul vechiului FPS – Fondul Proprietății de Stat) au aprobat, prin protocoale secrete, zeci de anexe la contractul inițial prin care statul a plătit salarii compensatorii, ceea ce a permis noului proprietar să concedieze 20.000 dintre cei 27.000 de angajați. Să observăm că înainte de 1989 combinatul avea 50.000 de angajați, care lucrau în aproximativ 800 de întreprinderi asociate. După privatizare, uzina coxo-chimică – o raritate în Europa – a fost demolată, cinci dintre cele șase furnale ale Sidex au fost distruse, la fel și cea mai mare parte dintre oțelării. Anul trecut fostul Sidex, redenumit de noul patron ArcelorMittal, mai avea doar 5.400 de angajați și o producție infimă prin comparație cu cea dinainte de ’89.
Prin această metodă a „privatizării” au fost distruse toate marile combinate din țară, care absorbeau forța de muncă din principalele orașe. Uriașele întreprinderi au fost scoase de sub autoritatea statului, care nu s-a mai considerat responsabil pentru ce a urmat. Cum să ne explicăm însă că, invariabil, în toate cazurile de privatizare, marile întreprinderi ce fuseseră până atunci productive și competitive pe plan european și chiar mondial, au intrat brusc în faliment? Dacă ar fi fost numai câteva cazuri izolate am fi putut spune că acolo au fost doar accidente nefericite. Dar când acest fenomen s-a produs pe toată linia, fără excepție, devine evident că dezastrul a fost intenționat.
Să amintim și alte câteva cazuri reprezentative:
– Întreprinderea de Maşini Grele Bucureşti (IMGB), considerată cea mai importantă uzină din România socialistă, a fost cumpărată în 1998 de compania britanico-norvegiană Kvaerner cu suma simbolică de un dolar (detalii aici) având în vedere datoriile de 30 de milioane de dolari, care au fost asumate de noul proprietar;
– Uzinele Republica (fostele FAUR) din București erau considerate în anii 1970 ca al cincilea mare producător de țevi din oțel fără sudură din lume și singurul producător de prăjină pentru foraj din Europa de Est. Deși doar bobinele din uzine valorau miliarde de dolari, întregul complex a fost privatizat în anul 2003 cu suma de 660 de mii de dolari (detalii aici);
– Un parcurs identic l-au avut fabricile de pe platforma industrială Pipera (care au fost demolate, fiind construite în locul lor clădiri de birouri pentru corporațiile multinaționale) sau uzinele Vulcan București ce produceau echipamente și utilaje de tonaj mediu și greu pentru industria energetică și extractivă. Aceeași soartă au avut și uzinele Semănătoarea ce fabricau mașini agricole sau fabricile de motoare și turbine Timpuri Noi din București. La Atelierele CFR Grivița București se fabricau întregi garnituri de tren. Respectivele fabric sunt astăzi în mare parte abandonate în paragină;
– Tot la fel s-a petrecut cu coloșii industriali din Constanța precum platforma de foraj marin de la Petromidia, Oil Terminal, şantierele navale Midia, Mangalia, Hârşova, plus numeroase alte combinate, trusturi de utilaj, întreprinderi de montaj, fabrici de producţie din județul Constanța;
– Au fost pierduți, de asemenea, coloşii industriali ai Iaşiului precum Fortus, Tepro, Nicolina sau Terom; marile fabrici și uzine din Brașov, printre care fabrica de autocamioane Roman SA Brașov, Uzina Hidromecanică (demolată, în locul ei s-a construit un supermarket) sau Tractorul Brașov; fabrica de aluminiu SC Alro SA Slatina (cea mai mare companie producătoare de aluminiu din Europa Centrală şi de Est); uzina Electroputere Craiova şi Fabrica de Avioane din Craiova; Uzina Dacia din Pitești, unde se fabricau automobile; combinatului petrochimic Oltchim din Râmnicu Vâlcea; platformele industriale petroliere RAFO si CAROM Onești, Centrala Termoelectrică CET Borzești; fabrica de textile din Arad, UTA; combinatul de fire şi fibre sintetice, Moldosin SA din Vaslui; fabrica de rulmenți din Bârlad, FEPA; fabrica de mobilă SC Samobil Satu Mare și multe, multe altele… O listă aproape completă a celor peste 1200 de mari întreprinderi românești distruse de privatizarea neobolșevică poate fi consultată aici.
Să mai amintim și de risipa stupidă făcută de guvernul Năstase în 2003, când pentru a fi „la nivelul standardelor NATO”, au fost cheltuiți din banii românilor 700 milioane de euro pentru a cumpăra două fregate (vase maritime) ieșite din uz și „recondițonate” de la britanici. A fost cea mai mare tranzacție de echipamente militare efectuată de România după 1989. Dar iată în ce condiții: pe lângă starea lor jalnică, cele două nave au o autonomie foarte mică (deoarece consumă mult combustibil), armele de luptă pe care le au instalate sunt aproape inexistente, iar toată partea tehnică necesară întreținerii, inclusive aparatele de măsurare, sunt incompatibile cu tehnica folosită în România. Întrebarea de bază este: cu cine să se lupte România? Ce șanse am avea noi într-un conflict în care apărem cu două fregate prăpădite? Motivul achiziției: să îi speriem pe ruși! Mai exact, cumpărarea pe bani grei a celor două fregate scoase la casat de englezi a fost catalogată drept un gest decisiv pentru primirea României în NATO, alianță care după cum știm, are ce are cu Federația Rusă.
Din enumerarea dezastrelor financiare făcute de autoritățile române la începutul anilor 2000 nu poate lipsi cel mai păgubos contract semnat vreodată de statul român: celebrul contract Bechtel, care viza proiectarea, construirea şi finanţarea autostrăzii Brașov-Cluj-Borș. Înțelegerea a fost semnată în 2003 și a implicat angajamentul ca firma americană Bechtel să finalizeze autostrada cu o lungime de 415 km într-un interval de 10 ani, până în 2013. Partea română a achitat 1,4 miliarde euro, dar până în 2013 au fost construiți doar 52 kilometri de autostradă! Pe lângă această imensă țeapă, statul roman a mai fost nevoit să achite si datorii de 50 de milioane de euro. Ca o culme a ironiei, în ancheta care a urmat s-a constatat că „s-a pierdut” contractul original. Acesta fusese ordonat de guvernul Adrian Năstase în 2003 prin hotărâre de urgență întrucât autostrada a fost declarată „lucrare care priveşte siguranţa şi securitatea naţională”. În anul 2016, după doi ani de „cercetări”, DNA a clasat dosarul dispariției contractului, iar în anul 2018 întregul dosar de anchetă a fost clasat. Firma Bechtel nu a fost obligată să plătească niciun fel de despăgubiri deoarece „faptele penale, dacă au existat, s-au prescris”.
