„Marșul asupra Bucureștiului” și „versatilul” Iuliu Maniu

0

Iuliu Maniu organizează pe 6 mai 1928 la Alba Iulia adunarea și marșul asupra Bucureștiului, care trebuia să pornească de la Alba Iulia pentru răsturnarea prin forță a guvernului liberal și aducerea dezertorului Carol al II-lea la cârma țării. Ruşinoasa încercare a lui Iuliu Maniu şi a Partidului Naţional Ţărănesc de a da o lovitură de stat, pentru a lua mult râvnita putere, punând în joc chiar desprinderea Transilvaniei de România – la 10 ani de la Unirea cea Mare din 1918.

Omul acesta „efeminat şi versatil”, cum l-a caracterizat Iorga la un moment dat, n-a prea ştiut niciodată ce vrea. Primul său ,,act politic” după Unire a fost să nu voteze Constituţia din 1923. Din câte analize s-au făcut în jurul acestei atitudini, nu s-a găsit o alta mai plauzibilă decât aceea a lui Constantin C. Giurescu: ,,În primăvara lui 1923 s-a votat de către Parlament Constituţia cea nouă, înlocuind-o pe cea din 1866, Iuliu Maniu e contra şi n-o votează, deşi e constituţia statului unitar român… Când, după trecerea unei jumătăţi de secol, te întrebi care a fost raţiunea care l-a făcut să fie contra, nu găseşti decât una singură, de ordin personal: necazul sau dezamăgirea că această constituţie s-a înfăptuit sub guvernul Brătianu şi nu al lui. Din acelaşi motiv, Maniu a refuzat să participe şi la încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria, la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, eveniment care consfinţea acelaşi act istoric”.

Regele Ferdinand IDispariţia prematură a regelui Ferdinand şi a lui Ionel Brătianu, precum şi distanţarea reginei Maria de regenţă l-au determinat pe liderul P.N.T. să caute mijloace total nedemocratice pentru a lua puterea. În tot cursul anului1927, el trimite emisari la Paris pentru a lua legătura cu prinţul Carol (devenit Carol Caraiman, după renunţarea la succesiune) şi a-i transmite voinţa lui Maniu de a sprijini reîntoarcerea sa în ţară ca rege.
Planul comun stabilit între Carol şi Maniu era acela al ajungerii P.N.Ţ la guvernare şi a declanşării unei campanii de presă favorabile revenirii fostului prinţ. Pentru că P.N.Ţ. nu avea fonduri, Maniu a apelat la serviciile lordului Rothermere, magnat al presei engleze, dar şi finanţator şi aprig luptător în campania de NE-recunoaştere a alipirii Transilvaniei la România. Constatând că nu poate obţine venirea la guvernare pe căi legale, Maniu a declanşat o campanie de agitaţie politică împotriva guvernului liberal: mişcări de stradă, îndemn la nesupunere civică, la neplata impozitelor, la neprezentarea la încorporare etc. Printr-o înţelegere secretă cu Partidul Comunist Român (interzis de lege ca agentură sovietică şi ca susţinător al dezlipirii Transilvaniei de România), P.N.Ţ. organizează,la 18 martie 1927, o manifestaţie la Bucureşti pentru a forţa Regenţa. La această adunare, la care a participat 40.000 de persoane, Ion Mihalache le-a spus participanţilor ţărănişti, socialişti şi comunişti: „Camarazi, n-aţi venit să ascultaţi discursuri, ci să luaţi o hotărâre şi să primiţi o comandă. Puneţi baioneta şi faceţi piramide. Înalta Regenţă să privească şi să înţeleagă că, dacă nu, va veni o a doua comandă: Năvăliţi!”.

Adunarea a votat o moţiune prin care se cerea Regenţei să cedeze puterea lui Iuliu Maniu! Guvernul a atras atenţia P.N.Ţ. că a depăşit marginile democraţiei şi ale libertăţii publice.. Nesatisfăcut de răspuns, P.N.Ţ. a hotărât retragerea deputaţilor şi senatorilor ţărănişti din Parlament şi instituirea lor într-un for politic propriu, precum şi organizarea unei adunări „naţionale” la Alba Iulia în ziua de 22 aprilie 1928.

