Mărturisirea lui Oreste Teodorescu la ieșirea din masonerie: „Mă desfac din ghearele întunericului luminos!”

1

Mărturisire:

Una dintre foarte multele greșeli pe care le-am făcut în viața mea ticăloasă, este încăpățânarea, chiar trufia de a crede că pot schimba ceva pe acolo pe unde mă poartă pașii… ce sinistră Nebunie!

Curiozitatea și mai ales setea de a înțelege Misterele lumii m-au adus la porțile templului masonic. Am intrat și am stat acolo vreo 8 ani. După primii cinci am înțeles mecanismul din spate, dar prostul de mine a crezut că poate aduce și acolo măcar o clarificare, (masonii se declara în căutarea Cuvântului Pierdut, deși deschid ritualul cu Evanghelia Sf. Ioan, care arată limpede cine și ce este cuvântul), atunci de ce îl mai căutăm, dacă l-am găsit deja?) Răspunsul la această întrebare este deconcertant: Hristos e Hiram, care învie mereu și mereu în Maeștrii masoni!

Și încă nu am plecat, crezând că poate nu am înțeles eu bine, apoi sunt izbit de o altă explicație stranie: INRI, nu înseamnă Iisus Nazarineanul Regele Iudeilor, ci Ignae Natura Reintegratur Integra (prin foc întreaga natură se regenerează)… hopa… aici mi s-a aprins un beculeț și am început să bat în retragere… după 6 ani… dar tot am îndrăznit să cred că poate, printr-un dialog sincer, ne lămurim cu toții, mai ales că la ținutele masonice se țin planșe (lucrări, eseuri despre teme majore).

La insistențele mele legate de Cuvânt, mi s-a explicat de către marii hierofanți (niște domni grăsuți, cu degete mici, tip cremwuști) că de fapt Mesia nu este Hristos, ci Sf. Ioan Botezătorul… aici, oricât de lipsit de cunoaștere teologică, tot te cuprinde o neliniște…

Ceea ce m-a făcut însă să rup rândurile, sa părăsesc definitiv acest club complicat a fost mărturisirea că francmasonul prețuiește mai mult Gnoza decât Mântuirea, că nu există rai, ci doar o permanentă înviere a lui Hiram, arhitectul templului lui Solomon, în fiecare mason.

La plecare, am fost ars între coloane, adică din perspectiva inițiatică să îmi fie uitat numele veșnic de către frați! Mișto… asta chiar a fost un dar!

Am simțit repede cum toate ușile altădată deschise se închid rând pe rând… până când am rămas de-a dreptul fără contracte, job, plus câteva atacuri de o duritate fără precedent. A fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea spirituala, căci cu fiecare „palmă” și „șut în fund” de la frați, simțeam cum începe Dumnezeu cel Viu și Adevărat să mă curețe de trufie, gânduri rătăcitoare, orgoliu nemăsurat, raționalism mărunt și foarte multe alte amăgiri, ce-i drept, superb ambalate.

Apoi, cretin din fire, am crezut că măcar în politica orizontală aș putea aduce niște idei constructive. Nu mi-am dorit niciodată funcții sau privilegii (m-a lecuit Tata de patima lăcomiei și setei de putere, mai înainte puțin), ci am vrut să sprijin, cu tot ceea ce sunt și am, oameni care vor, pot și se luptă pentru a aduce măcar puțin bine și în sistemul de putere… Vreo alți 7 ani am pierdut din viață narcotizându-mă că am vreo șansă! De unde? Țeapă totală!

Am părăsit și această „corabie” cu scântei și reproșuri… alte Uși închise, alte șuturi în fund, alte conturi blocate (trebuia să-mi dau seama de deznodământ, doar toți frecventau o zi pe săptămână templul…). Eu îi vedem, ei pe mine nu…

În cele din urma, dintr-o dragoste pe care, evident, ticălosul de mine nu o merita, Tatăl m-a muncit puțin, ca pe Iov, până a scos tot veninul din mine… În fața bolii, morții, pierderii, singurătății și uitării, nimeni și nimic în afara Celui Viu nu a putut să-mi liniștească duhul.

Acum, îmbătrânit în rele și iluzii, mă desfac din ghearele (cum altfel) întunericului luminos (Lucifer este o lumină rece) și îmi las toată viața în mâinile celui care mă iubește necondiționat, cercetându-mă cu atenție și văzând cât sunt de nenorocit, laș și prost făcut grămadă!

Am greșit mult, am sperat mult și nu am realizat nimic… poate doar, mai de la 45 de ani încoace, că singurul temei și sens al vieții este dragostea! O dragoste simplă, sinceră, curată și fără așteptări! E greu, foarte greu, dar dacă un dobitoc ca mine poate simți dorul de Dumnezeu, atunci toată lumea poate a se mântui!

Îmi răsună de ceva vreme în minte vorba unui sfânt tăcut: „toți se vor mântui, mai puțin eu, păcătosul, căci toată răutatea pe care o văd încă în lume, este, de fapt, răutatea mea!”.

 

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.