Urme românești în Bulgaria – Școala din curtea casei

0

Romanii Harta etnica BalcaniLipsiti de scoli in limba materna, copiii romani din Bulgaria invata, cu sutele, in case de tara si in apartamente de bloc. Limba stramoseasca este pentru ei si pentru parintii lor singurul mod de a-si salva identitatea amenintata. In sudul Dunarii, dascalii sunt adevarati eroi.

Ratacind prin ploaie

Timp de doua zile am umblat prin Sofia pe o ploaie mocaneasca, neintrerupta. Orasul avea zi si noapte o lumina intunecata, constanta, ce il facea sa semene cu un labirint nesfarsit. „Bine, dar exista un liceu romanesc la Sofia!”, imi rasuna pentru a mia oara in cap. Un taximetrist carunt si pomadat, fost pilot de avion, cu o dantura perfecta, mi-o da la telefon pe sotia sa. Ea, cu o voce mai tanara, vorbind perfect engleza, imi spune ca nu a auzit de vreun liceu romanesc in Sofia. Un alt taximetrist ma duce prin cartiere marginase. A inceput sa vorbeasca romaneste cu mine. La el in sat, pe malul Dunarii, se vorbea romaneste. Ne invartim pe strazile Sofiei. Nici urma de liceu. Un alt taximetrist imi spune „Yes, yes!”. Si dupa o plimbare de o ora, ma lasa in fata unui birou de traduceri din bulgara in romana. Altul ma plimba prin centru si abia la sfarsit vad ca are tariful triplu. Ma dau jos undeva, pe un bulevard larg, cu magazine sic. Ploua, ploua, ploua. „Bine, dar exista un liceu romanesc la Sofia!”, imi spun inciudat. Intreb trecatorii, un vanzator de ziare cu o palarie gaurita, o doamna asteptand troleul, cu o punga in cap. Nimeni nu are nici o tresarire. Merg la intamplare pe strazi. Sofia seamana destul de mult cu Bucurestiul. Un amestec de cladiri vechi, restaurate, si cladiri noi, din otel si sticla, rasarite te miri unde, haotic. Cartiere luxoase si cartiere sarace, blocuri jupuite sau restaurante si cafenele de lux in centru, baruri in cartiere dosite, unde oamenii coboara in papuci sa bea o cafea, sa rasfoiasca ziarul, un aer de familiaritate si solidaritate in saracie, ceva ce ii uneste in lumea de jos, indiferent ce se intampla sus, unde premierul Boris Borisov a trebuit sa recunoasca ca a mintit UE si ca deficitul bugetar al Bulgariei e mai mare. Traficul, desi nu e imposibil ca in Bucuresti, este totusi greoi, cu trolee vechi, neschimbate de 20 de ani, si cu tramvaie cam tot de-atunci, trancanind pe sine, cu un metrou care tocmai se construieste. Intr-o cafenea, cativa elevi ma asculta si, in cele din urma, unul dintre ei imi spune ca stie ce caut. Imi scrie in carnetel ceva cu litere chirilice. Arat hartia primului taximetrist.

Pe niste stradute intortocheate, intre blocuri, ajung la o cladire patratoasa. Seamana cu o scoala, dupa ferestrele mari, aliniate, si curtea asfaltata. Intrebari obsedante imi rasuna in minte: „Sunt peste doua sute de mii de romani in Bulgaria?”. „Copiii romani din Bulgaria nu au unde sa invete?”. „Tinerii romani din Bulgaria merg la scoala in Romania, pentru ca nu au invatamant in limba materna?”. „Romanii nu sunt recunoscuti nici macar ca minoritate in Bulgaria?”. Liceul bulgar de la Bucuresti a primit anul asta o finantare de 600 de mii de euro! La toate astea, oficialitatile bulgare si cele romanesti raspund in cor: „Bine, dar avem un liceu romanesc la Sofia!”. Argumentul suprem, replica dupa care se face tacere in problema romanilor de dincolo de Dunare, dovada palpabila e chiar in fata mea: mare, stacojie.

