Ordinea liberală e deja moartă

0

Zidul BerlinuluiÎn vara anului 1990 stăteam în locul unde fusese zidul Berlinului și mă minunam de ce se întâmplase în Europa. Nu numai eu – restul orașului, restul continentului, își punea aceeași întrebare.

Aveam 18 ani și pornisem împreună cu un prieten într-un tur cu trenul prin Europa, ca să vedem cum arată lumea de dincolo de orășelul nostru de provincie din Anglia; întâmplarea făcuse să nimeresc într-un punct crucial al istoriei: în capitala germană divizată, cu doar un an în urmă se terminase, în sfârșit, Al Doilea Război Mondial, fără să se fi tras niciun foc de armă.

Bucuria era palpabilă peste tot. În momentul în care am ajuns la Poarta Brandeburg, jumătate din zid fusese deja sfărâmat în bucățele cât un dumicat, pe care localnicii cu spirit întreprinzător le vindeau turiștilor, alături de diverse alte obiecte brusc devenite inutile: uniforme ale armatei sovietice, permise de trecere militare, căști ale grănicerilor est-germani. Marxismul încă nici nu se răcise bine în groapă, iar economia de piață deja luase avânt. Lumea, sau mai bine zis acea mică parte din ea pe care o cunoșteam, își schimbase dintr-o dată înfățișarea.

Toți cei din generația mea am crescut cu Războiul Rece atârnând ca o umbră grea deasupra noastră. Posibilitatea unei apocalipse nucleare era la fel de omniprezentă pentru adolescenții generației mele, pe cât este amenințarea schimbărilor climatice pentru cei de azi. Nu ne gândeam prea mult la ea, dar intra în zumzetul de fond permanent al vieților noastre. Nimeni nu credea că rușii ne vor invada, la urma urmei, dar nu păreau să fie prea mari șanse nici ca rușii să dispară vreodată. Exista tot timpul riscul ca tancurile lor să huruie peste vreo graniță, pe undeva – sau cel puțin așa ne spuneau mereu americanii. Cu cât lucrurile se schimbă, cu atât rămân la fel.

Pur și simplu așa era lumea atunci: Vestul liber și Estul neliber. Dacă nu credeai în narațiunea asta, atunci era suficient să te uiți la zidul Berlinului, la sârma ghimpată, la turnurile de pază cu mitraliere și la soarta celor care încercaseră să traverseze „fâșia morții” dinspre Est spre Vest, ca să te pună pe gânduri.

După care, pe nepusă masă, comunismul s-a prăbușit. Acest sistem, despre care se presupunea că îi eliberează pe oameni de exploatare și asuprire, dar care devenise rapid un monstru el însuși. Nu știam ce urmează să se întâmple mai departe. Dar, din perspectiva prezentului, putem vedea că prăbușirea Estului a deschis calea unei noi ere.

După prăbușirea zidului va veni o lume unipolară, dominată de capitalul financiar și ținută sub observație de Statele Unite ale Americii, ultimul imperiu rămas în picioare. Arhitecții acestei lumi ne-au spus că intrăm într-o lungă epocă a „globalizării‟ benigne, în care „piețele libere”, drepturile omului și democrația se vor răspândi peste tot în lume, la fel de firesc cum răsare soarele dimineața. Viitorul va fi unul liber, deschis, liberal, prosper și, mă rog, american.

Treizeci de ani mai târziu, trăim într-o lume în care majoritatea rușilor au o părere bună despre Stalin și liderul lor actual a mobilizat, la granița cu un stat vecin, cea mai mare armată din vremurile sovietice încoace. Vestul oarecum liber cândva, acum fierbe într-o ciorbă amestecată de legi împotriva „discursului care incită la ură”, de legi care impun vaccinarea obligatorie și legi care apasă pe accelerația cenzurii și a intoleranței. „Populiștii” continuă să-i huiduie și să-i hărțuiască pe liderii lui, care în continuare n-au nici cea mai vagă idee ce să facă: uite la Justin Trudeau, care dă bir cu fugiții în fața camionagiilor. Ultimul mare imperiu global este condus de un octogenar confuz, iar în câțiva ani de zile, cea mai mare economie a lumii va fi o dictatură comunistă (vezi aici). Pe astea nu le-am văzut venind, în 1990.

