Poporul român, îngenuncheat de politic, niciodată nu și-a respectat valorile

0

4 mai 1955, ridicarea la cer a lui George Enescu

Acest mare compozitor, violonist, dirijor a murit pe 4 mai 1955, nevegheat de nimeni, doar de câinele său, pe nume Mutzerli, într-u hotel parizian, fără să-i aprindă o lumânare cineva.

România, jefuită de proprii ei politicieni – în cârdășie atunci cu Estul, acum cu Vestul -, nu a găsit resursele materiale și bănești de a-l aduce în țară.

Compozitorul, acest geniu, violonistul, pianistul, dirijorul, cel care a creat, «Poema Română», «Rapsodia Română», «Oedip», a fost ucis, prima dată, de către comuniştii apăruţi după cel de-al Doilea Război Mondial. L-au ştampilat „chiabur”. L-au chemat la Comisariatul Poporului. L-au numit „tovarăşe”. Acești comuniști ce-și ziceau români nu i-au dat măcar un scaun, l-au anchetat, l-au jignit, ținându-l ȋn picioare, ca pe ultimul om de pe stradă. La anchetatori le-a spus: „Am iubit ţara asta imens şi asta e tot ceea ce primesc?”. Era perioada când i se lua totul! În noiembrie 1939, donase Preşedintelui Consiliului de Miniştri din acel moment, 100.000 de lei pentru apărarea patriei, după ce a doua mare conflagraţie a omenirii pornise, deja, la drumul criminal.

A emigrat ȋn Statele Unite. A ȋnceput să trăiască din concerte. Pe 23 octombrie 1949, Societatea Compozitorilor din România, unde, logic, era preşedinte, a dispărut. Locul său a fost luat de Uniunea Compozitorilor. Aici, Enescu nu mai figura nici măcar ca simplu membru! Așa cum se mai întâmplă, astăzi, și la Uniunea Scriitorilor.

S-au stabilit la Paris. Anii ȋl apăsau. Maruka Cantacuzuino – Enescu, soția lui (mama unui as al aviaţiei, pe nume „Bâzu” Cantacuzino), pe care o iubea mai mult decât orice pe lume, era, tot timpul, plecată din peisaj. Exista o dragoste, se pare, doar dintr-o parte, dar el, cu mintea aceea ce zămislise arii faimoase pe portativ, nu putea pricepe. Pe la 1942 ȋi făcuse cadou „Vila Luminiş” din Sinaia, loc ce se poate vizita şi astăzi, de poporul român care a stat impasibil la drama marelui compozitor. Degeba, ea tot fugise la Dinu Lipatti. Prima zi de mai, 1955, Paris. La un un arpegiu distanță de Champs-Elysee, o doamnă rafinată, aproximativ de 80 de ani, a urcat singură, fără ajutor, scările în formă de melc, până la al patrulea etaj. A bătut la ușa apartamentului 40. I se deschide. Două camere mari, o întâmpină, holul, sala de baie, vederea la stradă. Pe un pat se afla un muribund. Galben la față, abia respira.Vorbea greu, în timp ce un câine îi lingea mâna, dând din coadă.

Suferindul era GEORGE ENESCU, una dintre cele mai luminate minți ale poporului român. Doamna era Elisabeta de Bavaria, regina Belgiei, soția lui Albert I și mama lui Leopold al III-lea. Nici o personalitate românească, politică sau culturală nu și-a găsit timp să vină la căpătâiul marelui compozitor.

Cățelul era Mutzerli, alintatul compozitorului.

Comuniștii l-au îndepărtat, cu un deceniu în urmă, de România. I-au luat tot. I-au cerut să-și ardă pasaportul cu stema regală pe copertă. I-a ignorat pe toti, a ajuns la Paris. Marcel Mihalovici și celebrul Yehudi Menuhin, văzând că starea sa de sănătate se înrăutățește, duc tratative să-l instaleze pe maestru în fostul castel al lui Chateaubriand, în Vallee-aux-Loups. Compozitorul refuză. Așa, ca o ironie a sorții, în loc de castelul lui Chateaubriand, va ajunge pe strada Chateaubriand, la numărul 14. Acolo se afla hotelul „Atala”, al românului Florescu. După cel de-Al Doilea Război Mondial, trei mioritici îl renovaseră, îi adăugaseră o stea, ducându-l la patru stele. Florescu plânge când vede starea lui Enescu. Spondiloza l-a nimicit, atacul cerebral, cel de-al doilea, l-a culcat la pat. A dat ordin să fie dus în apartamentul 40, la etajul 4, pe cheltuiala sa. Fără ca Enescu să afle, plătește un medic cardiolog, care-l supraveghează, și niște infirmiere care-l îngrijesc zi și noapte.

I-a adus chiar și un pian cu coadă, pe care, însă, compozitorul nu va ajunge niciodată să-l mângâie. Familia l-a uitat. Însă prietenii, nu! Elisabeta, Regina Belgiei, vine sa-l viziteze. Aceasta vorbește șase limbi înțelegându-se cu Enescu în limba franceză.