Aşa numitul „for politic propriu” era de fapt o tentativă de constituire a unui parlament paralel cu cel al ţării, care se erija într-un Parlament al Transilvaniei! Iorga va atrage atenţia că această ,,Adunare naţională a lor” va fi un adevărat parlament. Dându-şi seama că „Parlamentul lor” ia o întorsătură periculoasă, Maniu va vorbi despre un congres al partidului şi schimbă data la 6 mai 1928, anunţând că acolo şi atunci va avea loc un eveniment senzaţional! care va forţa Regenţa să-i acorde formarea guvernului. Era vorba de sincronizarea acţiunii P.N.Ţ. cu intrarea frauduloasă în ţară a lui Carol Caraiman şi proclamarea lui ca rege la Alba Iulia, urmată de declanşarea unui Marş asupra Bucureştiului pentru urcarea pe tron a acestuia, la 10 mai! Guvernul a luat măsuri de supraveghere şi de contracarare a acestei tentative de lovitură de stat, precum şi de urmărire a mişcărilor lui Carol la Paris. Acesta acţiona şi el prin agenţi proprii pentru organizarea unei mişcări procarliste în armată şi printr-un anume Ionescu (Mauriciu Leibovici, prieten al Elenei Lupescu) îşi asigură finanţarea deplasărilor.

La 28 aprilie 1928, Carol Caraiman debarcă în Anglia, de unde urma să plece la Alba Iulia la 6 mai. Între Carol şi lordul Rothermere (omul lui Maniu) a intervenit o înţelegere privind revizuirea condiţiilor în care Transilvania a revenit la România, în schimbul sprijinului pentru ocuparea tronului României. Concernul de presă al lordului englez a declanşat o campanie de presă în vederea revizuirii graniţelor Ungariei! În acest sens au fost tipărite în Ungaria 20.000 de manifeste conţinând proclamaţia pentru ţară a lui Carol (Să ne reamintim că în anii ’80 ai secolului abia încheiat fostul rege Mihai I încercase şi el mişcări asemănătoare tot în Ungaria, având monedă de schimb tot Transilvania! Acţiuni regeşti şi… patriotice).
La 10 ani de la Marea Unire şi la 8 ani de la semnarea Tratatului de la Trianon, Carol Caraiman şi Iuliu Maniu se situau pe poziţiile iredentismului maghiar. Faptul n-a fost trecut cu vederea şi peste timp, acţiunea lui Maniu va fi citată ca argument în discuţiile Dictatului de la Viena din 1940. În timpul negocierilor dintre Ungaria, Italia şi Germania s-a argumentat cu nemulţumirea şi nefericirea populaţiei Transilvaniei exprimată prin vocea Partidului Naţional Ţărănesc!

Dar lucrurile nu s-au oprit aici, mârşăvia celor doi „patrioţi” continuând într-un mod jalnic pentru ei şi dureros pentru ţară.
Complotul Carol – Maniu a fost depistat şi urmărit de serviciile româneşti de informaţii atât pe plan intern, cât şi extern. Au fost trecute în stare de alarmă mai multe unităţi militare şi s-a constituit un comandament la Deva şi la Arad sub conducerea subsecretarului de stat în Ministerul de Interne, Gheorghe Tătărăscu. Pe plan extern, spionajul românesc la Paris a primit misiunea de a urmări mişcările aventurierului Carol Caraiman în Anglia. Au fost găsite manifestele tipărite în Ungaria. Un avion pregătit pentru zborul lui Carol la Alba Iulia, în ziua de 6 mai, a fost descoperit pe aeroportul Corydon de lângă Londra. Ca urmare a intervenţiei statului român, lui Carol i s-a pus în vedere să părăsească Anglia în 48 de ore, prezenţa lui fiind indezirabilă din cauza faptului că a abuzat de ospitalitatea ce i s-a acordat. În această situaţie, jenantă pentru un om normal, Carol l-a informat pe Maniu că nu mai poate sosi la Alba Iulia.

Prinţul aventurier în care Maniu îşi pusese speranţa de a veni la guvernare, era la fel de versatil ca și liderul P.N.Ţ. După prima renunţare la drepturile dinastice din 1 august 1919, când a dezertat din armată, în timp de război, pentru a se căsători la Odesa cu Zizi Lambrino, el a fost numit, la 1 ianuarie 1924, inspector general al Aeronauticii în cadrul Ministerului de Război. În această calitate el a primit un credit destinat achiziţionării unui lot de 150 de avioane de recunoaştere şi 60 de avioane de vânătoare. În calitatea pe care o avea, Carol a orientat acţiunea spre firma britanică Siskin-Amstrong, care oferea avioane total necunoscute. Refuzul ofiţerilor români specialişti de a nu achiziţiona avioane de la această firmă necunoscută, l-a înfuriat pe Carol, care s-a deplasat la fabrica din Conventry, stârnind un adevărat scandal, umilindu-i pe militarii români în faţa englezilor. Lucrurile s-au complicat şi mai mult prin apariţia la faţa locului a prinţului Paul de Grecia, înţeles cu Carol într-o afacere catastrofală pentru armata română, cum vom vedea în continuare. În faţa unei încălcări grave a regulilor administrative, ataşatul militar al României în Anglia, nimeni altul decât colonelul Ion Antonescu, este nevoit să intervină cu autoritatea-i bine cunoscută şi să opărească amestecul ilegal al celor doi prinţi. (De atunci Carol îi va purta o ură nedisimulată viitorului general şi conducător de stat).