Când îmi amintesc de sfărâmăturile de zid împrăștiate prin Potsdamer Platz, mi-e greu să nu mă gândesc la Sfârșitul Istoriei. În acele zile de glorie, credeam că trăiesc în ceva ce se numea „lumea liberă”. Vestul liberal se presupunea că ar fi punctul în care converge arcul istoriei. Ne doream să fie adevărată povestea aceea, dar istoria are obiceiul să meargă mai departe, iar oamenii nu se prea schimbă. Sunt totuși recunoscător soartei că mi-a permis să fiu acolo.

Privind în urmă, ne putem da seama că ceea ce s-a întâmplat când a picat zidul Berlinului nu a fost atât triumful libertății în fața asupririi, cât înfrângerea unei ideologii occidentale de către o alta. Cea care a ieșit învingătoare a fost cea mai veche, cea mai subtilă și cea mai de durată, care s-a deghizat pe sine atât de bine, încât nici n-am știut că era o ideologie: liberalismul.

Aceasta a fost teza cărții din 2018 a lui Patrick Deneen, intitulată «Why Liberalism Failed» («De ce a eșuat liberalismul»), scrisă înainte de valul populist din 2016 și reprezentând probabil cel mai de încredere ghid de orientare în lumea în care trăim acum. După Deneen, liberalismul a fost una dintre cele trei ideologii care au dominat lumea în ultimele trei secole. Celelalte două – comunismul și fascismul – au avut viață mai scurtă și au murit în Vest în secolul XX. Liberalismul – fratele mai mare – moare abia acum. Un motiv pentru viața lui comparativ mai lungă este că s-a servit de niște povești mai vechi, profitând de ele ca să se prezinte drept moștenitorul tradițiilor consacrate ale libertății, deși, de fapt, era ceva cu totul diferit.

Ideologia liberalismului a pretins, încă de când și-a făcut apariția din Iluminism, că îl eliberează pe individ de oprimare. În realitatea practică, însă, s-a manifestat ca procesul de rupere a tuturor granițelor, limitelor și structurilor – de dărâmare a zidurilor. Societățile pe care noi le-am clădit în jurul acestui mod de a vedea lucrurile pretind libertatea pentru individ față de societate însăși, și profesează o idee radicală a naturii umane. Mai degrabă decât să vadă oamenii ca pe niște ființe întărite, cu rădăcinile bine înfipte într-un timp și într-un loc, liberalismul oferea o nouă concepție: persoana suverană și detașată. Oamenii erau acum „indivizi purtători de drepturi care puteau să-și croiască și să-și urmărească singuri propria versiune a unei vieți bune”.

Crucial de înțeles aici – și care face ca liberalismul să fie o ideologie – este faptul că, pentru ca lumea liberală să ia ființă, ea trebuia să fie creată. Exact la fel cum regimurile marxiste au încercat să distrugă familia tradițională, biserica și proprietatea privată asupra pământului, pentru a putea avea loc materializarea comunismului, nici liberalismul nu a „evoluat” în mod natural din structurile existente până atunci. Trebuia să creeze în mod artificial „individul suveran”, croit dintr-o nouă stofă.

După trauma Reformei, statul-națiune occidental a preluat funcțiile Bisericii aflate în suferință, adjudecându-și pentru sine sentimentul sacrului și al ascultării, cerut altădată de religie. În această „migrație a sfințeniei”, sensibilitatea noastră religioasă a fost redirijată, dinspre locul ei de concentrare cuvenit, spre construcțiile politice lumești, ceea ce, mai departe, a pregătit terenul pentru revoluțiile epocii moderne.

Niciuna dintre aceste mari prefaceri sociale, indiferent dacă în Franța iacobină, în Rusia marxistă sau în Germania nazistă, n-a reușit să creeze utopiile promise. Dar au avut totuși efectul de a mătura structurile tradiționale din epoca premodernă. Iar în golul astfel creat a năvălit capitalismul industrial – sistemul pe care G. K. Chesterton îl numea „monstrul care crește în pustiu” -, cu sensibilitatea lui pentru control, măsurătoare, utilitate și profit. Liberalismul era și rămâne doica lui, și ofițerul lui de presă.

