Vino acasă, America!

0

Decizia președintelui rus Vladimir Putin de a lansa o operațiune militară specială în Ucraina a avut ca scop răsturnarea autorităților actuale de la Kiev, blocarea expansiunii NATO spre est, apărarea regiunilor pro-ruse ale Ucrainei și demilitarizarea acestei țări, înlăturarea oricăror amenințări actuale sau viitoare la adresa Rusiei, securitatea în acea regiune.

În acești termeni, decizia de a porni războiul, oricât de agresivă, prost sfătuită și periculoasă a fost, este totuși ușor de explicat.

Decizia fatidică a lui Putin nu a provocat, în mod surprinzător, doar o furtună de propagandă anti-rusă în mass-media occidentale, care amintește de campania de dezinformare la care am fost supuși înainte de războiul din Irak, din 2003.

Legătura globalistă Washington-Bruxelles-media-corporații (denumită în continuare „Blocul”) s-a transformat într-o criză de isterie caracteristică, de data aceasta trâmbițându-și afirmațiile în mod repetat că Putin este încă o reîncarnare a lui Hitler, un tiran detracat, care este o amenințare existențială pentru democratie.

Blocul, de fapt, îi urăște visceral pe Putin și Rusia, ca impedimente intolerabile în calea expansiunii globale a ceea ce numește democrație, iar această ostilitate este o extensie a urii celor care-l formează față de America chiar.

În același timp, mulți dintre compatrioții noștri de dreapta (în principal susținătorii lui Trump) au avut tendința să-l vadă pe Putin ca pe genul de lider decisiv pe care l-au așteptat de mult și au luat astfel o poziție pro-rusă.

Acum este clar că în mintea stupului colectiv al celor treziți (woke), precum și în imaginația populară a deplorabililor, Ucraina a devenit un teren de luptă pentru un război proxy. Fiecare parte și-a ales campionul, care este cel bun, și dușmanul său, care este cel rău. Dragi cititori, nu trebuie să ne punem încrederea în prinți, în special în surogate străine.

Putin nu este un prinț al zilelor din urmă, Vladimir cel Mare, iar Volodymyr Zelensky nu este Edvard Beneš. Unii americani se pare că văd tragicul război din Ucraina ca pe o oportunitate de a se deda la fanteziile Războiului Civil Spaniol sau Rambo, iar asta este periculos pentru noi toți.

Liniile de luptă nu sunt întotdeauna clar trasate. O parte semnificativă a prietenilor și vecinilor mei din America, de exemplu, încă reacționează la propaganda anti-rusă, dacă este învelită într-un steag american și vândută de Fox News.

Este de înțeles că unii americani, care ei înșiși se simt asediați acasă, își împrumută simpatia ucrainenilor dezavantajați, patrioți care luptă pentru a-și apăra pământul natal. Și este la fel de înțeles că alți americani recunosc la Moscova un adversar formidabil al Blocului și, prin urmare, își oferă sprijinul Rusiei.

Mi-aș avertiza totuși colegii mei deplorabili, situați de ambele părți ale acestui conflict, împotriva investiției emoționale atât de mari într-o luptă care nu este a noastră. Vom avea nevoie de acea energie pentru propriile noastre bătălii.

În opinia mea, cea mai bună șansă a Ucrainei pentru libertate și stabilitate ar fi ca STAT NEUTRU. Preocupările de securitate rusă trebuie luate în serios.

Cu toate acestea, Blocul trădător antinațional american, condus ideologic, nici măcar nu își poate imagina conceptul de interes național și, prin urmare, nu poate gândi în termenii unui echilibru tradițional de putere. Dar este important pentru noi să înțelegem cum s-a întâmplat totul.

Căderea Zidului Berlinului în 1989 a fost un semnal în istoria noastră modernă. Războiul Rece cu sovieticii s-a încheiat. Am auzit vorbind despre un dividend de pace post-Război Rece, o scădere a gamei vaste de angajamente militare americane. Ne-am purtat sarcina de a lupta pentru lumea liberă și se părea că exista o șansă ca America să vină acasă.

