Theodor Codreanu s-a născut la 1 aprilie 1945 în satul Sârbi, comuna Banca, județul Vaslui. Este un critic și istoric literar, prozator, filosof al culturii și civilizației.
„Istoriile locale stau la baza istoriei generale a unei națiuni” – Nicolae Iorga
Personalitate de referință al spațiului cultural moldav, Theodor Codreanu avea să exceleze în domeniul criticii și istoriei literare cu o operă suficient de vastă care să îi asigură de pe acum un loc privilegiat în ierarhia valorică a culturii române. Eminescolog prin vocație, cu un simț înnăscut în percepția esențelor, ceea ce i-a și permis explorarea profundă a universului eminescian, Theodor Codreanu surprinde prin erudiție și prin utilizarea unei metodologii proprii, cea a dublului referențial, care îi permite abordarea antitezelor cu scopul de a sublinia valoarea discursului literar și nu numai.
Dincolo de inteligența spiritului polemic (vezi «Eminescu incorrect politic») se întrezărește intransigența criticului de profesie, nu rareori necruțător, scriitura lui Theodor Codreanu atestând un larg orizont cultural, ceea ce îi permite abordări și comparații docte, ca și dezvoltări „în cercuri concentrice, prin conexiuni pluridisciplinare; literatură, istorie, sociologie, politologie, estetică, religie, știință, fără a-și pierde coerența interioară” (Teodor Pracsiu) și oferind acel cadru select al unei critici elegante (am adăuga noi), ce dă culoare și savoare lecturii.
Cu precădere studiile și cercetările sale în domeniul eminescologiei, traduse prin numeroase cărți publicate de-a lungul timpului, aveau să-l particularizeze în rândul tagmei selecte a eminescologilor, îndeosebi prin rafinamentul analizei, dar și prin subtilitatea abordării, reușind să demonstreze actualitatea gândirii geniului nostru tutelar în majoritatea temelor existențiale ale operei eminesciene. Finalitatea acestei intreprinderi de o viață este, nu numai plasarea poetului național în postura de arheu al culturii noastre, dar și însușirea modelului eminescian în tot ce are el mai valorors; stil, rigoare, proiecție literară și istorică, atitudine critică și nu rareori polemică. Și nici nu se putea altfel, pentru că Theodor Codreanu a depășit demult etapa admirativ-adulativă, comună în abordarea poetului nostru, vizibilă mai ales în critică, încercând prin studii de profunzime să-i fixeze arheitatea în conștiința poporului nostru, studii care aveau să capete forma unor cărți de referință în eminescologie; Eminescu-Dialectica stilului 1984, Modelul ontologic eminescian 1992, Eminescu, martor al adevărului 2010, Eminescu în captivitatea „nebuniei” 2013, Eminescu incorect politic 2017, ca să nu citez decât câteva din cele 17 volume dedicate lui Eminescu.
De altfel, însuși spiritul polemic, de o eleganță ce îl individualizează în lumea criticii, este unul argumentativ și neagresiv, fără accente imperative, lăsându-le autorilor recenzați posibilitatea îndreptării, corectării și chiar reorientării pentru viitoarele încercări. Pentru că, dincolo de criticul și istoricul literar, se vede de la distanță pedagogul care, cu înțelegere și răbdare, oferă sfătos și didacticist căile de urmat, așa încât, producția literară să aibă conținut și mesaj și, cel mai important, să stârnească interesul cititorului.
Profesorul Theodor Codreanu, fără să părăsească tărâmul criticii și istoriei literare, ni se înfățișează, de astă dată, cu o nouă carte întitulată simplu «Scriitori vasluieni», apărută la Editura bucureșteană Tritonic în toamna anului 2019, carte care după mărturisirea domniei sale „s-a scris singură”. Autorul reușește să adune o serie de scrieri personale (de-a lungul a cincizeci de ani), care oglindesc bogăția culturală, literară și spirituală a Moldovei de mijloc, loc de joncțiune între pragmatismul și vitejia locuitorilor din Țara de Jos a Moldovei și inteligența și creativitatea celor din Țara de Sus a Moldovei, după cum afirma distinsul om de cultură Dan Ravaru în evocările sale istorice. Să mai adăugăm faptul că această carte apare cu sprijinul Bibliotecii Județene «Nicolae Milescu Spătarul» Vaslui, focar de cultură locală care, prin acest gest, își onorează și înobilează rolul și rostul în peisajul cultural vasluian.
Într-o alcătuire foarte inspirată, Theodor Codreanu, pune față în față trecutul literar al respectivei zone din prima parte a cărții, întitulată sugestiv «Efigii pe pânza vremii», cu prezentul din a doua parte a volumului și el, sugestiv întitulat «Voci ale prezentului». 29 de personalități se regăsesc în prima parte a cărții, între care strălucesc nume consacrate istoric precum; Dimitrie Cantemir, Melchisedec Ștefănescu, Mihai Ralea, Ion Angheluș etc, acoperind o perioadă de 300 de ani în cuprinsul a 156 de pagini. Actualitatea prezentului nu pare mai puțin atractivă pentru autor, mai ales din perspective pe care i-o oferă pleiada de apariții noi în peisajul literar a unor autori de carte, nu neapărat literați, dar cu contribuții relevante pentru ambientul cultural al zonei. Aici autorul numără nu mai puțin de 41 de nume care, pe parcursul a 225 de pagini, acoperă toate palierele vârstei creatoare.