Prototipul avionului ales s-a dovedit inferior la toate caracteristicile, iar testele făcute de ofiţerii români au demonstrat că aparatele erau realizate de mântuială. Mai târziu s-a constatat că în spatele acestor afaceri oneroase şi periculoase pentru securitatea României se afla o firmă particulară ai căror patroni mascaţi erau prinţul Carol de România şi prinţul Paul de Grecia! Plângându-se de ,,dictatura” liberalilor care nu-l lăsau să-şi facă de cap (Brătianu îi pusese în vedere Elenei Lupescu să părăsească ţara), dar şi pentru că scandalul cu firma de avioane Amstrong izbucnise în presa europeană, Carol se hotărăşte să părăsească ţara, păstrând relaţii strânse cu Maniu – şi el nemulţumit că nu poate veni la guvernare. Se întâlneşte la Paris cu Elena Lupescu de unde pleacă la Veneţia, fiind oaspetele lui Mussolini, care îl va instrui pe Carol în tainele socialismului. Din Italia va trimite la 12 septembrie 1925, regelui Ferdinand, o scrisoare prin care îl anunţă că va renunţa definitiv la calitatea de moştenitor al tronului. Joc perfid şi periculos, pentru că, după cum am văzut, el va trata permanent cu Maniu să revină în ţară când ţărăniştii vor veni la guvernare. Cum după un timp afacerea cu avioanele s-a stins, Carol a acceptat să vină, prin Anglia, la Bucureşti şi să aterizeze la Alba Iulia, în ziua de 6 mai 1928. Pus pe fugă de guvernul englez, sturlubaticul prinţ n-a mai avut ce face decât să-l anunţe pe Maniu că nu mai are cu ce veni.

În absenţa lui Carol, Maniu şi Mihalache hotărăsc, la 6 mai, să pornească un marş asupra Bucureştiului cu cei aproximativ 100.000 de oameni. În această adunare (la care participau şi comunişti şi socialişti) s-a cerut, din mulţime, repunerea la vot a unirii Transilvaniei cu România, dată fiind împlinirea a 10 ani de la Marea Unire. În mulţime au fost răspândite ziare cu titluri precise: Luaţi bine aminte, la Alba Iulia s-a făcut unirea, tot la Alba Iulia se poate desface. Ion Mihalache a avut şi aici un discurs violent, îndemnând la revoltă. „Aceste steaguri nu se pot întoarce înapoi (sic!) înfrânte. Jurăm aici să punem viaţa noastră la dispoziţia patriei, a unei patrii însă care încetează a mai fi a ciocoilor”. Cu strigăte de luptă şi fluturări de steaguri tricolore şi roşii, manifestaţia s-a transformat în ceea ce fusese plănuit: o acţiune de forţă împotriva ordinii de drept din ţară şi împotriva Regenţei pentru a-l aduce pe Carol. „Adunarea lor” de la Alba Iulia a declarat guvernul liberal ca anticonstituţional, iar naţiunea în stare de legitimă apărare şi îndreptăţită la folosirea oricăror mijloace pentru înlăturarea acelui regim. Ea nega guvernului orice drept de a se rosti în numele ţării şi pretindea Regenţei să demită cabinetul Vintilă Brătianu şi să instaleze unul P.N.Ţ prezidat de Iuliu Maniu.

Două coloane, constituite după principii militare, cu ordine date în plic sigilat şi cu drapele sfinţite, s-au îndreptat spre Vinţul de Jos şi spre Teiuş, unde au ocupat gările, cerând trenuri pentru a se deplasa la Bucureşti.
Speriat că îşi va lega numele de marşul ilegal, Iuliu Maniu hotărăşte să intre în secret, în legătură cu reprezentanţii guvernului şi să-şi ofere colaborarea forţelor de ordine de sub conducerea lui Tătărescu. Împreună cu acesta elaborează un plan de sabotare a acţiunii partidului său. Tătărescu trimite mai multe garnituri spre Alba Iulia care vor prelua manifestanţi şi-i vor răspândi în diferite direcţii.