Uniunea Sovietică a rămas în picioare, dar era fragilă, frământată de politicile reformatorului sovietic Mihail Gorbaciov, de glasnost („deschidere”) și perestroika („restructurare”), care declanșaseră o furtună de frustrări populare reținute anterior cu privire la trecutul totalitar traumatic al uniunii și eşecurile socialismului sovietic. Economia sovietică era și ea în prăbușire.

Moscova își pierdea sateliții est-europeni, iar naționalismul dezintegra URSS-ul. Lovitura de stat eșuată din 1991 anti-Gorbaciov a fost ultima suflare a unei nomenclaturi sovietice muribunde. Uniunea Sovietică s-a prăbușit în decembrie a acelui an fatidic.

Economia sovietică a explodat. Rubla a devenit fără valoare; locuri de muncă s-au evaporat; iar crima, dezordinea și corupția erau rampante. Speranța de viață a scăzut în Rusia post-sovietică.

Blestemul rusesc de lungă durată, alcoolismul, a devenit endemic în viața rusă. Avorturile au depășit substanțial nașterile, sinuciderile au crescut, iar forțele de ordine s-au prăbușit împreună cu promisiunile utopice nerespectate ale unui sistem eșuat.

La aproape un an de la marea prăbușire, mă aflam la Vladivostok, în Orientul Îndepărtat al Rusiei, în Golful Cornului de Aur al Mării Japoniei. Vladivostok a fost în trecut casa Flotei Sovietice din Pacific.

Pe vremea când am fost acolo, carcasele ruginite ale Marinei Ruse nou formate erau abandonate în docuri, listate și fără viață. Am trecut pe lângă ele într-o zi friguroasă de noiembrie și arătau ca niște sculpturi moderne bizare, nepăzite, nedorite, o galerie fără public.

La baza navală de pe insula Russky din apropiere, marinarii ruși au rămas nehrăniți, deoarece ofițerii lor nu au reușit să le ofere rații luni de zile. Unii dintre ei au murit de foame.

O furtună de iarnă înghețase Vladivostok. Străzile erau acoperite de gheață și zăpadă; rețeaua electrică a eșuat și, fără căldură, locuitorii din Vladivostok au început să demonteze structuri din lemn pentru a le folosi drept combustibil pentru încălzire. Poliția a fost desfășurată pentru a preveni haosul total.

O săptămână mai târziu am fost la Moscova. Cerșetorii erau destul de obișnuiți: amputații, pensionarii săraci, vechii veterani de război purtând uniformele lor urate și medaliile pătate.

Prin toate acestea, am remarcat bunăvoința multora dintre rușii pe care i-am întâlnit, oameni care păreau bucuroși că Războiul Rece era în spatele nostru. Ei au salutat americanii și au sperat într-o prietenie între țările noastre. Aceasta a fost o oportunitate pe care America a ratat-o și a afectat ambele țări.

Căldura emoțională pe care am simțit-o nu va supraviețui politicilor economice de terapie de șoc ale guvernului rus, care, la recomandarea consilierilor occidentali, a mers all-in în reformele neoliberale, demarând ridicarea controlului prețurilor și începerea vânzării masive a activelor erei sovietice. Anii ’90, sălbatici, au traumatizat poporul rus în moduri pe care occidentalii nu le-au înțeles pe deplin la acea vreme.

Există, de asemenea, neîncrederea istorică a Rusiei în Occident, reversul bunăvoinței pe care o văzusem atât de des în faza incipientă a Rusiei din era Elțîn. Până la sfârșitul anilor ’90, cu ținte bombardate de NATO în Serbia, un aliat tradițional al Rusiei, Boris Elțin și-a făcut cunoscută nemulțumirea „prietenului Bill”, așa cum l-a numit pe președintele Clinton. Protestele lui nu au avut niciun rezultat.

