Fragmente din «Învierea», de Lev Tolstoi

0

Oricât se străduiau oamenii, îngrămădiţi câteva sute de mii pe un petic de loc, să sluţească pământul pe care se înghesuiau, acoperindu-l cu piatră pentru a nu mai putea rodi nimic, smulgând orice firicel de iarbă ce se-ncumeta să răsară, îmbâcsind văzduhul cu fum de cărbune şi petrol, ciopârţind copacii şi alungând din preajma lor toate animalele şi păsările – primăvara era tot primăvară, chiar şi la oraş. Soarele încălzea, iarba dădea colţ verde şi se înălţa oriunde n-o stârpea mâna omului, nu numai prin parcuri, dar şi printre dalele de piatră; mestecenii, plopii, mălinii îşi desfăceau frunzuliţele lipicioase şi înmiresmate; pe ramurile mugurate ale teilor plesneau bobocii plini de sevă; stăncuţele, vrăbiile, porumbeii ca în fiecare primăvară îşi clădeau voios cuiburile, iar muştele, înviorate de căldura soarelui, bâzâiau pe lângă ziduri. Plantele, păsările, gâzele, copiii, toţi erau veseli. Numai oamenii – cei vârstnici, cei în toată firea – nu încetau a se înşela şi a se chinui unii pe alţii şi pe ei înşişi. Pentru ei nu această dimineaţă de primăvară, această frumuseţe a lumii, dăruită de Dumnezeu spre fericirea tuturor vietăţilor – frumuseţe aducătoare de pace, bună înţelegere şi dragoste între oameni – era ceva sfânt şi însemnat, ci sfânt şi însemnat era ceea ce născociseră ei înşişi, pentru a se înstăpâni unii deasupra celorlalţi. (p.7)

Cu fumatul, Maslova se deprinsese de mult, iar în ultimul timp al legăturii sale cu băiatul de prăvălie şi după ce acesta o părăsise, se obişnuise să mai şi bea. Băutura îi plăcea nu numai la gust, ci mai ales fiindcă o ajuta să-şi uite toate suferinţele îndurate şi-i dădea o îndrăzneală şi un sentiment al propriei demnităţi, care-i lipseau când era trează. Când nu bea, era întotdeauna copleşită de tristeţe şi ruşine. (p. 15)

Codoașa o pofti cu mătuşa ei la o masă şi, după ce o îmbătă pe Maslova, îi propuse să lucreze în cea mai bună casă din oraş, arătându-i toate avantajele şi privilegiile acestei situaţii. Maslova trebuia să aleagă între situaţia umilitoare de servitoare, în care avea să fie, fără îndoială, urmărită de stăruinţele bărbaţilor şi, deci, împinsă spre legături adulterine tainice şi temporare, şi o situaţie asigurată, liniştită, legiferată, cu alte cuvinte, o prostituţie pe faţă, protejată de lege şi bine plătită; ea o alese pe cea din urmă. Apoi i se părea că în felul acesta se va răzbuna pe seducătorul său, pe băiatul de prăvălie şi pe toţi cei care îi făcuseră rău. O mai ispitea un lucru, care de fapt a fost hotărâtor – proxeneta îi spuse că va putea să-şi comande orice rochie va dori: de catifea, de tafta, de mătase, rochii de bal, decoltate, cu umeri şi braţe goale. Şi când se văzu în închipuire îmbrăcată cu o rochie galbenă de mătase, cu decolteul garnisit cu catifea neagră, Maslova nu mai putu rezista şi-şi dădu actul de identitate codoașei. Aceasta, chiar în aceeaşi seară, tocmi o birjă şi o duse într-o casă foarte cunoscută, ţinută de o oarecare Kitaeva. Din clipa aceea, începu pentru Maslova acea viaţă de neîncetată încălcare a poruncilor dumnezeieşti şi omeneşti, pe care o duc sute şi sute de mii de femei, nu numai cu autorizaţia conducerii statului, preocupată de binele cetăţenilor, dar chiar sub protecţia ei; viaţa care se sfârşeşte pentru nouă femei din zece cu boli chinuitoare, bătrâneţe prematură şi moarte. (p. 16-17)