Aşa a sfârşit periculoasa şi ruşinoasa încercare a lui Maniu de a lua puterea şi de a-l aduce pe tronul ţării pe Carol Caraiman, la 6 mai 1928. În ceea ce îl priveşte pe prinţul aventurier nu există o caracterizare mai lucidă decât aceea făcută de fratele său, prinţul Nicolae: „Cum au putut crede oamenii noştri politici că s-ar întoarce în ţară fără amantă acest om, care a dezertat din armată în timpul războiului, s-a automutilat pentru a nu lupta pe front contra comuniştilor unguri, care, deşi avea comanda unui regiment, a fugit mişeleşte cu Lupeasca, metresa lui, fără să dea doi bani pe regalitate, soţie, fiu şi părinţi?”.
Şi noi ne întrebăm cum au putut crede într-un asemenea om?!

Trecând peste guvenările în care a fost implicat PNŢ-ul, 1928-1931 (când au fost inaugurate „curbele de sacrificiu”) și 1932-1933, accesul la documentele arhivate şi memorii ne dezvăluie adevăratele portrete ale personalităţilor PNŢ. De ce adevărul a fost deformat cu bună ştiinţă, pentru a induce o imagine idilică despre unii lideri care au dominat viaţa politică interbelică?
Iată, pentru început, conţinutul unei telegrame trimisă în 1930 de ambasadorul Franţei la Bucureşti (Gabriel Puaux) către P. Berthelot, secretar în Ministerul de Externe francez : „…România, aflată acum la strâmtoare, nu va refuza nici o garanţie cerută de noi pentru acordarea împrumutului. Vom putea deci controla finanţele ţării, …, iar PNŢ, încasând un comision substanţial, uşor de acoperit prin cursul scăzut al titlurile de emisiune, va rămâne obligatul nostru”. În urma acestei operaţiuni financiare, PNŢ-ul a primit un comision de 5% din cele 2 miliarde de franci împrumutate de România! Transferul s-a efectuat prin banca «De Paris et des Pays Bas». 100 de milioane de franci era o sumă fabuloasă în acele vremuri.
Să presupunem că de această „mică” şpagă nu aveau ştiinţă nici Maniu şi nici Mihalache, iar banii au fost împărţiţi, de către activiştii ţărănişti, familiilor nevoiaşe din satele ţării. Conform doctrinei de dreapta, nu?

Comentariile patetice, acuzatoare sau jignitoare la aceste rânduri nu arată decât mentalitatea veche mioritică: sunt personaje sau evenimente din istoria noastră despre care nu ai voie să vorbeşti + scrii decât pozitiv + la superlativ. Numai că tuturor celor care sunt ghidaţi în viaţă de această mentalitate, istoria le dă peste nas ori le întoarce şi celălalt obraz. Nu am absolut nimic împotriva PNŢCD-ului, este un partid care a plătit cu sânge şi martiri trecerea sa prin istoria României, dar acestea nu înseamnă că trebuie ascunse sub preş umbrele din trecutul său. Chiar dacă incomodă pentru unii, prezentarea acestora ne ajută să înţelegem mai bine trecutul, să evadăm din şabloane, să deschidem ochii, să învăţăm din greşeli.

Intrarea tancurilor T-26 ale armatei sovietice în Basarabia în uralele populației locale prosovietică

În această parte vă prezint un document care vă va lăsa un gust amar. Pentru început trebuie precizat că în timpul dictaturii Mareşalului Antonescu apariţia ziarelor partidelor fusese întreruptă. În data de 27.08.1944, oficiosul PNŢ-ului, «Dreptatea» reintră pe piaţa presei. Nu vreau să comentez rândurile care urmează, sincer mi-e greaţă, aşa că vă las pe voi să le judecaţi apreciind contextul dar şi demnitatea care „supurează” din ele. La data de 29.09.1944, în urma loviturii de stat din 23 august, Armata Roşie intră în Bucureşti. Este întâmpinată cu entuziasm de rege, regina mamă şi liderii partidelor (fotografiile sunt mărturii). Numărul din acea zi al ziarului «Dreptatea»» publica următorul editorial:
„Armata Roşie, garanţie de ordine şi securitate în sud-estul european, nu face decît să continue misiunea ei seculară de sprijin şi de ridicare a popoarelor mici. Istoria ne învaţă, pe aceia care ştim s-o citim, că statele din acest colţ de Europă au ajuns la autonomie şi apoi la independenţă şi libertate numai datorită sacrificiului neprecupeţit al Sfintei Rusii. Victorioşi, soldaţii mareşalului Stalin au găsit repede drum spre inimile noastre (…). Întreaga opinie publică românească salută sosirea armatelor dezrobitoare (…). Trăiască Armata Roşie ! Trăiască Armata Română ! Trăiască România Mare!”. Probabil că Maniu şi Mihalache au cunoscut acest editorial… Cel mai mult doare ultima urare, o batjocură adusă ţării în condiţiile de atunci: „Trăiască România Mare !” ocupată de bolşevici…

