Supremația dreptului Uniunii Europene în fața dreptului național nu a fost „aprobată” de cetățenii României

1

Supremația dreptului Uniunii Europene în fața dreptului național – nu a fost „aprobată” de cetățenii României, iar autoritatea judecătorească nu are nicio atribuție în garantarea aducerii la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării și din prevederile acquisului comunitar (art. 148 alin. (4) din Constituție fiind neconstituțional).

La 22 februarie 2022 Curtea de Justiție a Uniunii Europene iar a aruncat la gunoi deciziile C.C.R. Bineînțeles, tot într-o cauză care viza mult discutata SIIJ (și implicit lupta politică din România pe ciolanul numit justiție).

Ce a zis C.J.U.E.? Pe înțelesul tuturor: că judecătorii din Romania pot să ignore ce a zis C.C.R. printr-o decizie și chiar dacă C.C.R. a statuat că legea română este în conformitate cu Constituția României, judecători români pot să aplice dreptul UE și să ignore ce a zis C.C.R.

Mai pe scurt, C.C.R. nu mai contează. Partea din Constituția României cu rolul C.C.R și obligativitatea deciziilor ei, la fel. Se poate crea haos în justiția română pentru că judecători pot să zică că știu ei mai bine decât C.C.R. cum stă treaba și dau o interpretare „după cum le place” dreptului uniunii europene. (Am văzut în dosarul lui Elenei Udrea cum nu mai contează pentru I.C.C.J. deciziile C.C.R.).

Și mai pe scurt: Uitați de Constituția României!

Pentru a ajunge la această fabuloasă interpretare (ca și în trecut) C.J.U.E. a pornit de la următorul raționament:

Articolul 148 alineatele (2) și (4) din Constituția României prevede:

„(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

(4) Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2)”.

„48. Astfel, în Hotărârea din 15 iulie 1964, Costa, Curtea a constatat că instituirea prin Tratatul C.E.E. a unei ordini juridice proprii, acceptată de statele membre pe bază de reciprocitate, are drept corolar imposibilitatea statelor menționate de a face să prevaleze, împotriva acestei ordini juridice, o măsură unilaterală ulterioară sau de a opune dreptului născut din Tratatul C.E.E. norme de drept național, indiferent de natura acestora, altfel existând riscul ca acest drept să își piardă caracterul comunitar și ca fundamentul juridic al Comunității înseși să fie repus în discuție. În plus, Curtea a subliniat că forța executivă a dreptului comunitar nu poate varia de la un stat membru la altul în funcție de legile interne ulterioare, în caz contrar existând riscul ca realizarea scopurilor Tratatului C.E.E. să fie pusă în pericol, și nici nu poate da naștere unei discriminări pe motiv de cetățenie sau naționalitate, interzisă de acest tratat (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C 357/19, C 379/19, C 547/19, C 811/19 și C 840/19, EU:C:2021:1034, punctul 246).

49 Aceste caracteristici esențiale ale ordinii juridice a Uniunii și importanța respectării care îi este datorată au fost de altfel confirmate de ratificarea, fără rezerve, a tratatelor de modificare a Tratatului C.E.E. și în special a Tratatului de la Lisabona. Astfel, cu ocazia adoptării acestui tratat, Conferința reprezentanților guvernelor statelor membre a ținut să amintească în mod expres, în Declarația nr. 17 cu privire la supremație, anexată la actul final al Conferinței Interguvernamentale care a adoptat Tratatul de la Lisabona (J.O. 2012, C 326, p. 346), că, „în conformitate cu jurisprudența constantă a [Curții], tratatele și legislația adoptată de Uniune pe baza tratatelor au prioritate în raport cu dreptul statelor membre, în condițiile prevăzute de [această jurisprudență]” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C 357/19, C 379/19, C 547/19, C 811/19 și C 840/19, EU:C:2021:1034, punctul 248)”.

Deci, prin tratatele de modificare a Tratatului C.E.E. și a Tratatului de la Lisabona, respectiv prin Declarația nr. 17 anexa la Tratatul de la Lisabona, ratificat de România fără rezerve, s-a statuat supremația dreptului uniunii europene în fața dreptului național.

