Una dintre caracteristicile elitei veritabile este aceea că, indiferent de natura ei, controlează, gestionează, selectează și condiționează accederea altora în acest etaj. Cu atenție, gelozie și chiar, uneori, cu patimă.
A fi egalul unor indivizi situați undeva, sus, presupune nu doar o sumă de calități pe care grupul elitist le are deja. Intrarea în rândurile elitei depinde esențial, printre altele, de acceptul grupului.
E ca intrarea într-un club select, unde nu ai acces doar pentru că ai bani sau relații. Membrii consacrați ai clubului trebuie să fie de acord cu prezența unui neofit și îl vor accepta doar după verificarea calităților lui.
În lipsa acestui acord, nou-venitul, chiar dacă, cine știe cum, a ajuns în interior, va fi evitat, dezavuat fățiș și, în final, înlăturat.
Grupul elitist este conștient de valoarea lui și fiecare membru contribuie la fel de conștient cu propria valoare la cea a elitei. Reputația este una dintre aceste valori, iar elitele reale pun adesea această caracteristică deasupra celorlalte.
Ca atare, indivizii și, implicit, elita din care fac parte, elimină corpurile străine care ajung în interior, cum se mai întâmplă în viață, cu ferocitatea unor leucocite.
Cum cred că s-a văzut, am spus că această autoselecție este proprie elitelor veritabile, îndelung șlefuite, conștiente de ele însele, bine construite și, esențial, compuse din indivizi cu un cursus honorum impecabil și de invidiat.
Amnistia pentru plagiatorii de doctorate, darnic oferită de CCR acestor jigodii cu pretenții, nu doar legitimează aberant furtul intelectual, ci de-a dreptul încurajează fărădelegile mai departe. Este, dacă suntem sinceri, fața întunecată a principiului elitelor, descris de mai sus, prin care pseudoelita se autoconservă și se reproduce, permițând mediocrilor să infesteze straturile superioare ocupate de intelectualii de rasă.
În fond, asistăm la o infecție a sistemului, a societății și, ar fi trebuit să adaug, a elitei academice care, prin această decizie, supurează urât mirositor.
Doar că elita noastră academică, atâta câtă mai rezistă, se comportă ca urșii de prin pădurile patriei. Dedulcită cumva, se mulțumește orb să cerșească de la trecători la marginea șoselelor, oferind adesea un spectacol grețos, nenatural. Incapabilă de coagulare socio-profesională și profund convinsă de propria valoare, privește cu nonșalanța unui amnezic invazia de maidanezi care-i ocupă teritoriul.
Pentru mine este de neînțeles cum cojile alea de pâine veche aruncate râzând cu scârbă pot închide gura unor indivizi valoroși pe raftul lor.
Pentru că, să fim sinceri, actul recent prin care nemernicia aia toxică de CCR consfințește impostura – și nici nu mă miră, de vreme ce în rândurile CCR există indivizi plagiatori – nu a ridicat la lupta cea mare lumea academică.
Cu mici excepții, venite mai mult din alte zone sociale, doctorimea autentică doarme pe ea, așteptând să-i deretice prin ogradă altcineva sau să-i moară hoțul răpănos de foame în odaie, alăturea.
Elita noastră nu este capabilă să se protejeze pe sine de intruși, preferând să meargă cu apa, convinsă că ajunge unde trebuie, fiind ea mânată de propriul destin glorios.
Asta ne arată că, deși avem indivizi demni de a fi numiți „elită”, etajul socio-profesional ca atare nu există. Fără coeziune și interacțiune specifică nu avem decât o sumă de neni și tanti, harnici și vrednici pe creanga lor intelectuală și atât.
Cine să oprească invazia mediocrității sau să gestioneze setul de valori reale care pot trimite patogenii în irelevanța lor naturală? Haiducii?
Asociațiile și organizațiile care adună sectoare academice sub același steag sunt foarte puține, avem profesii incapabile de decenii să stea la aceeași masă. Arheologia este una dintre ele, chit că plagiatul e mai rar în meniu, deși nu lipsește.
Aproape fiecare personaj își ridică turnul de fildeș personal și se urcă în el cu majestatea unui sihastru sfânt încă din timpul vieții.
Peisajul academic contemporan arată a o constelație de cetăți și cetățui, fiecare cu stăpânul ei autocrat, convins cumva, în plan secundar, că face parte din ceva regat aflat la limita legendei.
Pleiada asta de mici basilei dezorganizați nu poate face față, la modul serios, invaziei mediocrilor nărăviți la rele. Ba, chiar pare că pactizează cu ei.
Cred că de aia și tace, aproape complice într-un fel de „Ducă-se dracului lumea asta nerecunoscătoare! Mai bine zeu în ograda asta, decât soldat în oastea cea mare unde să mă comande altul. Pe mine, bă, pe mine?? Eu, care încă de la pașopt… ”.
Unde ești tu, Burebista, ca punând mâna pe ei…
Autor: Cătălin Borangic
Mediul academic este perceput în societate ca ceva osificat, închistat, prea puțin implicat în treburile națiunii.
Încă se mai păstrează ideea savantului izolat în turnul de fildeș, cu atât mai mult cu cât în societate s-a pierdut obișnuința dialogului responsabil, civilizat și argumentat ca venit din partea Academiei Române. În spatele corectitudinii politice se ascund multe, inclusiv posibilitatea și chiar dorința de a nu face nimic, lipsa asumării responsabilității de către membrii marcanți ai instituției cu pricina. Acest concept are multe repercusiuni negative, deoarece eu, cetățean de rând, în momentul în care văd că învățământul se îndreaptă într-o direcție greșită – și totul pornește de la educație – nu mai intervin, tot din cauza corectitudinii politice. Am distrus școala ca să îmbrățișăm globalizarea, la fel distrugem și Academia Română ca să îmbrățișăm analfabeții funcționali cu aere omnisciente de pe la universitățile occidentale. Eu nu pot accepta că poporul care i-a dat pe Enescu, pe Eminescu și Brâncuși este o națiune de mâna a doua din punct de vedere cultural sau că este reprezentat de o cultură minoră. Prin urmare, infecția are un antidot: antibioticul – reprezentat fix de acei oameni de bine, cu pregătire și cu proiecte de țară finalizate dar care NU sunt promovați, deci rămân necunoscuți și nu-i caută nimeni. În rest, e ușor să demolezi fără a mai construi ceva în loc!