În noaptea de 12 iunie 1941 a început primul val de deportări din Basarabia și Bucovina de Nord, ocupate de Uniunea Sovietică. Românii au fost naționalitatea cu cei mai numeroși deportați în Siberia și Kazahstan: peste 70.000 de persoane.
La primul val, aproape 29.839 de români au fost deportați în Siberia și Kazahstan. Al doilea val a avut loc în 6-7 iunie 1949 și a deportat 35.796 persoane, din care două treimi erau femei și copii. Ultimul val a fost în 1 aprilie 1951 și a vizat 5.917 de membri ai Martorilor lui Iehova.
„Românii au fost pe locul trei, ca număr, în aceste lagăre, după nemți și japonezi” (care erau prizonieri de război), declara la o conferință Vasile Soare, fost ambasador al României în Federația Rusă.
Ei au fost considerați de comuniștii sovietici și de aparatul lor represiv drept „membri ai organizațiilor contrarevoluționare” și „elemente antisovietice”.
Primul val de deportări a fost decis în 8 iunie 1941 la ședința comună a Biroului Comitetului Regional Cernăuți al Partidului Comunist al Ucrainei și a Comitetului Executiv al Consiliului Regional Cernăuți.
În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, numai în casele românilor din Ținutul Herța (Bucovina de Nord) au năvălit 1.000 de activiști sovietici, care au ridicat 458 de familii.
În 20 de minute, românii au fost scoși din casă cu hainele de pe ei și cu o bocceluță și duși la gară, unde au fost încărcați în vagoane pentru vite.
Printre locuitorii acestui ținut a fost și românca Anița Nandriș-Cudla (foto sus), din satul Mahala, Regiunea Cernăuți. A fost separată de soț și de mama bolnavă și deportată împreună cu cei trei copii în apropierea Cercului Polar.
Timp de 20 ani, această țărancă și copiii ei au supraviețuit înfometării, bolilor, frigului, persecuțiilor și muncii epuizante. În 1959 s-a întors acasă, iar în 1961 a reușit să reintre în posesia locuinței.
Mărturia ei, un adevărat tezaur de limbă și spiritualitate românească, a fost publicată în 1991 de Editura Humanitas sub titlul: «20 de ani în Siberia. Destin bucovinean». Cartea a fost distinsă în 1992 cu Premiul «Lucian Blaga» al Academiei Române.
Redăm un mic fragment de la finalul cărții:
„Iacă în așa locuri am fost duși noi, aproape de Polul Nord. Acolo să numia ‘imalu nenetchi ocrug’.
Am petrecut acolo floaria vieții, cînd trebuiau copiii să criască, să prindă putere, cînd trebuiau copiii să deprindă cum să trăiește, cum să se poarte cu lumia, să învețe ceva pentru viitorul lor. Nu a fost posibilitatea, dar totuși prin muncă destul de gria nu ni-am lăsat la perit. Au lucrat cinstit copiii și au prins încredere în ei și au învățat ceea ce s-a putut acolo. (…)
Aciastă dragoste și iubire de familie ni-a dat putere în toate greutățile și am putut rezista și ni-am salvat viața.”
De organizarea deportării s-a ocupat Biroul politic al Comitetului Central al Partidului Comunist al URSS, iar structurile NKVD-iste au fost baza logistică a mecanismului deportării.
În mai 1941, Sergo Goglidze a fost numit împuternicit al partidului și guvernului sovietic în Moldova. Peste o săptămână, la 31 mai 1941, Goglidze i-a trimis lui Stalin o „Rugăminte” (rus. Prosiba), în care relata că în Basarabia au activat multe partide și organizații burgheze. După alipirea Basarabiei la URSS, conducerea acestor formațiuni politice s-a refugiat în România. Rămășițele acestor partide și organizații, fiind susținute activ de serviciile românești de spionaj, și-au intensificat activitatea antisovietică. Același document includea în categoria elementelor antisovietice și moșierii, comercianții, polițiștii și jandarmii, albgardiștii, primarii, refugiații din URSS și alte elemente sociale străine. În legătură cu activizarea acestor elemente, Goglidze ruga să fie strămutate în regiunile îndepărtate de nord și est ale URSS 5.000 de familii.
Ca bază juridică a strămutării a servit Regulamentul cu privire la modul de aplicare a deportării față de unele categorii de criminali, aprobat în mai 1941.
La 7 iunie 1941, NKVD al RSS Moldovenești a cerut 1.315 vagoane pentru transportul deportaților.
Deși directivele veneau de la Moscova, cei care le-au executat au fost din Basarabia.
Listele cu deportați au fost întocmite de NKVD pe bază de delațiuni, ținându-se cont de pregătirea și activitatea capului familiei, de averea sa și de faptul că a colaborat cu administrația românească.
De obicei, o echipă formată din doi-trei militari înarmați și un lucrător al securității bătea la geamul casei, în plină noapte, luând prin surprindere gospodarii. „Într-un sfert de oră să fiți gata!”, acesta era ordinul care li se dădea oamenilor cuprinși în spaimă de cele întâmplate, neînțelegând unde merg și de ce.
Citește și:
„Ne-am ţinut de cuvânt – n-am mai spus niciodată că ne este foame…”
Avea doar şase ani, când a fost deportată împreună cu sora Mila şi părinţii săi Anton şi Teodosia Galeţchi din satul Donduşeni, raionul Donduşeni. Pe tatăl său l-au luat din trenul care îi ducea spre Siberia şi de atunci nu l-a mai văzut niciodată. Peste un an, în Siberia, a îngropat-o şi pe mama, care nu a putut suporta frigul, foamea şi nedreptatea exilului. Au trecut 70 de ani de la deportările din 1941, dar grozăviile trăite de copilul de atunci nu le poate uita nici astăzi… Vă avertizăm că e o cutremurătoare poveste, capabilă să scoată lacrimi şi din inima cea mai seacă (Citește mai departe…)