Pe timpul lui Nicolae Iorga, exista un Institut Cultural Romanesc, intr-o casa boiereasca foarte frumoasa, unde invatau sute de elevi. Dar ce are a face! Intr-o alta forma, liceul romanesc exista, legenda este adevarata. Paznicul de la intrare ma intreaba ce caut. Spun simplu: „Liceul ‹Mihai Eminescu›”. De data asta, bulgarul din fata mea stie despre ce este vorba. Imi arata patru degete si apoi un singur deget in sus. Etajul patru.

Liceul romanesc «Mihai Eminescu». „Care etnici romani?

De fapt, Liceul Romanesc «Mihai Eminescu» detine doar un singur etaj din aceasta cladire. Etajul al patrulea. O scoala obisnuita, cu holuri lungi si golase. Pe cativa pereti vad lipite fotografii cu Eminescu si alte afise din care nu inteleg nimic, pentru ca sunt scrise in bulgara. O harta a Romaniei „pe intelesul copiilor”. Intr-un soi de hol mai larg, exista mai multe tablouri ale scriitorilor romani celebri. Cateva fotolii, si intre ele doua steaguri: al Romaniei si al Bulgariei. Directoarea m-a primit in birou, impreuna cu una dintre profesoare. Au fost chemati si copiii intr-un soi de consiliu. Am discutat la masuta joasa, mai mult despre performantele scolii si despre planurile de viitor. Lucrurile par in ordine.

Ce s-a putut face s-a facut: ambasada romana ii sprijina, unii dintre elevi sunt chiar olimpici la limba romana. Directoarea si profesorii au luptat sa faca performanta si se pare ca au si reusit, desi mijloacele materiale sunt putine. „Am primit sprijin si de la Ministerul Invatamantului din Bulgaria si de la Ambasada Romaniei. Ambasadorul ne-a vizitat deja de trei ori, de cand a fost numit, si ne-a sprijinit in tot ceea ce ne-am propus. Acum, discutam despre posibilitatea unui Institut Cultural Roman, care se va face aici, la Sofia. In felul asta, copiii vor avea si activitati culturale: filme in limba romana, intalniri cu personalitati romanesti sau spectacole. Un ciclu complet de invatare a limbii romane, timp de cinci ani, are la noi peste 1600 de ore. Daca la asta se va adauga si o legatura culturala mai stransa, cred ca rezultatele vor fi si mai bune”, imi spune zambind doamna Taseva Nezabravka, directoare a liceului de doi ani. Alaturi de ea este Snejana Kostova, cea mai veche profesoara de limba romana. Vorbeste perfect romaneste si este imbujorata de intamplarea fericita de a vorbi cu un roman. Si elevii care stau ciorchine pe canapea si pe fotolii in jurul nostru sunt emotionati. Simeon e clasa a noua. Imi vorbeste timid, frangandu-si mainile si privind pe furis la profesoara, pentru a primi tacit confirmarea ca pronunta corect: „Mie imi place foarte mult limba romana. Am fost in Romania si este foarte frumos! Am fost la olimpiada si am luat premiu. Invat limba romana, pentru ca vreau sa merg la facultatea de medicina in Romania. Sau poate la arhitectura, inca nu am decis, dar vreau sa fac studiile in Romania, pentru ca eu cred ca este un invatamant mai bun”. Langa el sta Georgia, clasa a zecea. Si ea este olimpica. Se imbujoreaza, ochii albastri se fac mai mari si vorbeste fara sa clipeasca: „Imi place foarte mult Romania. Vreau sa merg acolo si sa studiez la Facultatea de Stiinte Politice. Am auzit ca este o facultate buna si eu ma gandesc sa urmez o astfel de cariera, poate in domeniul relatiilor internationale”. Abia la sfarsit respira si ma priveste fix, sa vada daca am inteles, daca nu cumva a facut vreun dezacord, care sa ma puna in incurcatura. Ce pot sa fac? Le zambesc si ii felicit pentru felul corect in care vorbesc. Am senzatia ca nu sunt destul de amabil cu ei, inconfortabil in incercarea mea de a le intoarce acest sentiment magulitor si profund, de a vedea un tanar imbujorat, pronuntand cu emotie si cu mare grija cuvinte in limba mea. Apoi, fara sa imi dau seama ce fac, i-am intrebat cati dintre ei provin din familii in care se vorbeste limba romana. Vorbeau atat de bine incat eram convins ca majoritatea celor prezenti vorbesc in mod curent romaneste, acasa. Numai ca intrebarea mea a produs un moment de tacere. Copiii s-au uitat unii la altii, apoi la directoare, directoarea la profesoara, si in cele din urma uimirea lor a ajuns la mine.

