Politica americană și europeană față de Rusia se bazează pe două erori grave. O subestimare considerabilă, desigur, ceea ce demonstrează că, în ultimii treizeci de ani, ideile occidentale convenționale despre Rusia sunt aproape complet greșite. Dar acestea două se repetă la nesfârșit și, indiferent de câte ori s-ar dovedi că sunt inexacte, ele rămân ipotezele fundamentale ale încercărilor Occidentului de a schimba și controla Rusia.
Prima eroare constă în ideea că economia rusă este slabă, dezechilibrată și dependentă de veniturile din Occident. A doua – că Putin este șeful unei bande de oligarhi care, dacă le va leza interesele, se va dezice complet de el.
Mai întâi să luăm în dezbatere economia Rusiei. Cei care spun că economia sa este de dimensiunea Texasului sau a Belgiei sau a Luxemburgului pur și simplu socotesc rubla ca pe dolar ori ca pe euro și bat monedă în continuare pe concluzia lor total greșită. Nu se întreabă niciodată cât de mare este programul spațial al acelei țări cu care ei compară Rusia, sau câte submarine nucleare produce, sau câte noi stații de metrou, sau câte aeroporturi sau poduri construiește, sau dacă națiunea respectivă produce tot felul de avioane și camioane, sau câtă mâncare face și exportă sau orice altceva care măsoară, de fapt, o economie reală.
De îndată ce o vor face, desigur, se vor lămuri că economia rusă este mult mai mare decât sugerează comparația puerilă rublă-dolar-euro. Însă o privire puțin mai atentă ar dezvălui că economia Rusiei este aproape autosuficientă, deși Occidentul este de părere că Rusia reprezintă doar o „benzinărie mafiotă cu pretenții de țară”, deținătoare de arme nucleare și că economia sa slabă poate fi ușor prăbușită.
RAND și-a bazat o întreagă strategie pe teoria fantezistă, că „cea mai mare vulnerabilitate a Rusiei este …economia sa, care este relativ mică și foarte dependentă de exporturile de energie:
https://www.rand.org/pubs/research_briefs/RB10014.html
Ei persistă în greșeală în fața oricărei experiențe contrare.
UE a redus exporturile de alimente către Rusia, presupunând că rușii vor ieși în stradă spre a protesta împotriva dispariției blue cheese… Rusia a răspuns inteligent, fabricând în timp record același produs, acum fiind suficientă în alimentație, în vreme ce Europa a pierdut această piață.
Biden, la rându-i, intenționa să distrugă complet rubla devalorizând-o până la nivelul unei monede aparținătoare unui stat din lumea a treia, dar Moscova l-a contracarat fără efort legând rubla de energie, având, în acest mod, una dintre cele mai solide baze pe care le poate deține o monedă.
Și totuși sancțiunile se înmulțesc… Întregul proces a ajuns cumva educațional, întrucât acum știm, noi, ceilalți, care nu suntem specialiști, mult mai multe despre potasiu, de unde provine și la ce folosește. Și neonul la fel; de fapt, cine știa că poate fi atât de important? Similar, deducem și în privința importanței pământurilor rare! Kremlinul abia acum începe să aplice pedepse occidentalilor, iar lumea aceea, de se crede cu „sânge albastru” comparativ cu popoarele din Est, începe să descopere că Rusia este un producător major al multor lucruri importante pe care le folosea și, sancționându-le, se va trezi că nu mai deține multe altele, despre care fie nu a auzit niciodată, fie nu a știut de unde este importată materia primă. Din câte se observă, nu oricine deține un atlas din care și-ar putea da seama că o țară ca Federația Rusă poate fi un mare producător al majorității resurselor.
Biden îl poate învinovăți pe Putin zi și noapte, dar sancționarea energiei și a potasiului nu se transformă în altceva decât într-o anumită modalitate de a crește prețurile mărfurilor în întreaga lume, fapt care ne demonstrează că liderul american habar n-are de potențialul în rezerve susceptibile de-a fi valorificate în funcție de cererea pieței mondiale, obișnuind doar să creadă că Rusia nu deține altceva decât arme nucleare, gaz și puțuri de petrol.
Poate că oamenii din subordinea președintelui rus gândesc mult mai pragmatic lucrurile și văd realitatea altfel decât a crezut-o lumea occidentală.
Cea de-a doua greșeală se referă la ideea că Rusia este o mare conspirație criminală și că Putin este șeful tuturor nelegiuiților, fapt ce reprezintă fundamentul strategiei sancțiunilor americane și europene. Unul dintre acești „criminali”, socotit „apropiat al lui Putin”, orice o fi însemnând așa ceva, este împiedicat să meargă la Paris să-și cumpere brânză, iar iahtul îi este confiscat. Nu ne spun think tank-urile „lumii libere” că Putin este hoțul cel mare care împarte prada, care falsifică alegerile și deține puterea absolută de a-și elimina criticii? Vă mai amintiți cazurile Skripal și Navalnîi? Dar marele scandal „Russiagate”? Toate alegerile din Rusia sunt false, toate sondajele de opinie sunt false, toată mass-media este controlată de Kremlin, prin urmare, de ce Putin încă ocupă scaunul prezidențial?
Nu ar fi posibil ca un șef de stat, foarte popular și respectat, să fie pus sub semnul întrebării vreme de trei decenii de către diverse think tank-uri din SUA și UE, ca mai apoi să poată fi lovit prin sancțiuni? De ce ar exista cineva capabil să ofere o alternativă mai bună hegemoniei americane? Și astfel tot mai multe nume – toate din „apropierea lui Putin” – sunt adăugate la și mai multe liste.
Numai că nimic nu se schimbă!!! Dovadă că aceste două erori rulează la nesfârșit. Rusia este acum țara cea mai sancționată vreodată din întreaga lume, iar politicienii occidentali încă mai cred că o altă rundă de „sancțiuni dure” își va atinge scopul. Dar cu cât supraviețuiește mai multor sancțiuni, cu atât Rusia devine mai puternică! Conflictele perpetue susținute de americani și de lacheii lor europeni nu reprezintă altceva decât izbucniri violente în fanteziile proprii ale realității brutale cu care se confruntă, iar războiul din Ucraina scoate la iveală rațiunea goală de la rădăcina viziunii Occidentului despre Rusia, scoate la iveală că împăratul nu doar că e gol, mai e și prost! Va fi o iarnă friguroasă și foamete în toată Europa, la fel ca și în unele părți ale Americii. Putin nu poate fi învinovățit mereu pentru toate aceste fracturi de logică ale guvernelor lumii. Ce-i drept, mințile nu pot fi schimbate, prin urmare, trebuie schimbați oamenii, în esența lor. Și nu numai vârfurile! Cât de mult vor mai rezista liderii Occidentului acestor eșecuri repetate? Poate e cazul să ne întrebăm încotro ne îndreptăm și cât mai poate fi strânsă cureaua în beneficiul altora?! La câte vieți să mai renunțăm doar spre a mulțumi un bătăuș planetar, care nu pare să fie conștient că armele nu ucid oameni, ci oamenii omoară oameni?! Grele întrebări, dar atât de evidente răspunsuri!