Remarcabil este faptul că autorul analizează cu aceiași seriozitate și acuratețe creațiile mai noi în domeniul poeziei, destul de dificil de abordat din cauza trendului modernist a versului alb și alcătuirilor criptate din poezia transmodernă. În acest context nu e de mirare că autorul încearcă o asemenea abordare, punând față în față valorile trecutului cu tendințele prezentului. Pentru Theodor Codreanu nu pare un demers dificil dacă privim lucrurile prin prisma faptului că autorul, prin preocupările sale, are o viziune de ansamblu asupra fenomenului creației literare, prin scris și participare critică.
Înainte de a pătrunde în conținutul cărții, trei remarci mi se par relevante pentru opera criticului Theodor Codreanu. În primul rând aplicarea cu rigurozitate a ceea ce pare să reprezinte „criteriile codreniene” privind abordarea critică a operei literare. Fără a le dezvolta în esența lor, voi încerca doar să le enumăr, pentru că cititorul le va regăsi cu siguranță în lectura operei sale critice. Este vorba despre acuratețea stilului critic ca rezultat al unei analize atent elaborate, începând cu sublinierea importanței temei pe care o aprofundează, continuând cu încadrarea temei în epocă (ceea ce îi permite o dezvoltare fără temeri a temei), mesajul pe care opera sau autorul analizat îl transmite, ecoul în epocă (dacă este cazul și după) și nu în ultimul rând, locul în ierarhia genului. A doua remarcă ar fi că fiecare abordare critică, indiferent de motivație, este deopotrivă amplă prin extindere și profundă prin analiză, este dacă vreți o frescă a epocii în care apare. A treia remarcă, indubitabilă este erudiția criticului, absolut remarcabilă, cu trimiteri neașteptate și docte la spiritul epocii și reprezentanților ei.
În prima parte a cărții Theodor Codreanu pătrunde în semnificația primelor încercări literare din istoria culturii noastre. Este vorba de «Istoria ieroglifică» a lui Dimitrie Cantemir pe care Theodor Codreanu o analizează în cheie mioritică. Miorița, producție anonimă intrată în cultura noastră, se regăsește în mai toate personajele Historiei cantemirene, fie mimând conflictul biblic fratricid (Cain și Abel), fie reluând tema sacrificială a Mioriței în care exegeții secolului al XIX-lea le pun în legătură cu neînțelegerile între cele două sau chiar trei țări românești, îndeosebi între Moldova și Țara Românească, mai bine zis între neamul Cantemireștilor, domnitori în Țara Moldovei și neamul Brâncoveneștilor, domnitori în Valahia.
Această gâlceavă capătă valoare istorică nu numai pentru faptul că au ținut despărțite două provincii românești în care înflorea déjà conștiința națională, dar deznodământul tragic (decapitarea Brâncoveniloi și autoexilul Cantemireștilor), vor marca istoria celor două provincii prin instituirea domniilor fanariote de către Înalta Poartă. Urmarea a fost că timp de 107 ani (1714-1821), evoluția istorică a celor două provincii românești va fi ținută în loc. Modalitatea de a prezenta „vrajba părințască între fii” (pg. 9) după modelul mioritic se regăsește în Istoria ieroglifică în imaginea ciobanului mioritic moldav (nobil, isteț și viteaz) întruchipat de Inorog, ca și imaginea dușmanului, întruchipat prin corb, care poartă în el imaginea vrajbei, prin faptul că întreține „zavistia” (…) „o jiganie cu multe capete și cu toate înghite pizma și deodată borăsc gâlceavă și vrajbă” (pg. 11).
De aici și mesajul sacrificial pe care îl poartă corbul, pentru că vrajba crează un gol pe care se vede că națiunea nu îl poate umple, fiindcă lipsește conștiința națională. Alegoria, moarte – nuntă din Miorița se regăsește aici ca fiind cheia împăcării, numai că această împăcare se face cu costuri mari pentru nația română. Sfârșitul vrajbei nu va încheia disputa fratricidă, așa cum și-ar fi dorit Cantemir, prin mesajul mântuirii, adică unirea creștinească.
Theodor Codreanu argumentează și demonstrează că această „rămășiță semibarbară” din firea necivilizată și necoaptă a românului (cum o definește Eminescu în scrierile sale), se va regăsi de-a lungul istoriei acestui popor, pentru că așa cum constată și Dimitrie Bolintineanu „nația română are un neamic puternic ce o ține neîncetat învinsă, răsturnată sub picioarele sale, ce-i suge viața, tinerețea, voința și orice mijloc de apărare. Acest neamic nu este nici străin, nici armat, nu este nici tractatele care regulează condiția politică a țărei. Acest neamic trăiește între noi, ne îmbată cu desfătările lui dătătoare de moarte, diriguie toate spiritele sub voința sa fatală, nici o clasă, nici o partidă, nici o coterie nu poate să îi rupă lanțurile lui și dacă vreunul a cercat să rupă acest jug a trebuit să cază îndată victimă calomniilor celor mai veștejitoare. Acest neamic este spiritul de divizie între români a cărui origini nu poate să aibă nimic nobil, nimic generous” (pg. 14).