Congresul Partidului Naţional, desfăşurat la 10.10 1926 în sala Transilvania din Bucureşti a aprobat cu aclamaţii fuziunea, principiile generale, programul şi statutul PNŢ”. Noul partid se va situa pe latura stânga a eşicherului politic şi se va evidenţia prin programul economic agrar elaborat de V. Madgearu şi, mai ales, prin personalitatea marcantă a lui Iuliu Maniu. Doctrinar însă, PNŢ-ul se zbătea, mai degrabă, în mediocritate. În martie 1928 ţărăniştii ajung la disperare în lupta pentru guvernare şi încep să îndemne populaţia la nesupunere civică! Cetăţenii sunt sfătuiţi să nu plătească impozitele iar tinerii să refuze încorporările în armata română!
În 18.03.1928 PNŢ organizează o manifestaţie în capitală. Adună peste 40 000 de persoane printre care: Ghe. M. Vasilescu, N. Popescu-Dorneanu, David Avramescu, Imre Aladar, toţi militanţi de prim plan ai PCR, agentura sovietică interzisă prin lege la acea dată. Ce căutau liderii comunişti la un miting PNŢ? Păi, era rezultatul încheierii unui pact secret între PNŢ şi PCR-ul antinaţional! Mai mult, la respectivul miting a luat cuvântul şi Ghe. Cristescu-Plăpumaru, întâiul prim-secretar din istoria PCR-ului! Mişto alianţă, nu-i aşa, tovarăşi? Guvernul din acele vremuri îi atenţionează pe ţărănişti că depăşesc flagrant limitele democraţiei, folosind presiunea străzii pentru a forţa intrarea la guvernare. Drept răspuns PNŢ-ul îşi retrage toţi reprezentanţii din parlament şi instituie propriul for politic, un fel de parlament ţărănist numit „Adunarea Naţională” (sună a MAN… De asemenea Maniu anunţă un congres extraordinar al PNŢ pentru 06.05.1928 la Alba Iulia, urmat de un „marş asupra Bucureştiului”! Ca din întâmplare, la 28.04.1928 Carol II ajunge în Anglia şi lansează o Proclamaţie pentru Ţară tipărită în Ungaria, sub formă de manifeste, în peste 20.000 de exemplare. Prin ea Carol II îşi exprima dorinţa de a reveni pe tron. Ce coincidenţă întâmplătoare, nu?
Dar coincidenţă să fie şi descoperirea unui avion pe aeroportul Corydon de lângă Londra, pregătit pentru un zbor al lui Carol II spre Alba Iulia în acele zile în care PNŢ-ul dezorganizase viaţa politică şi socială din ţară? Vom mai vedea… Important este că la presiunile guvernului român Marea Britanie îi dă un şut în cur lui Carol II pe motiv că prezenţa lui devenise indezirabilă pentru statul britanic. Dar istoria ne arată că a fost doar un pas înainte, o amânare a întoarcerii lui în ţară. PNŢ-ul nu renunţa aşa uşor ! Urma „marşul asupra Bucureştiului” ! Sună bine, a dracului de bine.