Pe atunci fusese un tânăr cinstit, plin de abnegaţie, gata să se jertfească pentru o cauză dreaptă; acum era un egoist, pervertit şi rafinat, care nu-şi iubea decât propria desfătare. Pe atunci, lumea făcută de Dumnezeu îi părea o mare taină, pe care se străduia, cu bucurie şi încântare, s-o pătrundă; acum, totul în viaţă îi părea simplu şi limpede, determinat de condiţiile în care trăia. Pe atunci, simţea cât de însemnată şi de necesară este pentru el legătura cu natura şi cu oamenii care au trăit, au gândit şi au simţit înaintea lui – filosofii, poeţii; acum, însemnate şi necesare îi păreau instituţiile omeneşti şi legăturile cu camarazii. Pe atunci, femeia îi părea o fiinţă misterioasă şi fermecătoare, al cărei farmec se năştea tocmai din misterul ce o învăluia; acum, femeia, orice femeie, afară de cele din familia lui sau de soţiile prietenilor săi, avea pentru el o însemnătate foarte limpede: femeia era una dintre cele mai desăvârşite unelte pentru obţinerea unor desfătări din care apucase să guste. Pe atunci nu-i trebuiau bani: s-ar fi putut mulţumi cu mai puţin de o treime din ce-i dădea mama lui, fusese în stare să renunţe la moşia pe care i-o lăsase tatăl său şi să o împartă ţăranilor; acum, nu-i mai ajungeau cele 1500 de ruble pe care le primea lunar de la maică-sa şi i se întâmpla chiar să aibă un schimb de vorbe neplăcute cu dânsa din pricina asta. Pe atunci, considera că fiinţa lui spirituală este eul lui adevărat; acum, socotea că animalul sănătos şi puternic din el reprezintă adevărata lui fiinţă. Şi toată această îngrozitoare schimbare se petrecuse în el numai din pricină că încetase de a mai avea încredere în el însuşi şi începuse să creadă în ceilalţi. Şi asta pentru că a trăi crezând în el însuşi îi era mult prea greu: ar fi trebuit să rezolve fiecare problemă nu după cerinţa eului său animalic, veşnic în goană după plăceri superficiale, ci aproape totdeauna împotriva lui; iar având încredere în ceilalţi, nu trebuia să hotărască nimic, fiindcă totul era gata hotărât totdeauna împotriva eului său spiritual şi în folosul celui animalic. Mai mult, crezând în sine însuşi, era mereu dezaprobat de oameni, pe când, dacă avea încredere în ceilalţi, avea şi încuviinţarea celor din jur. Aşa, de pildă, pe vremea când Nehliudov gândea, citea, vorbea despre Dumnezeu, despre dreptate, bogăţie şi sărăcie, toţi cei din preajma lui găseau că-i nelalocul lui, ba-i chiar puţin ridicol, iar mama şi mătuşa lui îi spuneau cu binevoitoare ironie: notre cher philosophe; pe câtă vreme când citea romane, spunea anecdote piperate, se ducea la teatrul francez să vadă vodeviluri caraghioase, despre care povestea apoi cu mult haz, toată lumea îl lăuda şi îl încuraja. Pe vremea când socotea că trebuie să fie cumpătat, purta o manta mai veche şi nu bea vin, cei din jur luau asta drept o ciudăţenie de-a lui sau drept dorinţa de a epata prin originalitate, şi dimpotrivă, când cheltuia o avere pentru vânătoare sau pentru mobilarea unui birou luxos şi extravagant, toţi îi lăudau gustul şi-i dăruiau lucruri de mare preţ. Pe vremea când era cast şi voia să rămână astfel până la însurătoare, rudele se arătau îngrijorate de sănătatea lui, încât mama lui mai degrabă se bucură aflând că fiul său a devenit un bărbat adevărat şi că i-a suflat unui prieten pe o oarecare franţuzoaică, iar la episodul cu Katiuşa [Maslova] şi la eventualitatea că Nehliudov să fi dorit să se însoare cu ea, prinţesa-mamă nu se putea gândi decât cu groază” (p. 49-50)

Lev Tolstoi, «Învierea», traducere din limba rusă de Adriana Liciu, Editura Polirom, 2016

 

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.