Egoism prădalnic și lipsă de caracter, eticheta Eminescu acest aspect înjositor pentru „seminția nobilă” din care descindeau românii. Numai că gâlceava dintre Inorog (Cantemir) și corb (Brâncoveanu), dincolo de finalul nenorocit al amândorura, va aduce peste ambele țări domniile fanariote și implicit umplerea golurilor cu greci care au voit cu tot dinadinsul să îi facă pe români „romei” sub steagul panelenismului, care flutura deasupra balcanilor, chiar și în plină dominație otomană. Nici nu era foarte greu, lucru demonstrat de întreaga noastră istorie medievală și modernă, când trădarea era cea de a doua față a unor nume sonore ale vremii. Să nu uităm cum a fost trădat voievodul primei Mari Uniri; Mihai Viteazul (părăsit ca din întâmplare de vitejii săi), ca și a artizanului României moderne Alexandru Ioan Cuza, când corifeii liberalismului românesc, I. C. Brătianu și C. A. Rosetti, negociau la Paris detronarea domnitorului în favoarea unui alogen, scenariul repetându-se de-a lungul istoriei de o manieră jenantă, încât poetul Adrian Păunescu, pe bună dreptate se întreabă: „eu atât aș vrea să aflu, arătându-ne obrazul / unde-au fost atunci românii, când a fost tăiat Viteazul” și concluzionează retoric tot printr-o întrebare: „cum s-ajungi până la gâtul, voievodului de țară / dacă nu-s trădări acasă, lângă ura de afară?”.
Apoi trădarea lui I. I. C Brătianu fiul și Alexandru Marghiloman (lordul Valah), prin semnarea tratatului de la Buftea în martie 1918 (cel mai înjositor și umilitor tratat din istoria României), ca să nu mai amintim de trădarea continuată a regelui Carol al II-lea (în perioada interbelică, când România pierde o treime din teritoriul ei) și a regelui Mihai I, la 23 august 1944, cu abdicarea forțată apoi la 30 decembrie 1947, în urma unui șantaj tipic comunist căruia nu i-a rezistat.
Năravul nu se va curma nici în timpurile moderne sau contemporane (vezi moartea lui Gh. Gheorghiu Dej și asasinarea lui Nicolae Ceaușescu) când personalități de teapa lui Gabriel Liiceanu și compania, își încovoaie coloana vertebrală într-un demers nedemn, de blamare a țării sale la Înalta Poartă de la Bruxelles, taman cum făceau boierii trădători ai țării la Înalta Poartă de la Stambul vreme de 500 de ani cât a durat suzeranitatea otomană.
„Ura de sine” a celor cu trup puternic dar cu „mintea necoaptă” este exploatată și astăzi pentru că în istoria noastră, cel mai adesea, „armiile de invazie” în principate erau călăuzite de români ambițioși „avizi de putere, trădători și impostori” (pg. 15). Din nefericire lecția Inorogului în disputa sa cu Corbul rămâne valabilă peste timp, urmărind acest popor ca un blestem. Așa că nu e de mirare că „certele între Brâncoveni și Cantemiri aduseră domniile fanarioților” așa cum și astăzi neînțelegerile între români au adus în fruntea statului, partidelor, structurilor guvernamentale, serviciilor și chiar primăriilor oameni străini de neam și de țară, care nu au nimic comun cu limba, cultura, trecutul și viitorul acestei națiuni. Străini de orice empatie pentru acest popor, lipsindu-le cu desăvârșire sentimentul național, oploșiți prin diverse cotloane ale administrației și politicii românești pentru „pita lui Vodă” (din vremea lui Eminescu), ca să nu mai vorbim de multinaționale, ei sunt gata oricând să trădeze țara și interesul național.
Dintre marile nume ale ortodoxiei românești, Theodor Codreanu se oprește asupra personalității episcopului Melchisedec Ștefănescu, ierarhul care a păstorit succesiv trei eparhii; eparhia Hușilor 1861-1864 (ca arhiereu vicar), eparhia Dunării de Jos 1865-1879 și eparhia Romanului 1879-1892 (pg. 15). Impresionează prin anvergura preocupărilor, prin implicarea politică, culturală și diplomatică a timpului (membru al divanului adhoc de la 1857 care în februarie hotărăște unirea principatelor), ministrul cultelor 1860, membru al Academiei Române, senator de drept în Senatul României), antemergător și sprijinitor al egumenismului românesc (pg. 16).
Dar cea mai importantă realizare a sa este cea de pionier în domeniul istoriografiei, fiind primul istoriograf care folosește documentul istoric ca bază a fundamentării trecutului poporului român sub toate aspectele vieții reale; tradiție, cultură, spiritualitate, artă, evenimente, economie, administrație. Manifestă o adevărată pasiune pentru documentul istoric, către a cărui cercetare se îndreaptă, ca singurul izvor al istoriei adevărate a unui popor. Sub ablănduirea sa se înființează «Chronica Hușilor și a Episcopiei cu asemenea numire», inițiativă care semnează de fapt prima lucrare istoriografică zonală ce pune în evidență, prin documente; viața socială, politică, administrativă, spirituală și culturală a unei zone date (pg. 19).
Deschizător de drumuri în istoriografia modernă, el anticipează rolul și mai ales valoarea istoriografiilor locale în alcătuirea istoriei naționale, așa cum va pleda mai târziu Nicolae Iorga că localismul istoric este esențial pentru istoria unui popor. Dincolo de valoarea istorică a lucrării sale, are și o autentică valoare literară, prin calitatea episcopului de „bun argumentator și povestitor”, ceea ce face ca să fie inclusă deopotrivă în «Dicționarul Teologic«, dar și în «Dicționarul Literaturii Române de la începuturi până în present».
Pagini deosebit de elogioase alocă Theodor Codreanu mentorului său spiritual, Mihai Ralea, a cărui operă a constituit și subiectul tezei sale de licență sub titlul «Critica estetică a lui Mihai Ralea») (pg. 48). Considerat ca cel care aduce în gândirea românească eleganța, subtilitatea și rafinamentul, Mihai Ralea abordează cu predilecție teme de psihologie umană și social în lucrări precum «Formarea ideii de personalitate», «Ipoteze și precizări în știința sufletului», «Explicarea omului» etc.