„Marşul asupra Bucureştiului” este una dintre paginile negre ale istoriei PNŢ. În ziua de 06.05.1928, în sala Caragiale din Alba Iulia, au fost prezenţi 677 de delegaţi la Congres. La sfârşitul dezbaterilor, liderii PNŢ au ieşit în faţa mulţimii adunate pentru a ţine cuvântări. Procentajul covârşitor din marea masă de oameni era deţinut de membrii ţărănişti, socialişti şi comunişti(!). Dar apăruseră şi membrii Partidului Popular Maghiar, o formaţiune un picuţ mai separatistă…
Ce s-a întâmplat? Pentru marii iubitori ai „imaculatului” PNŢ vom prezenta câteva doleanţe ale participanţilor: 1. Repunerea la vot a unirii Transilvaniei cu România. 2. „Luaţi bine aminte, la Alba Iulia s-a făcut unirea, tot la Alba Iulia se poate desface !”. „Să tragem cu tunul conştiinţei la Bucureşti. Loviturile de aici vor sparge urechile surzilor. (…) vom face din fiecare cetăţean un infanterist, ca cu baioneta să-i scoatem din bârlog”. 3. S-a promis o politică dedicată muncitorilor şi ţăranilor care va fi pusă în practică din secunda 1 a venirii la putere. Şi multe alte promisiuni absolut irealizabile (vă sună cunoscut?). Într-un târziu, printr-o hărmălaie amestecată cu steaguri tricolore şi roşii, adunarea s-a transformat într-un marş destinat a da jos guvernul şi impune unul ţărănist.
Lui Maniu i se cam face frică de perspectiva asocierii cu o mişcare ilegală şi de amploare, aşa că porneşte să-şi saboteze propriul partid. Ia, pe ascuns, legătura cu primul ministru Tătărescu şi stabilesc împreună o strategie de stopare a fenomenului prin câteva acţiuni subversive. Între timp coloanele de manifestanţi ocupaseră gările din Vinţul de Jos şi Teiuş, solicitând trenuri pentru Bucureşti. „Marşul asupra Bucureştiului” al PNŢ-ului se dorea a fi o clonă a „Marşului asupra Romei” organizat de fasciştii lui Mussolini în anul 1922. Fericita diferenţă a fost aceea că acela s-a desfăşurat în Italia iar PNŢ-ul se afla în politica României…
Cu sprijinul şi informaţiile furnizate de Maniu, guvernul va reuşi să ducă în ridicol mişcarea de forţă ţărănisto-socialisto-comunistă. El pune la dispoziţia manifestanţilor trenuri, dar destinaţiile vor fi cu totul altele, împrăştiindu-i prin ţară. Face arestări şi instaurează ordinea în câteva focare din zona Sălaj, iar cei plecaţi spre capitală sunt hărţuiţi de jandarmi şi se lasă păgubaşi după câţiva zeci de km. Aşa s-a terminat acţiunea de forţă a stângii româneşti prin care se urmărea schimbarea „democratică” a guvernului. Un Fâs bine garnisit cu trădări. Cu toate acestea, datorită problemelor financiare născute de criza economică mondială, la 08.11.1928 Regenţa instalează primul guvern PNŢ, condus de Iuliu Maniu.

„Materialul clientului” reprezintă cea mai comodă şi inatacabilă sursă când vrei să prezinţi detalii incomode ale activităţii unor persoane sau organizaţii. Din acest motiv, vom apela la site-ul „corneliu-coposu.ro”, o pagină web dedicată activităţii fostului mare om politic şi renumita „ro.wikipedia.org”. La 10.11.1928 Iuliu Maniu, preşedinte al Consiliului de Miniştri desemnat (fără prealabile alegeri!) de Regenţă, a prezentat lista guvernului PNŢ. De asemenea a dizolvat Parlamentul şi a fixat data alegerilor pe 12 decembrie la Cameră, respectiv 15-19 decembrie 1928 la Senat. Principiul: „cine guvernează, câştigă alegerile” (oare de ce şi cum?) s-a respectat şi în cazul „democraticelor” alegeri organizate de PNŢ: 77,76% şi 348 de mandate pentru Cameră pentru ţărănişti! Nu intrăm în detaliile organizării şi desfăşurării alegerilor dar, în afară de cele din 1937, toate au respectat acel principiu, transformat în tradiţie. Dacă până atunci, guvernele liberale promovaseră politica economică „prin noi înşine”, încurajând dezvoltarea capitalului şi afacerilor autohtone, guvernul ţărănist trece la politica „porţilor deschise” capitalului străin. Cum s-a materializat aceasta şi cât de benefică a fost pentru ţară, judecaţi voi. Guvernul PNȚ a contractat o serie de împrumuturi externe, pe baza cărora s-a trecut la stabilizarea monetară a leului, a cărui greutate în aur a fost scăzută de circa 32 de ori față de anul 1892, precum și la convertibilitatea deplină a monedei naționale (buuuun, dar…). În acest context, s-au acordat o serie de monopoluri pe termen lung unor firme străine – monopolul chibriturilor a fost încredințat firmei suedeze Svenska Tändsticks Aktiebolaget, telefoanele au fost concesionate către International Telephone and Telegraph Corporation (S.U.A.) etc.
Alte măsuri legislative importante au privit cooperația, vânzarea pe credit a mașinilor industriale, organizarea Creditului Funciar Rural și a Creditului Agricol, ameliorarea terenurilor degradate, adoptarea unui nou tarif vamal, inițierea unui vast program de modernizare a drumurilor, reglementarea circulației pământurilor cultivabile (prin care se stabilea o limită de 25 ha de familie pentru dobânditorii de teren cultivabil, care nu puteau fi decât cetățeni români, care să fie agricultori), reprimarea cametei, introducerea contractului colectiv de muncă (lege prin care se introducea, pentru prima dată, concediul de odihnă plătit de 7-30 de zile pe an), reorganizarea administrativă a țării etc. (buuuun, dar…).