NATO s-a extins spre est, spre granițele unei Rusii slăbite, deși rușilor li s-a spus informal de către oficialii americani că acest lucru nu se va întâmpla. Relațiile cu Occidentul aveau să continue să scadă de ceva timp, dar s-a ajuns la un punct de cotitură când un Elțîn bolnav și-a dat demisia în ajunul Anului Nou, 1999, ridicându-l pe premierul Vladimir Putin la președinție.

În 1989, Francis Fukuyama a publicat un eseu în The National Interest , care avea să devină o carte larg discutată în 1992: The End of History and the Last Man, un fel de model pentru ideologia globalistă. Ceea ce a postulat Fukuyama nu a fost că luptele – ceea ce mulți dintre noi considerăm istorie – se vor sfârși, ci că dezvoltarea umană a atins un punct final.

Cu alte cuvinte, vârful evoluției dezvoltării sociale, economice și politice a omenirii a fost atins în democrația liberală, un concept care s-a transformat de atunci în ceea ce recunoaștem astăzi drept politica „trezirii” (woke-ismul) și globalism-corporatismul.

Elita post-națională care a apărut în urma Războiului Rece a disprețuit statul-națiune, pe care managerii globali l-au imaginat dispărând, înlocuit de instituții transnaționale și o nouă cetățenie globală a înlocuit popoare și identități naționale distincte.

Potrivit evangheliei globaliste, consumismul ar satisface orice nevoie umană, iar masele s-ar așeza în rolul lor de roți dințate într-o mașinărie economică vastă, una nestingherită de granițele tradiționale, preceptele morale și instituțiile sociale opresive.

Patrioții de modă veche îl batjocoreau pe Fukuyama, înțelegându-i parțial teza, dar și înțelegând greșit natura Războiului Rece în sine. Tradiționaliștii au văzut bătălia ca una împotriva comunismului fără Dumnezeu, o luptă pentru protejarea valorilor tradiționale și a structurilor socioeconomice; dar ei se aliaseră într-o legătură strînsă cu stânga liberală care își întărise stăpânirea asupra Occidentului cu o victorie într-un alt război, cel împotriva nazismului și fascismului.

Victoria în acel război a solidificat triumful ideologic al liberalismului în Occident și și-a extins și mai mult raza culturală și socială în divertismentul popular, în educație și în lumea corporativă. Un marș lung al stângii liberale prin instituțiile noastre ar marginaliza și, mai târziu, practic, ar scoate în afara legii orice ar semăna chiar și vag cu o adevărată dreaptă în America.

Fascismul – un cuvânt pe care stânga liberală l-ar interpreta ca însemnând orice manifestare a ceea ce consideră periculos, impulsuri atavice precum patriotismul sau conservatorismul religios și social – fusese învins. Dreapta a fost de partea greșită a istoriei. Orice îndoieli cu privire la vectorul dezvoltării globaliste erau suspecte în ochii elitelor postnaționale.

Cei care nu au reușit să obțină nota globalistă vor deveni nucleul respingerii „deplorabile” din partea Bloc-ului. Liderii lumii care au respins politica woke-istă și globalismul, cum ar fi Putin și Viktor Orbán din Ungaria, au fost incluși alături de Donald Trump pe lista neagră a clonelor lui Hitler de către Bloc.

Dar Putin nu este nici Hitler, nic Stalin. Adevărul este că el nici măcar Brejnev nu este.

După cum ne-a amintit Patrick Buchanan, în timpul Războiului Rece, administrațiile americane nu credeau că contracararea invaziilor sovietice, a Ungariei în 1956 sau a Cehoslovaciei în 1968, erau chestiuni de interes american vital.

Apoi, a existat un sentiment al limitelor geopolitice ale Americii. Washingtonul a recunoscut că Ungaria și Cehoslovacia căzuseră sub sfera de influență a Moscovei și nimeni nu avea de gând să riște al Treilea Război Mondial pentru a face ceva în acest sens.