Dincolo de abordările filosofice originale, introduce noțiunea de realizare întârziată, adică o amânare a deciziei caracteristică omului și mai puțin animalelor care reacționează la nivel elementar, bazal, sau instinctual, fără a insista asupra rolului rațiunii, care presupune alegerea rațională, de regulă șovăelnică și dubitabilă. Estetician prin vocație și eseist prin talent, Mihai Ralea ar trebui restituit culturii în integralitatea operei sale, comchide istoricul și criticul literar Theodor Codreanu, pentru valoarea și coerența operei sale (pg. 53).
Nu mai puțin consistente și bogate în conținut ideatic sunt paginile dedicate lui L.M. Arcade (1921-2001) născut în Vaslui și decedat la Paris, scriitoe adânc ancorat în realitățile satului românesc din perioada „Cavalerilor”; arzători, luminători, pustiitori, gâtuitori, sfâșietori, năpăstuitori, spintecători și în final promițători (aluzie la comunizarea țăranului roman), o alegorie care preia unele din tezele fundamentale ale Țiganiadei lui Ion Budai Deleanu, transpunându-le în noile realități ale satului românesc (pg. 59).
Cele trei nivele ale realității satului românesc; țăranii, țiganii și cavalerii, dincolo de conotațiile etnice, au un puternic impact social care conduce la un melanj apocalyptic, în care țiganii sunt mai români decît românii, iar românii mai țigani de,cât țiganii, cavalerii fiind asimilați într-o realitate greu de definit. În tot cazul, în tot acest amalgam social și etnic, va învinge răbdarea românului (prin amânarea răspunsului, sau răspunsului întârziat al lui Mihai Ralea) până la nașterea copilului primăverii, ca simbol al optimismului și speranței, dar nu înaintea apocalipsei generate de cavalerii luminători. Theodor Codreanu pune în valoare opera arcadiană, atât prin trimitere la reperele culturii vremii; Kafka, Mircea Eliade, Eugen Ionescu Gabriel Garcia Marquez, cât și prin prisma evoluțiilor neomarxiste și postmoderniste în care realitatea trebuie înțeleasă ca niveluri de realitate (pg 60). Remarcabile pentru opera lui L.M. Arcade rămân; Poveste cu țigani (1966), Revoluție culturală (1983) publicate la Paris și Teatru (1996) la Cartea Românească.
Neîndoios, zona ecleziastică nu putea fi omisă având în vedere și calitatea sa în structurrile culturale și deliberative ale eparhiei Hușilor (membru al adunării eparhiale, în comisia de cultură, membru al Adunării Naționale Bisericești, contributor la Chronica Eparhiei Hușilor) și mai ales, pentru faptul că ierarhii care s-au succedat în scaunul episcopal, au avut contribuții hotărâtoare în emanciparea culturală a populației zonei prin școală și în egală măsură, prin contribuții la cultura națională, ceea ce nu putea scăpa unui istoric literar. De altfel, întotdeauna centrele eparhiale au fost focare de cultură și de implicare socială.
Theodor Codreanu se oprește la două nume contemporane timpurilor noastre PS Ioachim Mareș (primul chiriarh după reînființarea eparhiei Hușilor) și arhimandritul Mina Dobzeu (duhovnicul lui Nicolae Steinhardt), pe care i-a cunoscut bine și cu care a conlucrat cu folos pentru eparhie.
Evocarea primului episcop (intronizat în septembrie 1996), după reînființarea Episcopiei Hușilor 1994, este emoționantă prin calitatea duhovnicească a părintelui Ioachim, dar mai ales prin activitatea sa cultural misionară (pg. 109). De numele său se leagă reluarea tipăririi Cronicii Episcopiei Hușilor (10 volume) inițiată de Melchisedec Ștefănescu, după ce păstorise apariția celor 11 volume ale Cronicii Episcopiei Romanului și Hușilor în calitatea sa de arhiereu vicar al Episcopiei Romanului. Dintre contribuțiile sale cărturărești, pe lângă cele arătate mai sus, reținem cartea «Conștiință și slujire preoțească» și monografiile bisericilor Sf Nicolae din Bacău și Măgirești.
La rândul său, militantul și duhovnicul multor generații, Mina Dobzeu, are neșansa de a trăi în așa zisa „eră a ticăloșilor” (pg. 112) care pare să nu se fi încheiat odată cu decembrie 1989. Naționalismul și patriotismul său nezdruncinat, harul său duhovnicesc și trăirea sa dogmatică, se vor regăsi în cele nouă cărți scrise în zona duhovnicească, artistică, științifică și pedagogică. Relația autorului cu celebrul duhovnic va căpăta contur prin cunoașterea dramei basarabene la fața locului, datorită deselor vizite făcute împreună pe pământul martirizat al Basarabiei (părintele Mina fiind basarabean prin naștere – originar din Grozești-Nisiporeni) rezultatul fiind o carte întitulată Basarabia sau drama sfâșierii (Ed. Scorpion, 2003).
Și parcă pentru a întări atmosfera mistico-religioasă creată de cei trei ecleziaști evocați mai sus, se oprește la unul din dascălii săi de suflet, Constantin Parfene, un talentat profesor de Limba și Literatura Română, cu har pedagogic și trăire autentică în prezentarea eminesciană, a cărui rezonanță ideatică și afectivă în sufletul învățăcelului Theodor Codreanu, îi va semna destinul filologic și mai ales eminescologic (pg. 114). Dincolo de acest aspect subiectiv, este latura obiectivă a operei sale, în care dezvoltă ideea de destin, predestinare și ființare, în primul său volum publicat în 2004 sub titlul «Caleidoscop memorialistico-epistolar».