Cele cateva secunde de tensiune au fost sparte de profesoara Kostova: „Cred ca este o fetita in clasa a zecea, dar nu este aici. Este o fetita care provine dintr-o familie in care se vorbeste limba romana. Cei de-aici sunt din familii de bulgari si vorbesc limba bulgara acasa”. Deci, nici unul dintre tinerii prezenti nu este de etnie romana. Brusc, situatia lua cu totul alta intorsatura. Pe masura ce eu intrebam despre „elevii de etnie romana” profesoarele schimbau priviri uimite si revoltate, ca si cum eu tocmai incercam sa le pun in spate o problema inexistenta. „Care etnici romani?”, m-a intrebat directoarea. Le-am povestit despre romanii din zona Vidinului, din Timocul Bulgaresc si de pe toata valea Dunarii, pana la Ruse. Sute de mii de romani! Ma priveau interzise. Nu stiau. Nu auzisera niciodata. Pur si simplu, nu credeau ca e vorba despre sute de copii, nu auzisera de scoli improvizate prin sate, iar existenta a zeci de sate pur romanesti parea o exagerare.

Pana la urma, mi-am zis, o astfel de reactie e normala: oficial, aceasta problema nu exista in Bulgaria, minoritatea romaneasca nu este recunoscuta in sudul Dunarii. In cel mai bun caz, exista cativa „vlahi”, termen ambiguu la Sofia, care a capatat in ultimele decenii si o conotatie negativa, de om sarac, sau tigan, din cauza ca zonele in care traiesc romanii sau vlahii, in nordul Bulgariei, sunt cele mai sarace, mai corect, au fost lasate sa se saraceasca cu dinadins. Mi-am intors din nou privirea catre elevii care ne priveau, la randul lor nedumeriti. De data asta i-am vazut altfel. Am observat, brusc, ca sunt imbracati curat, cu lucruri noi, ca au un aer de tineri care locuiesc intr-o capitala europeana, la urma urmei. Am inteles ca le place limba romana si Romania, ca sunt niste elevi foarte buni, care invata foarte bine o limba straina, asa cum sunt si elevii romani de la scolile cu invatamant intensiv de engleza sau de franceza din Bucuresti. Oricum, liceul romanesc de la Sofia nu este o scoala pentru copii romani, nu este un loc in care tinerii sa isi redescopere radacinile si trecutul. Este o scoala pentru tinerii bulgari din Sofia, care vor sa aiba o sansa in plus in viitor, mergand la studii intr-o tara renumita pentru invatamantul ei. Liceul «Mihai Eminescu» de la Sofia merita laudat.

Foarte bine ca exista! Este un mijloc perfect de apropieri culturale intre Romania si Bulgaria. Dar problema etnicilor romani este cu totul alta, desi, pentru oficialii bulgari ea nu reprezinta o problema.

Scoala de la Vidin. „Ni s-a transmis de la Bucuresti sa nu mai punem piciorul aici

– Imediat va arat despre ce este vorba, spune gazda mea si dispare pe usa. Raman singur, in livingul spatios, cu o cafea si un pahar cu suc de portocale in fata. E o casa moderna, decorata simplu si cu bun gust.