La 01.01.1931 guvernul PNŢ introduce „curbele de sacrificiu” care au constat în scăderea salariilor tuturor funcționarilor publici cu circa 10-25% (vă sună cumva familiar?). Tot în perioada acestei guvernări ţărăniste se desfăşoară celebra „afacere Skoda”, altă bubă urât mirositoare din istoria PNŢ-ului. Această afacere de corupţie la nivel înalt a lăsat răni adânci în prestigiul şi credibilitatea PNŢ-ului.
Afacerii Skoda i s-a mai spus şi „Tunul cu tunuri”. Urâtă asociere între PNŢ şi comisioanele fabuloase care au supurat din acest aranjament. Un exemplu de corupţie devenit clasic şi ţinut în şpagat de cele două guverne ţărăniste, Maniu şi Vaida-Voevod. Totul a pornit în noiembrie 1928, când conducerea Ministerului Apărării Naţionale l-a invitat pe directorul reprezentanţei Uzinelor Skoda la Bucureşti, polonezul Bruno Seletzki, să realizeze un studiu cu privire la modernizarea armamentului românesc. Raportul, realizat într-un timp foarte scurt, a fost însoţit de o ofertă din partea uzinelor cehoslovace, în mai 1929, pentru livrarea de armament.
Urmare a şedinţei autorităţilor române, s-a decis în primă instanţă, ca doar o parte din armament să provină de la Skoda, artileria grea urmând să fie livrată de uzinele Schneider din Franţa. Seletzki, fost ofiţer în armata austro-ungară, s-a folosit de mai mulţi cunoscuţi din acea perioadă pentru a oferi „atenţii” consistente mai multor reprezentanţi din Ministerul Apărării Naţionale în vederea favorizării uzinelor Skoda în faţa producătorului francez. Astfel, la 17 martie 1930, statul român parafează un contract cu uzinele Skoda prin care se achiţionează întreg echipamentul necesar armatei române la un preţ de peste 5 miliarde de lei, sub falsul pretext al unei economii de 60.000 de dolari faţă de oferta celor de la Schneider. În realitate, statul era prejudiciat cu peste 900 de milioane de lei, iar mita şi comisioanele acordate pentru facilitarea contractului însumau 19 milioane de lei.
Scandalul a izbucnit în 10 martie 1933, la 3 ani de la începerea contractului, când inspectorii financiari au descins la sediul Skoda din Str. Batiştei, nr. 6 , deoarece deţineau aveau informaţii cum că reprezentanţa Skoda ar fi datorat statului impozite în valoare de 25 milioane lei. În timpul percheziţiei, inspectorii fiscali au fost surprinşi să găsească în birourile Skoda numeroase documente militare secrete ce cuprindeau informaţii cu privire la: dotarea militară a României, tabela cu calibrul tuturor gurilor de foc ale armatei române, copii după majoritatea contractelor semnate de România cu alţi producători de armament, date cu privire la structura şi producţia uzinelor de armament româneşti Copşa-Cugir, precum şi alte date cu privire la siguranţa graniţelor ţării.
Era evident că reprezentantul Skoda nu făcea doar afaceri în ţară, ci era implicat în spionaj militar şi economic împotriva statului român şi urmărea realizarea unui monopol al livrării de armament, motive pentru care inspectorii fiscali au anunţat Parchetul Militar, Siguranţa Naţională şi Prefectura Poliţiei. Pe lângă documentele militare, inspectorii au mai găsit chitanţe şi corespondenţă din care reieşea caracterul dubios al contractelor companiei, precum şi plata unor comisoane mari către persoane importante din aparatul birocratic al căror nume a fost codat. De altfel descifrarea numelor ascunse în spatele unor denumiri precum Protar, Fybem sau Gopoz a făcut vâlvă în ziarele vremii. Ancheta desfăşurată pe parcursul zilei de 10 martie a fost oprită brusc, la ora 22.00, de intervenţia ministrului Justiţei, Mihai Popovici, care, alertat de Bruno Seletzki a dispus încetarea percheziţiei, i-a alungat pe anchetatori şi a încercat muşamalizarea incidentului. Popovici avea o dublă motivaţie pentru decide acest lucru – pe de o parte era implicat la rândul său în afaceri cu Seletzki, iar, pe de altă parte, chiar fiul primului ministru, Vaida-Voevod, era angajat al reprezentanţei Skoda, având un salariu uriaş pentru acele vremuri de 30.000 de lei pe luna. Şi nepotul lui Maniu, Romulus Boilă, figura pe ştatele de plata ale lui Bruno Seletzki. Chiar dacă până la data de 12 martie, când ancheta a fost redeschisă, o mare parte din dovezi au fost distruse, încercarea de a ascunde opiniei publice acest caz a eşuat deoarece, de teama unor repercursiuni din partea ministrului, anchetatorii au făcut publice datele pe care le aveau prin intermediul ziarului Universul. Astfel, s-a descoperit că statul român plătise cu 25% mai mult decât Iugoslavia pe acelaşi tip de tunuri, iar o comisie de experţi militari demonstrase în cadrul testelor de tragere că unele dintre obuziere nu îndeplineau normele cerute. Consecinţele „Afacerii Skoda” au fost arestarea şi condamnarea la cinci ani de închisoare a lui Bruno Seletzki, căderea guvernului ţărănist Vaida-Voevod, demiterea mai multor reprezentanţi ai statului, dar şi creşterea în importanţă, pe piaţa militară internă, a celor mai importanţi industriaşi autohtoni, Malaxa şi Auschnitt.