Evocându-i viața exemplară de dascăl (o specie pe cale de dispariție (pg. 115), Theodor Codreanu pătrunde în intimitatea gândirii și mai ales a ființării mentorului său, în încercarea sa de a aduce în granițele raționalității preceptele biblice, îndeosebi a trinității, considerând creștinismul ca cea mai morală, permisivă și rațională religie, datorită modelelor pe care le oferă și deschiderea largă către descoperirile științifice, mai ales pentru cele pozitive. Tâlcul existenței individuale, al ființării, îl analizează sub aspectul hazardului materialist (al întâmplării), dar și sub aspectul destinului programat (predestinat) și atunci logica te orientează către ideea existenței programatorului, pentru că nu există program fără programator, așa cum nu există mașinărie funcțională fără inginer care să o conceapă, să o construiască și să o întrețină în funcțiune (pg. 117).
În concepția sa, modelul trinitar căpătă viață prin forța inepuizabilă a energiei care animă modelul. Subtilitatea gândirii este impresionantă pentru că, deși modelul trinitar depinde de capacitatea de înțelegere a omului, el se regăsește în interiorul fiecărei existențe. Această evocare oferă autorului și oportunitatea unor incursiuni autobiografice, extrem de semnificative pentru evoluția sa ulterioară în plan literar și care ar putea fi și ele judecate prin cheia destinului.
Una dintre cele mai consistente prezentări este cea o prozatorului și poetului Ion Gheorghe Pricop, om al satului românesc care își trage seva scriitoricească din izvoarele istorice ale creației populare autentice (pg. 132). În liniștea patriarhală a satului românesc, încă supraviețuind vicisitudinilor vremurilor, Ion Gheorghe Pricop, nu numai că scrie programmatic, cu meticulozitatea artizanului, dar și experimentează forme noi de exprimare artistică interesante, în care tradiția și mitologia se îngemănează. Expozeul privind acest autor este amplu și profund, analizat prin prisma criteriile codreniene, care găsesc în opera lui și suficiente elemente postmoderne care să-l individualizeze totuși, în cadrul acestor noi realități (vezi Caligramele destinului, Iași 2006).
Nu același lucru se poate spune despre abordarea bardului poeziei vasluiene de la Albești, Ion Iancu Lefter a cărui mesaj poetic, cu rostire apăsată, se regăsește în cele cinci volume de poezii antume, dar mai ales în cele opt volume postume, (operă anticipată de altfel de Theodor Codreanu) prin grija și preocuparea distinsei doamne Elvira Lefter, soția poetului (pg 152) Criteriul tematic a stat, mai ales, la baza operei postume. Naționalismul și patriotismul este la el acasă prin vers și atitudine, postura de menestrel al dorului și dragostei, rapsod al locurilor natale și a satului românesc de altădată ca și condiția umană cu trecerea sa prin timp. Dominată de canonul clasic al ritmului, rimei și abundența metaforei, ea rezonează în sufletul cititorului îndeosebi prin armonie și sensibilitate.
Partea a doua a cărții întitulată «Voci ale prezentului» încearcă, prin aceleași furci caudine ale exigenței, o radiografiere a fenomenului literar al contemporaneității, care se dovedește a avea o continuitate meritorie prin cele 41 de personalități analizate și prezentate. Chiar din debutul acestei consistente prezentări facem cunoștință cu două personalități de marcă ale literaturii și criticii literare, fiecare aflată la polul opus al percepției fenomenului literar, atât prin atitudine cât și prin scris.
În vreme ce C.D. Zeletin (pg 159) practică cu eleganță „armonia personalității” ca om ce nu poate nici urâ, nici minți, Gruia Novac practică un spirit de frondă cu accente agresive pe fondul unui orgoliu greu de stăpânit (pg. 187). Istoric, prozator eseist, traducător, poet (la bază medic biofizician), C. D. Zeletin practică o poetică a transparenței într-o adevărată călătorie a transparenței în care, chiar transparența devine o dimensiune a esteticii. Delicatețea exprimării devine pentru el o normă „văd în delicatețe o religie a libertății celorlalți”. Pentru C. D. Zeletin, antipodul delicateței ar fi orgoliul pe care îl dezavuiază, iar ființa umană pendulează, în atitudinea și comportamentul ei, între aceste două extreme; delicatețe și orgoliu.
Cu o operă bogată și diversă, C. D. Zeletin avea să joace un rol important în cultura bârlădeană în cadrul Academiei Bârlădene, pe care a condus-o ca președinte onorific o perioadă lungă de timp.
Opusul acestei abordări este criticul literar și mai puțin istoricul Gruia Novac care, nu rareori face deliciul întrunirilor culturale prin discursul său aspru și tăios, acolo unde te-ai putea aștepta mai puțin (pg 187). Basarabean octogenar, ancorat adânc în viața culturală a Bârladului și implicit a Vasluiului, prin activitatea sa de critic literar, conducător al Academiei Bârlădene și revistei Baadul Literar, nu rareori, în atitudinile sale critice, cuvântul ține loc de sabie, prin incisivitate și metaforă critică, consideră pe drept cuvânt, Theodor Codreanu.