Mobila joasa, bucatarie americana, deschisa, cateva tablouri, dintre care doua pictate in nuante de gri. Sunt acasa la Iulian Anghelov, profesor de istorie la cel mai bun liceu bulgaresc din Vidin. In timpul saptamanii, preda istoria in limba bulgara, sambata si duminica, preda limba romana. Nu este ceva oficial, desi fiind un oras mic, se stie ca el tine astfel de cursuri. Pana anul trecut, a predat limba romana in biblioteca unei asociatii. Acum, directorul liceului a acceptat sa il lase sa tina aceste cursuri intr-una dintre clasele liceului. Acolo se intalneste Iulian cu aproape 100 de elevi, impartiti in doua grupe.
– Uite aici, se intoarce profesorul victorios, aratandu-mi o carte pe care e scris cu majuscule: «Limba romana pentru straini». E ironic titlul, nu-i asa? Noi simtim romaneste, in sufletul nostru suntem romani, dar… invatam si noi dupa ce putem. Ei bine, cartea asta am primit-o in doar 12 exemplare. Cum sa o impart eu la 100 de elevi? Nici nu le-am spus tuturor ca o am. O pastrez si o ofer in secret celor mai buni de la curs. Asa, ca o favoare, ca un premiu… Si ii rog sa nu le spuna celorlalti, ca se supara, si nu am de unde sa le dau tuturor carti.

De cativa ani, Iulian lucreaza cu pasiune pentru cursul sau de limba romana. Si-a sacrificat tot timpul liber pentru asta. A adunat carti de gramatica din Romania, si pe masura ce a lucrat cu elevii, a selectat exercitiile si metodele cele mai potrivite. A pus totul cap la cap si a facut un fel de manual de limba romana, potrivit pentru bulgarii de etnie romana. Nu are cum sa il tipareasca, asa ca manualul circula in parte in samizdat, printre elevi, in parte il folosesc proiectat pe un perete la cursuri, ca toata lumea sa isi poata nota exercitiile.
– Daca s-ar gasi cineva sa ne ajute, macar cu tiparirea a 50 de manuale, am avea cate doi elevi la o carte, si tot ar fi ceva. Lipsuri sunt multe… Ne-ar trebui un laptop, ca folosesc calculatorul meu personal, la scoala deja sunt discutii ca folosim proiectorul lor… Eu am propus in consiliul profesorilor sa fie limba romana recunoscuta oficial, cata vreme sunt atatia copii interesati. Propunerea mea s-a votat si a fost acceptata pe loc, in unanimitate, inclusiv de director. Apoi a mers la Inspectorat si nu stiu ce i s-a spus acolo, ca mi-a zis doar ca nu vrea sa mai auda ideea asta. Fara justificare, nici fata de mine, nici fata de ceilalti profesori. Asa ca ne descurcam cum putem.
La Vidin, problema cursurilor de limba romana este dureroasa. Nu doar pentru elevi, dar si pentru profesorii care vor sa isi imbunatateasca nivelul de gramatica. Multi dintre ei au mers la cursuri de pregatire la Craiova. Anul trecut, au semnat chiar o petitie, si un grup de profesori a venit de la Craiova si a tinut cursuri de limba romana contra-cost.

A fost o initiativa excelenta, mai multi intelectuali, printre care si Iulian, au putut sa obtina chiar si un atestat de limba romana. Anul acesta, cand i-au chemat din nou pe universitarii de la Craiova, raspunsul a fost: „Ni s-a transmis de la Bucuresti sa nu mai punem piciorul la Vidin!”. Profesorul Iulian este insa optimist: „Sotia mea este bulgaroaica si nu intelege nimic din limba romana. Cu toate astea, intelege pasiunea si dragostea mea pentru aceasta limba. Romania are o politica foarte buna de deschidere fata de minoritatile ei. La fel ar trebui sa faca si Bulgaria. Ar fi cel mai intelept. Pentru ca sunt profesor de istorie, imi dau mai bine seama: istoria se scrie pe regiuni, nu pe granite. Mai ales acum, ca suntem in Uniunea Europeana, si granitele chiar nu mai conteaza. Asa ca nationalismul si reprimarea minoritatilor nu au nici un sens. Cred ca statul bulgar o sa inteleaga asta. Eu sunt mandru ca sunt bulgar, dar imi place limba romana. Nu e nimic rau, nu e nimic gresit. Sper ca Ambasada Romaniei sa nu faca un centru cultural doar la Sofia. Aici, la Vidin, ar fi mult mai necesar. Aici e o urgenta”.