Liberalismul, la fel ca ideologiile care-l concurează, este din acest punct de vedere un concept totalitarist: nemilos și atotcuprinzător. Dar a reușit să trăiască mai mult decât rivalii lui pentru că a promis nu tiranie și ordine, ci dezordinea unui anume tip de libertate. La apogeul erei liberale, în secolele al XIX-lea și al XX-lea, libertatea individuală a omului a fost într-adevăr posibilă, în Vest, cum nu mai fusese nicicând altădată. Oamenii, sau măcar unii dintre ei, puteau să se desprindă de originile și clasa lor socială, și să caute ceva nou – lucru pe care destui dintre noi l-au făcut. Guvernarea fățiș tiranică a devenit mai greu de susținut, oligarhiile s-au văzut obligate să se supună unor plebiscite periodice, pentru a-și menține puterea, grupuri din societate până atunci ignorate au cerut zgomotos să aibă acces la zonele de centru ale cetății, statul de drept îi apăra și pe săraci, la fel ca pe cei bogați, iar puterea luciferică a capitalismului a creat niveluri nemaiîntâlnite de avuție, precum și de sărăcie lucie.

Dar însuși succesul liberalismului conține în el sămânța eșecului său. Proiectul eliberării individului din rețelele lui de loialitate, localitate, familie și cultură, și de dezlănțuire a uriașului motor destabilizator al capitalismului, a dat naștere unei instabilități sociale care nu putea fi controlată, nici dirijată, de ultima instituție rămasă în picioare: Statul.

O ideologie având ca premisă protejarea și promovarea libertății individului a dus la această eră în care trăim astăzi, a unui stat cu puteri fără precedent. Guvernele pretind acum dreptul de a ne dirija modalitățile de exprimare, de a ne reglementa viața și afacerile în grade din ce în ce mai radicale, de a închide o întreagă societate în numele „sănătății publice”, ba chiar de a impune prin lege ce anume înseamnă atitudini și opinii admisibile și inadmisibile.

Toată sfada din Vestul de azi – anulările și contradicțiile, meciurile de urlete pe tema rasei, a genului, a istoriei și a identității -, toate acestea sunt manifestări nu ale eșecului liberalismului, ci ale succesului său. „Progresiviștii”, care îndeasă cu încrâncenare agresivă politica identității în fiecare ungher al societății, s-au confruntat cu rezistență din partea multor autointitulați liberali. Radicalii ăștia woke, strigă liberalii, ne distrug cultura cu fanatismul lor! Trebuie să ne întoarcem la „liberalismul clasic”! Dar războaiele culturale au loc atunci când nu mai rămâne nicio cultură reală; iar 200 de ani de „liberalism clasic”, manifestat în sfera economică și în cea culturală, au avut grijă să nu mai rămână nimic.

Aceasta este moștenirea unei ideologii care a fost intens promovată timp de secole atât de „Stânga”, cât și de „Dreapta”. Am devenit cu toții niște insule ale autodefinirii de sine, iar acum vedem unde duce asta. O societate întemeiată pe premisa libertății devine din zi în zi tot mai înfricoșată și mai închisă. O societate care se laudă în gura mare cu „diversitatea” ei devine din zi în zi tot mai omogenă. Putem să ne inventăm după bunul plac propriul gen, dar uite că indivizii autentici sunt tot mai greu de găsit, excentricitatea de modă veche se vede categoric persecutată și originalitatea a devenit un motiv de a pune capăt unei cariere. Internetul a permis exprimarea de sine la o scară până atunci inimaginabilă, iar rezultatul a fost gândirea de grup. Sinele, din câte se pare, nu prea are mare lucru de spus.

Și asta nu e tot. Ideologia liberală, pe lângă reproiectarea culturii, trebuie să reproiecteze și natura. În toate discuțiile despre liberalism și nemulțumiții lui, pe care le-am văzut în ultimii câțiva ani, puțină lume ia serios în considerare sursa de putere care i-a permis erei liberale să învingă tot ce a fost înaintea ei: combustibilii fosili.