Mai ales, că Gruia Novac nu îl cruță nici pe Eminescu, considerându-l reprezentabil, dar nu reprezentativ pentru cultura română pentru că, în opinia sa, nu ar fi decât „un utopic mâhnit care nu oferă soluții”. Asemănarea cu dilematicii, pe care o încearcă Theodor Codreanu, mi se pare foarte potrivită pentru că, fără o motivare obiectivă, Gruia Novac face abstracție de întreaga operă politică aparținând lui Eminescu, care abundă în soluții și orientări în spiritul tradiției și caracteristicilor acestui popor.
Așa încât, nu e de mirare că aserțiunea lui Gruia Novac că „Melancolia lui era mâhnire, gândirea lui rațiune pură, devenită uneori revoltă țipată. Omul din el invoca excepții și excepționali pentru nevoia de echilibru, că soluții Eminescu n-a oferit niciodată, doar tangențe utopice” stârnește revolta unui eminescolog autentic pentru care opera poetului Eminescu, viața și gândirea omului Eminescu, nu mai prezintă vreun secret, altul decât cel inventat de epigonii anticipați chiar de către poet la vremea sa. Totuși Theodor Codreanu are franchețea și eleganța de al extrage din mocirla demolatorilor când îi citează opinia că „Eminescu trebuie studiat, nu statuat (…)”, prin urmare, părăsește zona excluderii definitive adoptată de adepții corectitudinii politice (pg. 188).
Un loc special în această parte a cărții în are Dan Ravaru, prezentat în capitolul «Dan Ravaru: în oglinzile altora» (pg 192). Om cu o vastă cultură, autor a 20 de cărți, se implică cu predilecție în recuperarea trecutului istoric al zonei, prin cele două modalități; cercetarea etnofolclorică și evocarea istorică prin mărturiile vizitatorilor, îndeosebi străini, la care se adaugă și monografiile a numeroase localități ale zonei vasluiene. Dintre toate scrioerile sale, cea mai interesantă, asupra căreia se oprește și autorul, este «Călători străini despre județul Vaslui»: „O face în genere cu probitate științifică, știind să stârnească interesul cititorului, încât, în ansamblu, cartea se citește ca un adevărat roman polivalent; istoric, etnografic, politic, sociologic, religios, cu descrieri ale naturii, ale obiceiurilor culinare, ale portului etc. Acolo unde întâlnește erori sau notații nedrepte, le corijează cu molcomie moldovenească” (pg. 193). Este și cazul disputei asupra anului atestării documentare a vasluiului, anul 1423 și nu anul 1375 cum figurează în evocările oficiale.
Din aceste descrieri reiese drama românilor dezbinați în cele trei provincii istorice și alte teritorii, devenite cu timpul comunități istorice pe pământuri românești înstrăinate, o constantă a istoriei noastre prin tot felul de comploturi de la tentative de supunere până la rapturi teritoriale. În opinia lui Theodor Codreanu, două aspecte se desprind din cercetarea acestor jurnale de călătorie și decriptate de Dan Ravaru; 1. călătorii, indiferent de rang, sunt unanimi în a considera bogăția teritoriilor locuite de români și 2. râvna dușmanilor de a deveni stăpânii acestor bogății, începând cu tătarii și otomanii, continuând apoi cu maghiarii și slavii (îndeosebi rușii, bulgarii, dar și polonii).
Cât privește locuitorii spațiului românesc sunt remarcate ospitalitatea localnicilor, frumusețea femeilor, dar și a limbii „încă străină pentru muze” (pg. 199). Adăugăm și faptul că neobositul cercetător în ale istoriei neamului românesc, ne-a oferit, înainte de ași da obștescul sfârșit (20 septembrie 2020), o carte de excepție privind România în Primul Război Mondial în toată tragedia și gloria lui. Întitulată simplu «O carte a Unirii», cartea este o frescă fidelă a evenimentelor primei conflagrații mondiale din perspectiva României, înserând în paginile ei momentele astrale ale devenirii noastre ca națiune unită, prin jertfele enorme pe care le-a adus poporul nostru pe altarul unirii. Cartea impresionează prin sinceritatea ei și frumusețea expunerii.
Una dintre cele mai frumoase cronici este de fapt un subcapitol, întitulat «Despre gândirea esențială a lui Petre Țuțea» (pg. 205) din cadrul analizei operei lui Casian Maria Spiridon, actualul președinte al filialei Iași a Uniunii Scriitorilor din România, care și-a asumat misiunea de a publica la Editura Timpul monumentala operă a filosofului Petre Țuțea: «Omul – tratat de antropologie creștină». Opera, în patru volume, avea să stârnească în lumea gânditorilor marxiști (Zigu Ornea) și neomarxiști (Gabriel Liiceanu, HR Patapievici și Cristian Preda) o adevărată furtună.
În analiza impactului acestei cărți asupra detractorilor de la Dilema, Theodor Codreanu, fidel stilului său de abordare, pornește de la reacție și se oprește la fondul problemei pe care îl abordează într-un mod aproape pasional. Se vede de la distanță parti-priul de partea celebrului filosof pe care reușește să-l încadreze acolo unde îi este locul în filosofia și cultura română (pg. 206). Totul pornește de la catalogarea ireverențioasă din partea unui marxist bolșevic, erijat în filosof cu pregătire precară (Zigu Ornea n.n.), care se alătură celor de la Editura Humanitas și nu se feresc în a-l eticheta pe Țuțea „un Mitică de cafenea” sau „nul filosofic”.