Scoala din Ganzova. „Limba batarilor mei

Floricele de porumb pe o tava de argint. Copiii intind mana si iau cate un pumn. O masa lunga, langa biblioteca. Si-au deschis caietele. Se face liniste ca intr-o sala de spectacol inainte de ridicarea cortinei. Batranul domn Simeon, cu un deget tremurand, apasa butonul galbui. Proiectorul vechi se aprinde si incepe sa caraie egal si continuu. Din el iese o raza de lumina albastrie ce fixeaza pe zidul camerei un scris de mana rotund, caligrafic.

Ca intr-un ritual, copiii privesc uimiti, alaturi de invatator, literele. Dupa un timp, peste paraitul de fond al masinariei, se aude vocea domoala a lui Simeon citind literele luminoase: „Luni”. „Luuuni”, raspund copiii in cor. „Marti”. „Maaarti”. „Miercuri”. „Mieeeercuri”…
In fiecare sambata la pranz, copiii din toate catunele aflate in apropiere se strang in satul Ganzova, acasa la Simeon si Olga Nikov, ca sa invete limba romana. In total sunt 40 de copii, dintre care 10 sunt la gradinita si restul la scoala. Vin cu totii, adusi de rude sau cu vreo masina „de ocazie”, pentru ca intre sate nu mai exista transport. Fiecare dintre ei merge undeva la o scoala in limba bulgara, insa aici vin special, ca sa invete limba romana. Patruzeci de copii renunta de bunavoie la timpul liber de la sfarsitul saptamanii, vin cu ce gasesc pana aici, ca sa invete romaneste. Cursul are doua ore de limba romana si doua ore de traditii romanesti.

Sotii Simeon si Olga, profesori de franceza si fizica, pensionati acum, il tin si ei voluntar, transformandu-si casa, pentru cateva ore, in scoala, asa cum se facea acum o suta de ani. Asta, desi doar la cativa pasi mai jos de casa lor, o scoala mare sta inchisa, cu ferestrele batute in cuie, „din lipsa de elevi”. Limba romana nu este acceptata de autoritatile bulgare.

In mod oficial, locuitorii celor 32 de sate romanesti compacte din zona Vidinului (Timocul Bulgaresc), ca si restul de peste doua sute de mii de vorbitori de limba romana, sunt considerate de etnie… vlaha, asa cum peste Prut, comunistii s-au incapatanat sa vorbeasca despre „limba moldoveneasca”.