De fapt, la patru ani după invazia cehă, președintele Richard Nixon s-a dus la Moscova pentru a negocia cu Kremlinul limitarea armelor nucleare. În mod clar, reducerea tensiunilor și controlul armelor nucleare era în interesul american.

Chiar și în anii 1990, venerabili înțelepți precum George Kennan și Paul Nitze s-au opus extinderii NATO, propunând cu fermitate o nouă abordare a politicii de securitate care să țină seama de interesele Rusiei.

Kennan, considerat autorul politicii de încheiere a Războiului Rece, a scris într-un articol de opinie din 5 februarie 1997 pentru The New York Times că extinderea NATO spre est ar fi o „eroare fatală” care i-ar „inflama pe cei naționaliști, antioccidentali și militarişti, majoritari în societatea rusă” și ar „restaureac atmosfera războiului rece în relațiile Est-Vest”.

Kennan și ceilalți înțelepți au avut dreptate, dar au fost ignorați. Fără a scuza invazia Ucrainei de către Rusia, ar trebui să recunoaștem că acum vedem costurile ignorării avertismentului lui Kennan.

Mai mult, nimeni dintre cei cu autoritate nu pare să-și amintească rezultatele distructive când aliații occidentali au umilit un inamic învins după Primul Război Mondial: a dus la al Doilea Război Mondial și Războiul Rece. Victoria în Războiul Rece nu a făcut decât să precipite un nou conflict.

Într-un fel, al treilea război mondial a început deja, cu Rusia, China, India și o mare parte din sudul global aliniindu-se împotriva axei Washington-Bruxelles-Davos.

Înainte de izbucnirea războiului, cererea principală a lui Putin a fost o garanție scrisă că NATO nu se va extinde mai mult spre est, iar această cerere a fost respinsă pe loc. Rusia s-a temut întotdeauna de încercuire, iar globocrații par hotărâți să transforme această frică în realitate.

Oricine a urmărit discursurile lui Putin înainte de invazia Ucrainei a văzut tendințele anti-occidentale și militariste din Rusia, care au fost aprinse de expansiunea NATO – ca să nu mai vorbim de operațiunile de schimbare a regimului de la Washington, sprijinul pentru revoluțiile de culoare din statele ex-sovietice.

De încercările susținute de Occident de a-l submina pe Putin pe plan intern, laboratoarele biologice finanțate de SUA care experimentează cu agenți patogeni periculoși în Ucraina și chiar solicitări nebunești pentru asasinarea lui Putin de către senatorul Lindsey Graham și alții. De ce reacția Rusiei este atunci o surpriză pentru cineva?

Amploarea orgoliului, ipocriziei și aroganței Blocului este uluitoare. Globaliştilor nu le pasă de Ucraina, care nu este decât un pion în jocul lor periculos. Ei au folosit acea țară ca un mijloc de a submina regimul lui Putin, plasând Ucraina în cătarea armelor Kremlinului.

În 2013, de exemplu, Putin i-a oferit Kievului condiții economice generoase pentru a ține Ucraina departe de partea occidentală. A urmat răsturnarea președintelui Viktor Ianukovici, care hotărâse să accepte termenii lui Putin.

Rebeliunea de stradă a fost stimulată de oficiali americani, inclusiv de senatorul John McCain, care subminau în mod activ un guvern recunoscut de Washington ca fiind legitim. Desigur, totul a fost făcut pentru „cauza libertății.” Acesta este doar un incident printre altele care a pus roțile în mișcare pentru criza pe care o vedem astăzi.