Bine, bine, dar avem o mică problemă. În actul de aderare nu scrie asta, iar cetățenii României nu au fost de acord prin referendum să cedeze suveranitatea sub acest aspect. Cronologic, lucrurile au stat așa:

– În anul 2003, Tratatele Uniunii Europene aveau un anumit conținut;

– La data de 17.03.2003 s-a depus la Camera deputaților o propunere legislativă de revizuire a Constituției României;

– Prin Încheierea din 8 aprilie 2003 Plenul Curţii Constituţionale a dispus declanşarea procedurii jurisdicţionale privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei, depusă la Curte de preşedintele Camerei Deputaţilor, împreună cu tabelele cuprinzând semnăturile a 233 de deputaţi şi 94 de senatori, şi cu avizul Consiliului Legislativ.

– La 16 aprilie 2003 C.C.R. a pronunțat Decizia nr. 148 privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României.

Prin această Decizie C.C.R. a analizat, printre altele îndeplinirea condiţiilor constituţionale pentru integrarea României în Uniunea Europeană şi pentru aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord și a constatat:
a) în privința aderării României la U.E.:

„Prin actele de transfer al unor atribuții către structurile Uniunii Europene, acestea nu dobândesc, prin înzestrare o ‘supracompetență’, o suveranitate proprie. În realitate, statele membre ale Uniunii Europene au decis să exercite în comun anumite atribuții care, în mod tradițional, țin de domeniul Suveranității naționale”.

„Suveranitatea statului, ca trasătură peremptorie a acestuia, Curtea observă că ea nu intră sub incidenţa art. 148 din Constituţie, care stabileşte limitele revizuirii Constituţiei, în schimb intră sub această incidenţă caracterul independent al statului român”.

„Independența este o dimensiune intrinsecă a suveranităţii naţionale, chiar dacă este consacrată de sine stătător în Constituţie.

În esență, independența are în vedere dimensiunea exterioară a suveranităţii naţionale, conferind statului deplină libertate de manifestare în relaţiile internaţionale.

Sub acest aspect este evident că aderarea la structurile euroatlantice se va face în temeiul exprimarii independente a voinţei statului român, nefiind vorba de o manifestare de voinţă impusă de o entitate exterioară României”.

„Consecinţa aderării pleacă de la faptul că statele membre ale Uniunii Europene au înțeles să situeze acquisul comunitar – tratatele constitutive ale Uniunii Europene şi reglementările derivate din acestea – pe o poziție intermediară între Constituție și celelalte legi, atunci când este vorba de acte normative europene obligatorii”.

„Prevederile alin. (4) al art. 145 §1 stabilesc competența Președintelui României, a parlamentului și a Guvernului de a garanta îndeplinirea obligațiilor rezultate din actele de aderare și a transpunerii în practică a prevederilor constitutive ale Uniunii Europene și a reglementărilor obligatorii derivate din acestea”. (Nu și autorității judecătorești)
b) în privința aderării României la N.A.T.O.:

A constatat că „N.A.T.O. este o organizaţie politico-militară în exclusivitate, fără vreun rol juridic în viaţa cetăţenilor statelor părţi”.

N.A.T.O. nu are nici o competenţă de a emite reglementări cu caracter obligatoriu pentru cetăţenii statelor părţi.

– Cele două camere ale Parlamentului României au adoptat Propunere legislativă de revizuire a Constituţiei României (înregistrată la Camera Deputaților sub nr. Pl nr. 227/2003, iar la Senat sub nr. L297/2003).

În cadrul procedurii legislative, cele două camere au făcut modificări la propunerea legislativă inițială, punând-o în acord cu observațiile C.C.R. din Decizia nr. 148/2003.

Însă, au modificat și dispozițiile art. 145^1 (actual 148 din Constituție) alin. (4) față de forma inițială supusă analizei C.C.R. introducând și autoritatea judecătorească printre cei care garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării la U.E. și din prevederile acquisului comunitar.

Astfel, în Legea de revizuire a Constituției adoptată de Parlamentul României la 18.09.2003 și publicată în Monitorul Oficial nr. 669/22.09.2003 se regăsește art. 145^1 (actual 148 din Constituție) alin. (4) care are următorul conținut: „Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2)”.

Or, includerea de către Parlamentul României a autorității judecătorești printre autoritățile competente să garanteze aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile acquisului comunitar, pe de o parte nu a fost supusă analizei Curții Constituționale, iar pe de altă parte, este în contradicție cu dispozițiile Constituției României din 1991 și 2003.