Daca in prima camera Simeon citeste, deja, in limba romana cu elevii mai mari, in camera alaturata Olga repeta cu cativa prichindei poezioare usoare si invata cifrele: acolo este gradinita. Stirbi sau cu dintii mari si rari, copiii repeta cu ochii fixati la dascalita, spun in cor sau pe rand versuri simple. Recita pe nerasuflate, apoi se precipita asupra paharelor mari cu limonada. Pentru ei, cea mai interesanta parte a cursului este, de fapt, cea de traditii si obiceiuri. Afara, pe iarba, cursul pare un joc, compus din gesturi si cantece. Rad fericiti atunci cand sunt aruncati in sus de o „mireasa” de 12 ani, sau cand sunt leganati la repetitia ritualului de botez. Intre ei, copiii, si cei mari, si cei mici, vorbesc in bulgara. Doar exercitiile sunt in limba romana. Multi dintre ei provin din familii mixte, cu un parinte de etnie romana si celalalt de etnie bulgara.
Dileana este considerata „sefa de grup”, pentru ca stie cel mai bine romaneste. Parintii au decis de comun acord sa o lase sa invete limba romana. Au semnat pentru asta, la fel ca toti ceilalti parinti, o cerere catre cei doi invatatori. Este, de fapt, o hartie care sa-i acopere in fata autoritatilor, in cazul acuzatiilor de „actiuni antinationale”. Un vechi reflex, ramas din timpurile prigoanei si ale deznationalizarii sistematice a romanilor aflati la sud de Dunare. Dileana, un inger de 13 ani, nu a apucat acele vremuri; imi spune senina: „Eu cand m-am nascut am trait in satul Ganzova, si m-am pomenit cu limba romana. Stramosii mei, bunicii mei, vorbesc limba romana. Eu nu vreau sa plec din Bulgaria, dar imi place sa stiu limba batarilor mei”.
Atmosfera la toate cursurile este destinsa. Copiii glumesc, rad, se joaca, si in acelasi timp invata. Obiceiurile traditionale au fost culese de cei doi invatatori, inca din anii ’60, salvate din praful uitarii.
– Ar veni oriunde in Romania, poate la Muzeul Satului, sa cante, sa arate traditiile sau doar sa vada romanii vorbind romaneste. „Cat v-ar trebui ca sa va pregatiti de plecare in Romania?”, intreaba intr-o doara doamna Olga, intorcandu-se spre copii.
– O secunda! striga una dintre fete, si toti chicotesc, sar in sus si bat din palme.
– Ne-ar trebui aici un calculator, un copiator, imi spune timid invatatorul Simeon. Ne ia timp, ca scriem totul de mana.
In satul Ganzova, de pe prima ulita de langa biserica, se aude in fiecare sambata la pranz trompeta lui Simeon. Impreuna cu Olga si cu copiii, repeta traditiile, cuvintele, gesturile. Ca un exercitiu absurd, de Sisif, cu atat mai tragic, cu cat e facut cu zambetul pe buze. Un efort de memorie, ca o incordare finala si epuizanta in fata uitarii. Sa nu uite cine sunt. Sa nu uite ce inseamna luni, marti, miercuri… Copiii rad si se bucura. Batranii zambesc, dar e ceva grav in privirea lor. Pentru cei mici e o joaca.

Pentru cei mari e o lupta pentru supravietuire, pentru a sti cine sunt, pentru a opri o sangerare a sufletului, care dureaza de aproape o suta de ani. Aici sunt 40 de copii, dar in alte 15 sate, alti invatatori invata la fel, cu alti copii. In Harlet, in Rabova, Koslodui, Silistra. De la Vidin, de pe toata valea Dunarii, pana la Ruse, peste 300 de copii sunt trimisi de parinti sa-si salveze memoria romaneasca. Ca niste ingeri trimisi solie inaintea viitorului, pentru a-l imbuna. Saraci, fara posibilitati materiale. Efortul lor e de a pastra o picatura dintr-o realitate ce pare ca se dezintegreaza, ii aneantizeaza: cine sunt. Macar atat sa pastreze. Nu e vorba de Romania, sau de politica, sau de vreun castig material. E vorba despre cine sunt, ce sunt. Ceva foarte concret care le explica cuvintele auzite in casa, limba bunicilor, emotiile batranilor vorbind o limba veche, ciudata, numita cand vlaheasca, cand romana. Inteleg si se emotioneaza impreuna, in fata unor gesturi. Sacii cu grau pusi la un loc in curte si rugaciunea din jurul lor inainte de semanat, lumanarile aprinse pe painile rituale… Copiii se joaca, scriu literele rotunde, repeta dupa vocea de bunic a lui Simeon. Mai tarziu vor intelege. In cuvintele lor domoale se ghiceste lupta, efortul, grozavia uitarii si dorinta uriasa de a razbate mai departe. Ei, copiii aceia cu ochi mari, ce clipesc des si privesc uimiti, repetand: „martie, aprilie, mai…”.
– Diumniezieeeeeu…
– Nu, nu, ii corecteaza Simeon. Dumnazeu!
– Dumnazeu, repeta si copiii in cor.
Apoi tacere. Cu totii mai iau, fericiti, un pumn de floricele de pe tava de argint.

Cine doreste sa-i sprijine pe romanii din Bulgaria se poate adresa Asociatiei AVE la e-mail: ave@strat.bg sau tel. 00359/888831873

Preluare: Formula-AS / Autor: Catalin Manole

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.