Ca și în cazul georgieniilor în 2008, ucrainenii au fost făcuți să creadă că NATO era în spatele lor. S-a vorbit mult despre greșelile de calcul nesăbuite ale Moscovei în Ucraina și, într-adevăr, sunt evidente, dar cum rămâne cu duplicitatea Washingtonului și orbirea voită a Kievului? Sunt singurul care cred că unii globocrați ar putea dori să prelungească războiul, savurând și jucând marele joc pe care toți îl iubesc atât de mult?

Și cum rămâne cu jocul american, în special? Ce se poate spune despre politica externă americană după prăbușirea Uniunii Sovietice, cu excepția faptului că este cu adevărat străină de interesele reale ale americanilor? Elitele occidentale au interpretat sfârșitul Războiului Rece cu Uniunea Sovietică nu ca pe o oportunitate de a reveni la relații internaționale normale, ci ca pe un mandat de extindere a globalizării.

Biroul Politic de la Davos și slujitorii săi Deep State sunt cei care organizează o ferventă cruciadă ideologică, nu Rusia. Dar în mințile înguste și încurcate ale acestor elite, ei se consideră băieții buni, iar cei care resping globalismul drept băieții răi. NATO nu poate fi o amenințare, așa cum o văd ei, pentru că este bună și pe partea dreaptă a istoriei. Oricine ar vedea extinderea NATO ca pe o potențială amenințare sau împotriva intereselor americane este rău.

Ei sunt adevărați credincioși în globalizare, evidentiat și de războiul lor necruțător împotriva Americii istorice ca națiune distinctă. Acel război, nu Rusia, este adevărata amenințare pentru noi. Globaliștii nu recunosc că noi, americanii de mijloc, care am furnizat o mare parte din carnea de tun pentru războaiele lor preferate, avem interese sau preocupări legitime, așa cum neagă același lucru pentru alte țări.

Oricare ar fi rezultatul conflictului din Ucraina, ar trebui să sperăm că nu este unul pe care Blocul îl poate considera o victorie, pentru că asta ar însemna probabil și mai multe intervenții străine, mai mult sprijin pentru revoluțiile de culoare și mai mult orgoliu distructiv din partea suspecților obișnuiți, creând încă mai mulți dușmani pentru America.

Aș adăuga că ar însemna, de asemenea, probabil o represiune și mai intensă împotriva așa-zișilor teroriști interni, adică oameni cu opinii de dreapta care vor fi etichetați agenți ruși. Nu realizează americanii obișnuiți cum corporațiile transnaționale care intenționează să „anuleze” Rusia astăzi le-ar putea anula cu ușurință mâine drepturile, așa cum au început să facă deja cu dizidenții de dreapta?

Rusia post-comunistă nu este inamicul nostru, dar Blocul și oligarhii globali sunt. Nu Vladimir Putin este cel care ne dizolvă granițele, dă lipsă de sens cetățeniei americane și sprijină radicalii Antifa și Black Lives Matter. Nu Putin caută să suprime disidența politică în SUA.

Nu Putin promovează teoria rasei critice în școlile noastre sau ne batjocorește cu privire la un rasism structural invizibil și prost definit. Nu Putin încearcă să defăimeze istoria americană, să ne distrugă monumentele istorice și să promoveze fluiditatea de gen pentru copiii noștri.

Spre deosebire de destinul Ucrainei, ceea ce se întâmplă la ceea ce a fost granița noastră de sud este de interes vital pentru poporul nostru și este într-adevăr legat de eforturile Blocului de a șterge națiunea americană ca atare, înlocuindu-ne în acest proces.

Este descurajant să vezi cât de pasional sunt implicați mulți americani cu privire la Ucraina, dând dovadă de un nivel de furie și intensitate pe care rareori îl văd asupra soartei propriei țări și a poporului lor. VINO ACASĂ, AMERICA! Este singurul loc pe care îl avem.

Wayne Allensworth este redactor corespondent al revistei Chronicles. Este autorul cărții «The Russian Question: Nationalism, Modernization, and Post-Communist Russia» și un roman, «Field of Blood». El scrie la American Remnant.

 

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.