PNŢ-ul s-a aliat cu toate formaţiunile politice interbelice, de la PCR la Garda de Fier, hrănindu-se cu iluzia puterii. A contribuit, prin manevrele lui Maniu, la aducerea lui Carol II pe tron doar pentru a accede la guvernare. Odată cu instalarea prea-curvarului rege, ţara a devenit o biată vacă de muls la ale cărei ugere aveau acces numai Camarila în frunte cu sinistra Elena „Duduia” Lupescu (Grünberg). Toate tragediile petrecute în regimul carlist, între 1930 şi 1940 îşi au rădăcinile în acţiunile iresponsabile ale lui Iuliu Maniu şi PNŢ-ului din anii ’29 – ’30. Este un fapt de netăgăduit, recunoscut de toţi marii istorici !
Şi pentru ce s-au luptat vajnicii ţărănişti? Păi, pentru accesul la putere şi resurse, indiferent de consecinţe! Spun asta pentru că cele două guvernări ţărăniste au fost marcate de măsuri catastrofale şi scandaluri de corupţie majore. Au votat şi pus în aplicare o nouă lege administraivă cu tendinţe regionaliste, care să ducă la destramarea unităţii statale, cheltuind în acest scop 2,5 miliarde lei anual din buget.

Au împuşcat în mod stupid şi criminal, la Lupeni, 30 de muncitori, spre marea saţisfactie a comuniştilor, aliaţii guvernului Maniu. Au dat pe coloniştii aromâni din Cadrilater pe mâna Bulgarilor, spre a-i schingiui şi a le lua pământurile date în stăpânirea lor de guvernele trecute. Au lasat elementul românesc din Bucovina pradă uneltirilor agitatorulai ucrainean Krakalia. Au aprobat gestul ticălos al primäriei oraşului Haţeg de a schimba denumirea străzii Ion I. C. Brătianu în aceea a fostului primar maghiar Musvángi, care, neputând suferi tovărăşia „porcilor de valahi”, se mutase în Budapesta. Şi-au permis să persecute pe funcţionarii „regăţeni” şi să-i maltrateze, din ordinul ministrului de interne Vaida Voevod, până şi pe invalizii de război, cară îşi cereau drepturile, călcate în picioare de guvern, care in acelaşi timp îmbuiba, graţie concursului interesat al lui Romulus Boilă, nepotul d-lui Maniu, cu pensii de sute de milioane anual pe funcţionarii unguri, care refuzaseră în repetate rânduri sa depună jurământul de credinţă statului român. Au facilitat comisioane de zeci şi sute de milioane, încasate de diferiţi favoriţi ai guvernului cu prilejul înstrăinării regiilor statului (chibrite, telefoane, etc.). La începutul guvernărilor PNŢ, România avea un buget de peste 50 de miliarde de lei! Mare parte din el a intrat în buzunarele prietenilor, apropiaţilor şi rudelor „stângiştilor” ţărănişti. Până la urmă, acesta a fost şi scopul zbaterilor PNŢ-iste, umplerea buzunarelor! Au intrat săraci lipiţi şi cu datorii imense la guvernare şi au ieşit, după 5 ani, putrezi de bogaţi.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.