Aceasta deoarece competențe în domeniul legiferării au:

– Parlamentul care este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării;

– Președintele care promulgă legea adoptată de către Parlament;

– Guvernul care poate adopta, pe calea delegării legislative, ordonanțe în baza legii speciale dată de Parlament și Ordonanțe de urgență (care au putere de lege).

Autoritatea judecătorească are competența de a înfăptui justiția „în numele legii” și nu de a legifera (art. 123 alin 1 din Constituția din 1991, actual art. 124 alin. 1).

I.C.C.J. are competența de a „asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competentei sale”, conform art. 126 alin. (3) din Constituția actuală (introdus prin Legea de revizuire a Constituției 429/2003).

Astfel, se poate constata că dispozițiile Art. 145 §1 (actual 148 din Constituție) alin. (4) sunt neconstituționale în privința strategiei „Autoritatea judecătorească”. Excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145^1 alin. (4) din Legea nr. 429/2003 poate fi invocată, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituia din 1991, în fața instanțelor judecătorești în litigiile în care sunt incidente dispozițiile actualului Art. 148 alin. (4) din Constituție.

– În «Monitorul Oficial» nr. 669/22.09.2003 a fost publicată Legea nr. 375 din 22 septembrie 2003 pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional privind revizuirea Constituţiei;

– Referendumul a avut loc la 18-19 octombrie 2003;

– Prin Hotărârea nr. 3 din 22 octombrie 2003 publicată în Monitorul Oficial nr. 758 din 29 octombrie 2003, Curtea Constituțională a confirmat rezultatul referendumului naţional din 18-19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României;

– În Monitorul Oficial nr. 758 din 29 octombrie 2003 a fost publicată Legea nr. 429 din 23 octombrie 2003 de revizuire a Constituţiei României. În Constituția astfel revizuită au rămas dispozițiile potrivit cărora România este stat suveran independent;

– Tratatul de aderare la Uniunea Europeana a fost ratificat prin Legea nr. 147/24 mai 2005;

– Am aderat la Uniunea Europeană la 01 ianuarie 2007;

– Tratatul de la Lisabona care conține și declarația nr. 17 (la care face trimitere C.J.U.E. în deciziile sale) a fost semnat la 13.12.2007 și a fost ratificat de România prin Legea nr. 13 din 07 februarie 2008.

Între anii 2003-2007 nu a existat nici un referendum prin care poporul român să fie de acord ca acquisul comunitar – tratatele constitutive ale Uniunii Europene și reglementările derivate din acestea – să fie poziționate pe o poziție superioară Constituției României. Nu a existat nicio revizuire a Constituției României în acest sens.

La referendumul din 2003, poporul român ca titular al suveranității naționale nu și-a dat acordul în acest sens. Drept urmare, Tratatul de la Lisabona și Legea nr. 13 din 7 februarie 2008 sunt neconstituționale cel puțin în privința Declarației nr. 17. Așa că poate fi sesizată C.C.R. cu privire la aceste neconstituționalități. Numai în acest fel vom elimina insecuritatea juridică care s-a creat în România în urma deciziilor C.J.U.E. care și-a arogat dreptul de a schimba ordinea constituțională din România, invocând că deciziile ei primează deciziilor Curții Constituționale a României și judecatorii pot ignora Constituția României, interpretând dreptul Uniunii Europene „după cum le place”.

Referințe:

Comunicatul de presa al C.J.U.E.: – https://curia.europa.eu/…/pdf/2022-02/cp220031ro.pdf

Decizia C.J.U.E.:

https://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=254384&pageIndex=0&doclang=RO&mode=req&dir=&occ=first&part=1&cid=2745398

Autor: Elena Radu, avocat

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

  1. Nici Constituția UE nu a fost aprobată de cetățenii bătrânului continent, dar camuflată/cosmetizată/deghizată sub forma Tratatului de la Lisabona a trecut nestingherită, fără ca Bruxelles să le explice oamenilor că prin intermediul tratatului cu pricina se vor realiza transferurile de suveranitate.
    Sunt convinsă că Elena Radu cunoaște nucleul de comandă al UE: primul și alcătuit doar de fațadă se află Parlamentul, în spatele Parlamentului domnește corpul legislativ și executiv al Comisiei Europene, iar cireașa pe tort este așezată de cartelul petrolului și al medicamentelor. Prin urmare, cine să-i acorde prioritate în preferințele d-nei avocat?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.