Lingvistul şi filologul Alexandru Philippide s-a născut la 1 mai 1859, la Bârlad, judeţul Vaslui. Se înrudea pe linie paternă cu Dimitrie (Daniil) Philippide, călugăr, erudit, istoric şi om de litere grec, profesor la Academia Domnească din Bucureşti. Acesta a publicat la Lipsca o istorie a românilor şi este primul care foloseşte cuvântul România pentru ansamblul teritoriilor locuite de români.
1866-1870 – Urmează şcoala primară la Bârlad.
1870-1877 – Urmează Liceul Gheorghe Roşca Codreanu în oraşul natal.
1881 – Absolvă liceul şi se înscrie la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii Mihăilene din Iaşi. În perioada studenţiei, până în 1884, a fost bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi. Apare lucrarea Încercări asupra stărei sociale a poporului român în trecut.
Şi-a continuat pregătirea în Germania, la Halle, unde a audiat cursuri de fonetică, filologie clasică şi filologie romanică, în această perioadă fiind şi recenzent pentru filologie română la revista «Litteraturblatt für Germanische und Romanische Philologie», potrivit dicţionarului «Membrii Academiei Române (1866-2003)» (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003).
1888 – Publică «Introducere în istoria limbei şi literaturei române».
1890 – Îşi începe cariera didactică, fiind numit profesor de limba română la Liceul Național din Iaşi.
1893 – A fost înfiinţată la Iaşi catedra de filologie română, iar Alexandru Philippide a fost numit profesor universitar prin concurs, şi titular al catedrei.
Devine colaborator la mai multe publicaţii ale vremii («Arhiva», «Convorbiri literare», «Viaţa românească» etc.), precum şi creatorul şcolii filologice din Iaşi. Între lucrările fundamentale alcătuite de Alexandru Philippide se numără «Istoria limbii române» şi «Gramatica limbii române».
Alexandru Philippide a adus contribuţii valoroase în domeniul istoriei limbii române, căruia i-a consacrat cele mai multe lucrări: «Introducere în istoria limbii şi literaturii române» (1888), «Principii de istoria limbii» (1894), «Gramatică elementară a limbii române» (1897).
În perioada 1897-1905, Academia Română i-a încredinţat sarcina de a conduce lucrările de elaborare a «Dicţionarului limbii române», pentru care a adunat un bogat material documentar, din care a alcătuit, într-o primă formă, literele A-D.
Între 1925-1928 a publicat lucrarea «Originea românilor: I. Ce spun izvoarele istorice; II. Ce spun limbile română şi albaneză», în care urmăreşte istoria poporului român şi a limbii române din punctul de vedere al locului, epocii şi modului de formare.
A fost ales membru corespondent, la 31 martie 1898, apoi membru titular, la 1 aprilie 1900, al Academiei Române. A murit la 12 august 1933, în Iaşi.
În 1927 s-a organizat, pe lângă Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii «Alexandru Ioan Cuza» din Iaşi, în urma demersului profesorilor A. Philippide şi Giorge Pascu, Institutul de Filologie Română din Iaşi care avea să poarte numele patronului ştiinţific A. Philippide, după moartea acestuia, indică site-ul https://www.philippide.ro/. De la 3 martie 1990, Institutul a reintrat în sistemul de cercetare al Academiei Române, sub denumirea actuală – Institutul de Filologie Română «A. Philippide».
De asemenea, Asociaţia Culturală «A. Philippide» a fost înfiinţată din iniţiativa unui grup format din cercetători de la Institutul de Filologie Română «A. Philippide» şi din cadre didactice universitare de la Universitatea «Alexandru Ioan Cuza» din Iaşi.
În 1929 se pensionează, dar continuă să predea până la moartea sa. Contactul cu știința a fost pentru el „supremul instrument al perfecționării omului”.
Opera fundamentală «Originea românilor» în două volume, dezbate problema formării poporului român și a limbii sale, precum și a principalelor ei dialecte (daco-român, aromân, istro-român și megleno-român). Alte lucrări: «Introducerea în istoria limbii și literaturii Române», Iași 1888; «Încercări asupra stării sociale a poporului românîn trecut», Iași 1881; «Gramatica elementară a limbii române», Iași 1897; «Specialistul român», Iași 1907; «Un specialist român la Lipsca», Iași 1909; «Prejudiții», Iași 1916.
Apus de toamnă
Bătrânul Soare orb trăiește încă?
La țărmurile-apusului sosit,
Bătrânul Soare obosit
A poposit
Pe-o stâncă.
Înspre apus
Un stol de corbi flămânzi s-a dus.
– Acolo unde cerul ostenit
S-a povârnit
Pe valurile verzi și moarte
Pe care stau străvechi corăbii sparte,
Istovite,
De vânturile nordului strivite,
Pe stânca lui ce mai așteaptă oare
Bătrânul Soare?
Căci iată, e târziu acum,
Și vântul suflă cerul ca pe-un fum,
– Și, uite, cel din urmă corb s-a dus
Pe ghețurile verzi de la apus,
– Spre miazănoapte cel din urmă corb
Tot mai trăiește bietul Soare orb?
Cântecul nimănui
Revolta-i stearpă, visul e schilod!
De vorbă vreau să stau acum cu tine,
Tu, care-ai plămădit pe om din glod!
Mi-am aruncat nădejdile în mine,
Credința să mi-o prind ca-ntr-un năvod;
Dar n-am găsit decât străvechi suspine.
Am râs atunci de visul meu nerod,
Și-nspăimântat m-am ridicat din mine.
Tu, care-ai plămădit pe om din humă,
Spre tine-acum nădejdea mea se-ndrumă.
Adânc și mult te-am căutat: nu te-am găsit.
Belșug de vis în mine port – și-s obosit.
Prăpăstii largi în mine au deschis
Mormânt adânc belșugului de vis.
Mormântul tău în mine s-a deschis!
Mi-e sufletul o năruire de statui.
Le-aud cum cad, fărâmă cu fărâmă.
Vecii de vis în mine se dărâmă,
Făclii aprinse-n templul Nimănui!
Sătul de-avântul van, de visul mic,
Îmi voi ciopli statuie din Nimic,
Gândind la cei ce inima în două
Și-au frânt-o și ne-au dat din ea și nouă,
– La cei cu zâmbet bun de mucenic,
Ce-au plămădit din soare pâinea nouă.
Mormânt adânc belșugului de vis,
Prăpăstii largi în mine s-au deschis.
Făclii aprinse-n templul Nimănui,
Le-aud cum cad, fărâmă cu fărâmă.
Mi-e sufletul o năruire de statui.
Poezii din volumul «Aur sterp» (1922)