Discuția e mai degrabă un monolog al său, deoarece compozitorul e mut ca o stafie…

E 1 mai 1955. Securitatea, prin ochii agentului Corneliu Bediteanu, veghează. Patria – mama lui din naștere și de suflet l-a trimis să-l convingă să se întoarcă acasă. Vede că nu mai are mult de trăit. Enescu abia se mișcă. Cu toate acestea, e perfect lucid. Pe 3 mai, violonistul Serge Blanc îl vizitează. Întrebă, șoptit, dacă maestrul mai gândește: „Est-ce qu’il est encore lucide?”. Enescu îl aude. Raspunde pe loc: „Lucie … de Lammermour”, făcând aluzie la celebra opera a lui Donizzetti.

Geniul muzicii noastre se stinge pe 4 mai 1955, noaptea, singur, fără lumina lumânării ce trebuiau să-l duca peste Styx… Infirmiera de serviciu tocmai plecase…

L-au aflat dimineață mort. Vestea s-a dus repede. Parcă de nicăieri au apărut doi „prieteni” de la Ambasada României din Paris. Unul dintre ei, Bediteanu. S-au dus, glonț, la Receptie, au cerut să li se deschidă ușa, să-i ia trupul, „patrimoniu al statului român”, au spus ei… Cei de acolo erau instruiți; au sunat după Măruca. Soția le-a explicat că Enescu plecase din cauza regimului totalitar și că nu avea de gând să se mai întoarcă vreodată în România. Dar agenții nu se lasă înduplecați. Florescu, nervos, cheamă poliția. Îi este frică de băieții cu ochi albaștri, să nu cumva să fure coșciugul.

Pe 7 mai 1955, Enescu e înmormântat în cimitirul «Pere Lachaise», în stânga mormântului lui Georges Bizet însoțit de câțiva prieteni.

Astfel s-a stins din viață la Paris, marele pianist, violonist, compozitor și dirijor român George Enescu. A fost muzicianul român căruia i se poate aplica fără nici o exagerare eticheta de geniu, fiind pentru lumea întreagă o personalitate uriașă, iar numele lui rostit cu venerație în Occident, ne-a redat mândria de a fi români.

George Enescu s-a născut în 1881, la Liveni în județul Botoșani, primele îndrumări muzicale primindu-le de la părinții la 4 ani, primind o vioară cu care începe să cânte sub îndrumările tatălui său.

Își urmează apoi studiile muzicale la Conservatorul din Viena între anii 1888 și 1893, unde se încadrează rapid în viața muzicală, susținând concerte în care entuziasmează presa și publicul, deși avea doar 12 ani. După absolvirea Conservatorului din Viena cu medalia de argint, își continua studiile la Conservatorul din Paris între anii 1893 și 1899, perioadă ce marchează și debutul său dirijoral, urmând ca la începutul secolului al XX-lea să continue seria marilor sale succese, susținând concerte în numeroase orașe din Europa și America. Devine repede preferatul publicului, fiind un violonist, pianist, dirijor și compozitor de geniu, un artist cum rar era întâlnit în acea epocă.

Activitatea sa muzicală de la începutul secolului alternează între București și Paris întreprinzând în același timp numeroase turnee în mai multe țări europene, având parteneri prestigioși precum Alfredo Casella sau Richard Strauss.

În timpul Primului Război Mondial rămâne în București, unde concertează sau dirijează, săvârșind și numeroase acte de caritate pentru oamenii nevoiași sau pentru soldații răniți pe front.

După război își reia activitatea concertistică internațională dând o serie de concerte pe marile scene ale lumii, făcând și multe călătorii în Statele Unite ale Americii, unde va dirija orchestrele din Philadelphia, Chicago și New York.

Activitatea sa pedagogica capătă, de asemenea, o importantă notorietate, iar printre elevii săi se numără violoniștii precum Christian Ferras, Ivry Gitlis ori Yehudi Menuhin. Cel din urmă, devenind mai târziu un celebru violonist și dirijor virtuoz, va păstra un adevărat cult și o profundă recunoștință pentru George Enescu, considerându-l părintele său spiritual. Printre distincţiile ce i s-au acordat în semn de preţuire şi recunoaştere pentru intensa sa activitate se regăsesc: titlurile de ofiţer şi cavaler al «Legiunii de Onoare» a Franţei în anii 1913 și 1936, membru de onoare şi membru activ al Academiei Române din Bucureşti, membru la Académiei des Beaux Arts din Paris, al Academiei Nazionale di Santa Cecilia din Roma, membru al Institutului de France din Paris, membru al Academiei de Arte și Ştiinţe din Praga și multe altele.

În septembrie 1946, George Enescu decide să părăsească România, în care se instala cu rapiditate totalitarismul comunist, nefiind de acord cu acest regim și astfel ia calea exilului. După încheierea unui mare turneu de concerte în Statele Unite şi Canada, se stabileşte la Paris, iar în ultimul deceniu al vieţii, continuă să fie prezent pe marile scene lirice ale lumii, ca violonist, pianist și dirijor, cunoscând o uriașă popularitate.

 

 

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.