Aceste aspecte vor fi puse la punct de Casian Maria Spiridon în cartea sa «Petre Țuțea: între filosofie și teologie», în care redă cu acribie științifică esențialul gândirii lui Petre Țuțea. Este un prilej pentru Theodor Codreanu în a delimita sfera gândirii dogmatice – care se esențializează prin efect, de sfera gândirii filosofice – mai degrabă speculativă, pornind de la sofisme și sfârșind în cunoașterea raționalistă, totdeauna oscilantă și nesigură. De aici și echidistanța gândirii lui Țuțea, care nu se poate regăsi decât în gândirea lui Eminescu, Brâncuși, Lucian Blaga și Ion Barbu (pg. 207). Înțelege și aprofundează gândirea lui Țuțea care consideră că „finalitatea oricărei culturi, de la știință la filosofie, trebuie să fie dogma care va sfârși în teologal. Însăși filosofia în istoria ei va migra de la forma teologală la forma științifică, ceea ce atrage după sine relativizarea dogmei în favoarea autonomiei în care eul devine egocentric și orgolios. Disiparea termenului în știință, politică, sociologie cu tendința vădită de a-l bagateliza este imposibilă pentru că, în viziunea lui Petre Țuțea dogma este o cale către Adevăr și Absolut, pentru că însăși dogma este Adevărul revelat” (pg. 210).
Neîndoios Petre Țuțea are o gândire dogmatică, prin care el ajunge la stadiul „primirii certitudinii”, reușind astfel în demonstrația sa că creștinismul este superior celorlalte religii prin apariția Mântuitorului, „echivalentă cu revelarea Adevărului transcendent în istorie” (pg. 211). Alături de Casian Maria Spiridon (poet, eseist, critic literar și filosof), Theodor Codreanu reușește să pună în valoare tezaurul de gândire a unuia din cei mai percutanți discipoli ai marelui Nae Ionescu, un Socrate al României, după cum îl definea G Călinescu.
În trei subcapitole întitulate sugestiv «Mierea cuvântului», «Zâmbete pentru copii» și «La cântarul de cuvinte» Theodor Codreanu se oprește asupra poetului de factură romantică Petruș Andrei pe care, nici „greutatea anonimatului” (unei vieți trăite poetic în Puieștii vasluiului) nu îl abate de la destinul său poetic afirmat cu asupra de măsură de-a lungul anilor. Poet extrem de prolific (adept al canonului poeziei clasice, cu preponderența sonetului și rondelului), prozator, autor de aforisme, dar și cu simțul umorului și chiar critic literar, Petruș Andrei poate fi descoperit în trei ipostaze.
Prima – a neotradiționalismului, cu note romantice în care „dulceața cuvântului” și peisajul poetic se regăsesc în versurile sale. Aici poetul abordează realitățile vieții prin prisma sensibilității sale romantice „culege mierea din trestii de cuvinte” din „zâmbete de primăvară” și din „Vorbiți-mi despre Dumnezeu”.
A doua ipostază – este aceea de autor de poezii pentru copii, deopotrivă descriptive, dar și nostalgice, versificând narațiunea basmului, dar și creind o atmosferă de basm.
În a treia ipostază – îl găsim ca rapsod al iubirii, cultivând cu talent și sensibilitate, valențele celeste ale iubirii. Prin trăirile pe care le sugerează, prin limbajul sublim al iubirii pe care îl versifică cu măiestrie și prin nelipsita notă nostalgică, reușește să atingă coardele sensibile ale inimii și sufletului celui care îl citește. Evocarea pe care Theodor Codreanu i-o dedică este una de înaltă ținută pentru că este vorba de o valoare poetică autentică.
O pagină frumoasă a cărții o reprezintă și evocarea personalității istoricului hușean, profesorul Costin Clit, în care Theodor Codreanu vede specialistul prin excelență, împătimitul și pasionatul în descoperirea și utilizarea documentelor prin scotocirea arhivelor. Pasiunea sa, ca și acribia științifică cu care studiază documentul istoric, îl așează alături de Gheorghe Ghibănescu – cunoscut istoric al ținuturilor vasluiene din secolul al XIX-lea și de episcopul Iacov Antonovici – ctitor de cultură și școală în eparhia Hușilor. Dincolo de activitatea didactică (profesor de istorie la Colegiul Național Cuza Vodă Huși) are o bogată activitate culturală și științifică ca editor al revistei «Prutul» (revistă de istorie și cultură care apare la Huși cu gir universitar), autor de monografii ale unor așezări și biserici, studii și documente istorice publicate, ceea ce îl plasează în elita istoricilor la nivel național.
Cartea de referință pe care o evocă Theodor Codreanu este monografia liceului Cuza Vodă, în care primatul documentului și interpretarea lui este vizibilă, cu plasarea lui contextuală, chiar dacă disconfortează pe alocuri la modul subiectiv, persoane sau epoci déjà devenite istorie. Adept al adevărului istoric necosmetizat, adânc ancorat în valoarea documentară a arhivelor, Costin Clit rămâne un istoric valoros care are încă multe de spus, mai ales că șansa vieții i-a hărăzit o zonă cu mare semnificație și încărcătură istorică, chiar pentru istoria națională.
Un moment fast în economia cărții îl reprezintă evocarea scriitoarei Lina Codreanu al cărei parcurs este unul impresionant (pg. 233). Profesoară de limba și literatură română, cu un bogat palmares în domeniul scrisului, pornind de la dicționare, antologii, studii critice, publicistică, pășește viguros în ultimii ani în proza scurtă în care își dovedește, cu asupra de măsură, măiestria de narator (Viața ca o poveste, lagărul – ca un coșmar; Poștalionul; Proprietarii de amintiri), opere care au întrunit sufragiile multor condeieri de prestigiu (pg. 234).
