„Baiazid zis Fulgerul, încurajat de strălucita lui biruinţă de la Cosovo, pe Câmpul-Mierlei – unde zdrobise armata de 20.000 de oșteni, formată din creştinătatea din Răsărit şi din Apus laolaltă, care i-o pusese în faţă, pentru a stăvili printr-însa extinderea puterii păgâne; încurajat apoi prin biruinţa de lângă Andrianopol avută şi asupra lui Mircea-cel-Bătrân – era acum ameţit de pofta de a împinge lucrurile până acolo încât toată lumea, şi mai ales toată creştinătatea, se se închine înaintea steagului verde al armatei sale! Atât de groaznic era Baiazid, încât chiar şi numai numele lui băga fiori de moarte în inimile domnitorilor creştini spre care pleca el cu armatele sale!
Ajunsese, precum ştim, până la Dunăre. De aici fusese alungat de Mircea, domnul Țării Românești. Înnoindu-şi puterile, el porneşte după câţiva ani, spre a face mai departe cuceriri. Cea dintâi piedică îi stă în cale în Ţara Românească.
În primăvara anului 1395, lăsând să-și facă un pod de luntri peste Dunăre pe la Severin, el îşi trece armatele în Oltenia, şi se opreşte lungă Craiova, pe un câmp cam băltos, numit Rovine. Mircea-cel-Bătrân era acum singur, fără ajutor de la ţările vecine, contând numai pe oştenii săi care aveau să aleagă între robie şi libertate.
După ce popoarele celelalte de peste Dunăre fuseseră gâtuite unul după altul şi făcute de Baiazit aşternutul picioarelor sale, toată nădejdea creştinătăţii era acum pusă în poporul român de la Dunăre. De va reuşi el să-l respingă pe păgân, cum a reuşit după lupta de la Cosovo, creştinătatea se va putea mândri că totuşi a înfrânt pâgânătatea pentru moment. De nu, crucea creştină va fi plecată în faţa semilunei.
Baiazid zis Fulgerul venise cu oşti foarte mari, aşa că mare trebuia să fie împăratul şi puternice ale sale armate, care să nu tremure în faţa lui! Pe câmpul de la Rovine l-a întimpinat Mircea. Armia turcească era cel puţin de zece ori cât cea românească.
A încercat Mircea să-l înduplece la pace pe Baiazit, dar n-a putut. Îngâmfat şi însetat de mărire, acesta nici că voia să ştie altceva decât de luptă, ori supunere oarbă sub picioarele Iui.
Astfel că, la 17 mai 1395, cu 625 de ani înainte de zilele noastre, s-a început lupta. Și a fost o luptă cum puține popoare sunt date s-o vadă. Poporul românesc se poate mândri cu aceasta! Cronicile bătrâne scriu despre această bătaie zicând: «Şi fu resboiu mare, cât se întunecă de nu se vedea văzduhul de mulţimea săgeţilor, şi perdu Baiazit oastea lui mai de tot. Iar Paşii şi Voevozii lui periră toţii. Aşa se vărsă sânge mult, cât era văile crunte de late! Deci se spărie Baiazit şi turcii şi trecu Dunărea!»
În urma acestei neaşteptate pierderi, Baiazid primi pacea de la învingătorul său, Mircea cel Mare. Aşa precum acesta i-o porunci, și-a pierdut puterea toată ce o avuse asupra Ţării Româneşti în urma biruinţei de mai înainte, de la Adrianopol. A rămas vestită în istoria neamului românesc această luptă strălucită a lui Mircea-cel-Bâtrân zis şi Mircea-cel-Mare, şi nu e cu putinţă a o descrie aici în toată frumuseţa ei. Frumos şi vrednic a descris-o numai marele nostru poet Mihail Eminescu în una din capodoperele sale – Scrisoarea a III-a”.
Fragment din «Foaia Poporului», nr. 33, Anul III, Sibiu, 13/25 august 1895