Fără vapoare, automobile, avioane, fabrici, supermarketuri, șosele moderne, Internet, smartfon, proiectul eliberării n-ar fi reușit să atingă anvergura de azi. Liberalismul alimentat de combustibilii fosili le-a permis oamenilor să-și părăsească comunitatea având la bază un loc geografic și să-și creeze o identitate individuală pentru ei înșiși, într-un regat izolat, dar liber, al sinelui propriu. Dar, ca să folosesc formularea istoricului Dipesh Chakrabarty, „palatul libertăților moderne se ridică pe o temelie în permanentă expansiune, cea a utilizării combustibililor fosili”. Totul, de la democrația de masă la feminism, de la multiculturalism la drepturile omului, plutește pe o enormă bulă de energie fosilă. Nimic din Vestul modern n-ar putea exista fără vaste concentrări de energie fosilă: un fapt de care domnul Putin este perfect conștient (vezi aici)

Liberalismul, la fel ca modernitatea însăși, cere un război împotriva naturii – dar este un război care nu poate fi niciodată câștigat. Pe măsură ce clima se schimbă, ca reacție la modernitate, excesele liberalismului și proiectul creării de sine pe care acestea l-au permis nu vor mai fi posibile. Nu vom mai putea să ne externalizăm mușchii sau mintea în sarcina tehnologiei. Vom avea nevoie unii de ceilalți din nou – fie că ne place sau nu.

Deci ce urmează după liberalism? Întrebarea a umplut kilometri de editoriale în ultimii ani, dar anii covidului au pus clar în relief viitorul probabil care ne stă în față. Deneen prezice, în Why Liberalism Failed, că oferta se compune din două lumi postliberale: „un viitor al autolimitării”, în care oamenii aleg să aplice „autoguvernarea în cadrul comunităților locale”, sau „un viitor al permisiunii extreme care coexistă cu oprimarea extremă”.

Eu, unul, știu pe care l-aș prefera, dar mai știu care dintre ele este cel mai probabil. Pe măsură ce individualismul extrem se adâncește și un stat atotputernic intervine tot mai adânc și mai departe ca să gestioneze fragmentarea rezultată, democrațiile occidentale dau toate semnele unei transformări fățișe în oligarhii autoritare, în care dezacordul – mai ales cel îndreptat spre liberalism însuși – este nemilos suprimat de politicieni care pretind că reprezintă „poporul”. Siluetele masive ale acelor camioane canadiene oprite pe loc sunt în prezent simbolul perfect al acestui proces.

În viitorul imediat, mie îmi pare că urmează să fie zdrobite ce norme anterioare au mai rămas, în paralel cu extinderea leviatanului Stat-corporație, atât ca să șteargă mizeria împrăștiată pe jos, cât și ca să culeagă profiturile rezultate din ea. Ceea ce va genera mai departe și mai multe reacții „populiste‟ (adică antiliberale) dinspre „Stânga”, dinspre „Dreapta” și dinspre niciuna, precum și o adâncire în consecință a represiunii și propagandei din partea minorității asediate care apără rămășițele ordinii liberale. Toate acestea vor avea loc în contextul unei planete cu aproape zece miliarde de oameni pe ea, atingând din toate părțile limite economice și ecologice.

Mie mi se pare cel mai probabil ca era liberală să se sfârșească aproape la fel ca era comunistă: coruptă și bolnavă, dându-se de ceasul morții să se ascundă în spatele zidurilor pe care ea însăși le-a construit, cu niște lideri în iluzia de negare a realității, dar cu populații cărora li s-au deschis ochii în număr tot mai mare. Poate că rușii nu vor năvăli în Ucraina ca să dea semnalul de încheiere a mult-trâmbițatei „ordini liberale” (eseul a fost scris anterior invaziei ordonate de Vladimir Putin în Ucraina – n.), dar sfârșitul ei pare să fi fost conținut implicit în ea, încă de la bun început. Toate ideologiile au la bază o viziune asupra naturii umane care arată mai bine pe hârtie decât în haosul derutant al realității practice, iar cea cu care am crescut noi nu face excepție. Niciun om, spunea demult John Donne, nu-i o insulă. Acum vedem cât de multă dreptate avea.

Preluare: Reacționarii.ro / Autor: Paul Kingsnorth

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.