De data aceasta, Lina Codreanu abordează cu curaj și talent primul său roman, întitulat «Chemarea apelor» (Ed. Junimea, 2017), pe a cărui prezentare se axează Theodor Codreanu. Tabloul satului cu viața lui, istoria lui, legendele lui, trăirile lui la vremuri de năpastă, restriște sau bucurie, sunt surprinse și evocate cu o certă măiestrie artistică. Percepțiile individuale și îndeosebi cele colective, mai ales în vremuri grele, sunt convingător prezentate într-un crescendo alert, asociindu-se in faptă și spirit cu aducerea în actualitate a unor credințe străvechi, a căror punere în practică pot învinge stihiile.
Alunecarea către fantastic, esoteric sau misterios, creează un adevărat univers voiculescian pe care Lina Codreanu reușește să-l creioneze cu talent. Dezvoltarea narațiunii este absolut captivantă prin desfășurarea ei și seducătoare prin stilul scriiturii. Deși lipsită de idilic – în opinia lui Theodor Codreanu – sunt convins că istoria satului natal Mândrești, are încă suficiente momente care, evocate cu aceiași măiestrie, să-i satisfacă și acest deziderat, care ar putea să capeta și alte semnificații sub pana măiastră a Linei Codreanu.
Dintre personalitățile evocate în cartea sa, nu putea lipsi tovarășul său de breaslă în ale criticii literare, profesorul Teodor Pracsiu, o somitate a culturii locale care trudește în acest spațiu de peste 50 de ani. Om de cultură, implicat în tot ceea ce înseamnă act de cultură, înlesnită și de postura sa de redactor șef al publicației locale «Vremea Nouă» pentru o lungă perioadă de timp, are privilegiul unei priviri de ansamblu asupra fenomenului cultural în spațiul moldav și nu numai. Deși anii s-au adunat, vioiciunea spiritului; scriitorului, criticului literar, cronicarului dramatic, eseistului și epigramistului Teodor Pracsiu, se menține la cotele sale cunoscute și déjà consacrate prin opera sa.
Dincolo de prietenia trainică care îi leagă, Theodor Codreanu reușește să pătrundă în intimitatea gândirii pracsiene care s-a individualizat și particularizat în spațiul cultural vasluian și moldav. Convingător prin percepție și rigoare, cu un discurs care satisface orice exigență oratorică, necruțător în aprecieri până la sarcasm (acolo unde este cazul), Teodor Pracsiu, cel puțin prin cartea sa «Refracții critice» (din cele 11 cărți publicate), depășește cu mult pragul localismului cultural, ocupând un loc meritoriu la nivel național. Aprecierea autorului transpare și din spațiul alocat prezentării sale (12 pagini), dar și în modul de abordare a personalității sale în cele 5 subcapitole: «Clepsidrele Thaliei», «Cronicar al teatrului Victor Ion Popa», «Refracțiile», «Vladimir Streinu redivivus» și «Un raționalist prinre sentimentali», fiecare excelând prin profunzimea analizei. Theodor Codreanu reușește să sublinieze îndeajuns de convingător personalitatea lui Teodor Pracsiu atunci când spune; „timpul ne-a dezvăluit nu doar unul dintre cei mai buni profesioniști ai criticii dramatice, nu numai umoristul mereu în vervă, dar și un critic literar la fel de valoros, cultivând recenzia, cronica literară, eseul și studiul critic” (pg. 223).
Consecvent principiilor sale, fără să fie lipsit de prejudecăți, dar cu adânci reverberații eminesciene, Teodor Pracsiu rămâne, pe lângă atâtea altele, un publicist de forță, atenția sa îndreptându-se cu predilecție asupra sistemului educațional care, în opinia sa, tinde să se depărteze de canoanele clasice. dar și asupra limbii române pe care o îmbrățișează, nu numai cu pasiunea preocupărilor profesionale, ci și prin prisma rostirii, semnificației și utilizării ei în epoca internetului. De altfel Theodor Codreanu chiar descoperă în persoana lui Teodor Pracsiu „bunul vorbitor, cu idei clare și precise (…) tăietura frazei sale fiind, într-adevăr a unui clasic moralist de model francez, cu deschidere pentru modernitate și cu apetit pentru evaluarea estetică tranșantă” (pg. 223). Teodor Pracsiu nu omite niciodată să sublinieze că maestrul său în teatrologie, dar și în acuratețea stilistică literară este Valentin Silvestru, pe care îl evocă cu venerație ori de câte ori are prilejul, ceea ce îi înobilează caracterul.
Ne oprim aici, fără ca asta să însemne că cele până la 70 de personalități evocate în cartea istoricului și criticului literar Theodor Codreanu, nu depășesc un anumit prag, chiar dacă în opinia autorului „fac relieful de fundal al unei culturi literare” (pg 6). Și această ”cultură de fundal” este necesară, pentru că este creuzetul în care se plămădește valoarea.
Încheiem prin a spune că «Scriitori vasluieni» rămâne o carte document, extrem de elaborată și deosebit de valoroasă prin conținut, care oricând ar putea constitui structura pe care s-ar putea alcătui o adevărată antologie literară a locului, cel puțin de nivelul celei alcătuite de Traian Nicola pentru zona tutoveană sub titlul «Valori spirituale tutovene. Bibliografii».
Și asta grație unui adevărat cavaler al spiritului critic, Theodor Codreanu, care trudește neobosit pe fertilul și captivantul ogor al culturii.
Valeriu Lupu – doctor în științe medicale
(Decembrie 2020)
