În limba română, cuvântul NEAM trimite la NOMOS din greacă. „Nemein” în greacă înseamnă a domina, a conduce. Nomos e lege, dar nu legea ca simplu enunț abstract, ca regulă, ci legea ca exprimare concretă a unei realități politice „în teren”. Ordine și orientare, după Carl Schmitt, în «Nomosul pământului». Nomos-ul este „un eveniment istoric constitutiv, un act de legitimitate”, spune marele jurist german.
Mihai Vinereanu («Dicționar etimologic al limbii române», 2008) arată că „nemein” însemna, inițial, „a distribui”. Ce anume se distribuia inițial, ce se „împărțea”? Pământul, evident. Acesta e și sensul pe care-l caută Carl Schmitt, de la «Georgicele» lui Virgiliu la teoreticienii medievali ai dreptului „internațional”.
În latină, „nemus” înseamnă pădure cu pășuni bogate, dar și crâng sfințit, consacrat Dianei. Tot despre împărțirea pământului vorbim.
„Neam” mai înseamnă, în limba veche, și boier, aristocrat, conducător. A fi „de neam” înseamnă a fi de viță nobilă. Dar, evident, boierii erau cei care, inițial, împărțeau terenurile. Așadar, în română, sensul inițial al originii legii se păstrează în termenul care desemnează tocmai succesiunea generațională. (În Moldova, observă Vinereanu, „nemurire” înseamnă înrudire…) Or, aceasta e cea mai bună dovadă a unei continuități de stăpânire, a unei „legi a pământului” care vine de departe, de la nomos-ul acestuia. Legea ca regulă abstractă, dezbrăcată de semnificațiile ei spațiale (mitologic spațiale, putem adăuga) nu are sens. Ca și neamul, care, biologic, nu înseamnă nimic; dar, dacă i se adaugă semnificațiile puterii întemeietoare, dă exact sensul unei tradiții concrete, vii și nevătămate. Legate, adică, de pământ.
Autor: Cristi Pantelimon
Nu se distribuia pamantul, se distribuia viata, sangele aparand fiinta noua.
Neamul in sine este unul din pilonii existentei: Neamul, Tara si Credinta.
Nu i se adauga ceva ca sa capete valoare ci i se alatura ceva pe masura… tocmai pentru ca are valoare distincta, unica, de neinlocuit.